20 noiembrie 2012

Melancolia resemnării

    


   Melancolia este senzația aceea care te învăluie când îți aduci aminte de ceva frumos sau special, ce a lăsat o umbră caldă în suflet... 

O prefer pentru amintirile mele. Există evident și sâmburi de regrete, e normal să fie așa. Dar nu mai cuprinde nicio urmă de vinovăție. Clipele magice din viața noastră se numără pe degete, ar fi imposibil să fie mai multe pentru că nu ar mai fi magice... 
Le punem la păstrare în adâncul nostru la fel cum copiii ascund într-o cutiuță de carton acele lucruri teribil de importante pentru ei: un trifoi, un șervețel parfumat, un căpăcel cu magnet sau câțiva nasturi colorați... 
Melancolia mă plimbă prin diverse timpuri... Pe străzile copilăriei fericite și prin parcurile pline de flori și fiori ai adolescenței. 

    Am educația și înclinația de a asculta muzică nostalgică, caldă, din aceea care îți ridică părul pe mâini și îți umezește ochii... Mi s-a tot reproșat că prefer muzică deprimantă, însă nu e așa. Pink Floyd, Genesis, Tangerine Dream, Marillion, Yes...O cheie tristă nu presupune neapărat o înclinare către depresie. Muzica se contopește cu melancolia din noi și o face estetic și delicat. De fapt ne hrănim cu nostalgiile noastre, le căutăm când ele nu apar și le primim cu drag, ca pe ceva binemeritat, ceva ce nimeni nu ne va putea lua vreodată. 

Muzica de azi nu mai are motorașul necesar însoțirii de amintiri... 

    Amintirile te acaparează cu frustrări și neîmpliniri, cine nu le are? Există un mecanism extrem de complex al ținerii de minte și al uitării, uneori închid ochii și-mi las sertarele cu amintiri să își înceapă jocul deschiderilor și închiderilor succesive... 



  Este mereu acea speranță pentru vremuri mai bune. Nu îi înțelegem pe acei bătrâni, pensionari, care oftează cu gândul la comunism. Însă nu comunismul îi mână pe acești oameni, ci nostalgia tinereții lor pierdute. La ce să te raportezi dacă nu la cele mai frumoase momente din viață, când erai tânăr și puternic, sănătos și plin de viață?...Chiar și eu mă simt mai legat de muzica anilor '70-'80 decât de orice altă perioadă. Dar s-au dus și nu mai este nimic de făcut...Doar umbra unui parfum incert, îndepărtat și poate demodat. Trecutul... 

Oare de câte ori am ales greșit în viețile noastre? Doar noi știm și tare ne-am dori să uităm. Câteodată reușim. De cele mai multe ori nu....Pentru că asta este viața, scurtă și la urmă mori... 

Acum, abia așteptăm primele fire de iarbă, apoi florile de cireș, iar mai târziu nisipul plajei pustii...Oricât ne străduim să ascundem asta, nu putem, pentru că suntem oameni, ființe sensibile...cu urme adânci în noi... 
Toți avem un vis ascuns... 

De multe ori mă ascund în melancolia resemnării... 


                                                                 II


   Resemnarea poate însemna un ocean de tristețe ce te învăluie din ce în ce mai subtil și din care nu vei reuși să ieși decât cu mare greutate. Sau poate declanșa o anumită stare de înțelegere a lucrurilor, chiar dacă amară, ce duce în timp către a încheia capitolul și a porni spre mai departe. 

Resemnarea presupune recunoașterea realității prin abandonarea cramponării de iluzii. Este o tăiere lină a cordonului ombilical. Eliberarea este fără doar și poate un șoc, însă un șoc necesar. În cele din urmă se instalează o anume nostalgie ce aduce un timid început de zâmbet cald în colțul gurii. 

Resemnarea nu înseamnă a arunca armele, nu e un abandon, nici măcar un act de predare venit în urma renunțării. Este mai degrabă ceea ce se instalează după momentul înțelegerii căci nu mai e loc de luptă, pentru că totul s-a terminat. Dacă nu ții cont de realitate și te arunci în continuare în luptă, te vei sătura după un timp de războiul cu morile de vânt. E tentant, însă cât se poate de contraproductiv. Refuzul de a accepta un adevăr clar precum cupa de cristal denotă maximă încăpățânare și în cele din urmă, prostie. Iar prostia cu siguranță doare... 

Când sentimentul resemnării începe să pălească, pentru că asta se întâmplă mai devreme sau mai târziu, apare un anume fel de primăvară a noastră, unde natura ne renaște, copacii ni se umplu de flori, ne bâzâie albina și flutură fluturele, ne susură izvorul și ne adie zefirul. Dacă ne adunăm la vreme, putem renaște din propria... nu cenușă ci tristețe... 

Da, există viață după suferință, resemnarea ajută, îndreptatul coloanei parcă și mai mult. Nu ne mai târșim pașii ci călcăm cu demnitate, nu mai avem aceleași cearcăne sub ochi, nu ne mai atârnă mâinile lipsite de vlagă. Fiecare dintre noi avem datorii de plătit și le plătim, vini de dus în spate, și le ducem, neîmpliniri de asimilat, și le asimilăm. Nu e nici ușor și nici plăcut, e doar în firea lucrurilor... 

Și până la urmă, singurul eșec în viață este acela de a nu fi încercat. Asta pentru că nu există eșecuri: doar experiențe și feluri în care reacționezi la acestea....


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu