Acum stau pe una din băncuțele de pe acest peron pustiu, alături de o doamnă cochetă, învăluită într-un parfum misterios, care mă studiază discret, în timp ce eu privesc în gol ploaia care pare să nu se mai sfârșească...
Gândul meu e departe, la Sisif care își urcă stânca pe acel munte, chiar viața sa, la Fibonacci și numerele sale care definesc atât de ciudat mecanismele existenței, la fetița mea dragă aflată pe patul de spital...
Tresar când pe linia unu se apropie un tren albastru, neanunțat și fără obișnuitele plăcuțe pe care scrie destinația. O fi un tren Netlog, Facebook, Twitter?
Tresar când pe linia unu se apropie un tren albastru, neanunțat și fără obișnuitele plăcuțe pe care scrie destinația. O fi un tren Netlog, Facebook, Twitter?
Doamna de lângă mine își deschide poșeta fără grabă, acum observ că nu are niciun bagaj, scrie ceva pe un petic de hârtie, se ridică, vrea să spună ceva dar nu spune, face doi pași apoi se întoarce și îmi dă acea hârtie, pe care o primesc cu grijă în căușul palmelor, ca pe un fluture ce și-ar putea lua zborul oricând. Ni s-au atins vârful degetelor iar privirile s-au întâlnit. Acum observ ce ochi frumoși are și ce zâmbet enigmatic. Se îndreaptă spre un vagon unde urcă grăbită, așteptată de o grămadă de persoane, poate un grup turistic sau prieteni Facebook, unii virtuali, alții nu. Citesc biletul caligrafiat frumos: Speranţa...Doar atât? Să fie un nume sau un sentiment? Îl cercetez și pe spate dar nu scrie nimic...
Mă gândesc că ar trebui să reacționez cumva, mai ales că doamna a apărut la geamul vagonului și mă privește cu ochii sclipind. Oare cine e? Acea persoană pe care o întâlnești doar o dată în viață și asta dacă ai noroc? Sau imaginația mea...Poate e o farsă?! Cu siguranță nu, stă chiar în fața mea...
Acum timpul se dilată, totul se mișcă cu încetinitorul, ca într-un vis. Trenul își începe alunecarea încet, eu am tentația de a-l urma, fac câțiva pași, suficient cât să ajung în bătaia ploii, ultimul vagon se apropie, misterioasa doamnă îmi face un semn pe care nu îl percep bine, e un adio sau un îndemn de a mă urca în tren? Mai am timp să gândesc? Ce îmi spune instinctul? Apa îmi șiroie pe față și pe haine. Are atât de mulți prieteni, asta mă cam dezarmează...înăuntru e lumină și veselie...asta mă bucură, nu și acum...Se aude un refren uitat, ultimul vagon mă depășește dar îl pot încă ajunge cu ușurință, ce dilemă...
De obicei am mintea limpede, nu și acum, de obicei accept o provocare, nu și acum, de obicei sunt plin de idei năstrușnice și de spontaneitate...
Chipul ei se vede în depărtare, aplecat peste geam...Încep să alerg, ploaia mă izbește puternic în față...vântul pare că a turbat și abia atunci...abia atunci îmi dau seama că alerg în direcția opusă...
