Tata era un cinefil înrăit, dar și un fumător insuportabil. Mergeam împreună la film și intram mereu mai târziu – de ce l-am fi văzut de la început? Își aprindea mai întâi o țigară în slow-motion, iar după ce o termina cu voluptate, mă trimitea să-i cumpăr un pachet de Snagov de la tutungeria de alături și o ciocolată mică cu rom pentru mine. Din păcate, acolo nu se vindeau niciodată dulciuri.
Odată intrați în sală, trebuia să fiu extrem de intuitiv ca să ghicesc ce s-a întâmplat în primele zece minute. Bâjbâiam prin întuneric după locurile noastre, exact în cele mai tensionate momente de pe ecran. Iar când, în sfârșit, reușeam să ne așezăm și să prindem firul acțiunii, răsuna de undeva din spate, o voce suficient de sonoră încât să o audă și băiatul din cabina de proiecție: — Gogule… ăsta e criminalul! Nenorocitul ăla cu mustață! S-a zis cu tot suspansul. Magia filmului era compromisă definitiv și irevocabil.
De asta am ajuns eu, mai târziu, să prefer matineul de luni. La prima oră a dimineții, când orașul abia își freca ochii de somn, sala era aproape goală. Fără fumători întârziați, fără spărgători de coduri cinematografice și fără mustăcioși demascați din minutul cincisprezece. Doar eu, fasciculul de lumină tăind praful fin din aer și ecranul uriaș pe care lucrurile se întâmplau de la bun început, curat și fără scurtcircuitări. Nu am fumat niciodată. Probabil că plămânii mei inhalaseră suficient fum pasiv, pe trotuar și în sală, cât să-mi ajungă o viață. Sau poate am preferat întotdeauna să intru în filmul vieții la timp, fără să ghicesc ce s-a întâmplat în primele zece minute…
P.S. Urăsc ciocolatele mici cu rom.
