"Credeam că oboseala nu-ndrăznește să se atingă de cei cu sânge atât de albastru. De mine s-a atins, cu toate că roșesc mărturisind asta." (Shakespeare - Richard al II-lea)
Când ascult Jethro Tull cu Aqualung îmi amintesc de "Moknău Canyon", (o denumire hazlie, inventată de noi în munți, referire la John Mayall și "Blues from Laurel Canyon") și ploaia aceea triasică, care ne-a prins pe mine și câțiva colegi la o terasă cu bere la halbă și o priveliște ca din Jurassic Park. Ploaia aceea diluviană, care lăsa lumina serii filtrată difuz, fără să distingem prea bine conturul muntelui, face tot farmecul în amintirea mea și desigur, Aqualung, discul care a fost începutul prieteniei mele cu misterul dintre muzică și fantezie. Căutam pe-atunci sens și scop într-o lume plină de controverse, imagini urbane mizere și o realitate promiscuă, cu oameni ignoranți, lipsiți de responsabilitate, o lume în care Dumnezeu a fost închis în "Cușca lui de aur" de către cei care încercau să-l definească în termeni simpli. Acest "mêlée morale" duce inevitabil la un lamentabil eșec dar în seara aceea nu eram descurajați de realitățile care se profilau și săream prin ploaie în jocul vieții, pe planeta tulburătoare a lui Jethro.
Acest album descrie chiar asta, ciocnirea epică, ca într-o tragedie greacă, dintre moralitate și realitatea societății, degradarea ei, în care Aqualung este un vagabond bătrân semi-vicios iar Mary o semi-victimă, plus o grămadă de alte personaje "încântătoare", "de neuitat", ascunse în dulapul cu schelete din spatele scenei, care ne aduc, în versurile lui Ian Anderson, o bucurie neașteptată, plus experiența generală genială a unui personaj spectaculos, Jethro (un alter-ego), care și-a exprimat opiniile cinice, ca să nu spun răutăcioase, prin mai toate albumele grupului...
"Aqualung" este un salt mare de la compozitor la povestitor, fără o milisecundă de spațiu irosit sau de înfrumusețare inutilă.
În mod paradoxal, prima piesă de pe album, Aqualung, cea mai cunoscută melodie Jethro Tull, este printre puținele care nu are versurile compuse de Ian ci de soția sa, Jennie și nici nu cântă la flaut aici, el fiind un exponent încoronat al flautului! Și încă o precizare, coperta albumului, pe care apare un bătrân vagabond cu barba lungă, pictată predominant în culoarea verde tempera, este Ian Anderson, desigur, l-am văzut cu haina aceea legendară chiar eu, în spectacolul "The Rolling Stone Rock'n'Roll Circus"!
Îmi stăruie în memorie melodia scurtă de chitară clasică "Cheap Day Return", scrisă de Ian Anderson după ce s-a întors la Londra (via Preston), unde și-a vizitat tatăl, grav bolnav, în spital. Se întreba cu tristețe dacă asistentele îl tratează pe tatăl său așa cum ar trebui sau dacă sunt drăguțe doar pentru că el este celebru.
"She made you tea
Asked for your autograph
What a laugh"
"Aqualung, prietene, nu fi neliniștit, sărmane bătrân. Vezi tu, sunt doar eu..."
