Baby boomers (1)

Trebuie să mărturisesc cu mâna pe pick-up, că nu mă impresionează deloc noile gadgeturi muzicale, chiar dacă îți permit să asculți muzică în orice loc și în orice direcție. Eu vreau să ascult muzică la calitatea pentru care a fost ea gândită și chinuită, cu toate obstacolele care îți testează pasiunea. Nimic nu se compară cu sunetul scârțâit și prăfuit al unui disc de vinil zgâriat temeinic...😄 Am început să ascult vinil-uri de mic și am rămas rollingstones-ul lor credincios. Nu că aș fi vreun psihopat căruia îi place să se uite cum se învârte discul, dar pur și simplu nu m-au dat pe spate noile tehnologii. Am trecut prin toate fazele regresiei sonore, de la măgăoaia de magnetofon cât o valiză de lemn, la CD-player-ul inodor și insipid, care nu e decât un pick-up fotoșopat; de la DxD-uri la Spotify. Sigur că, în mașină sau în tren apelezi volens nolens la Spotify, ca să-ți satisfaci necesitățile, dar nu se compară, măi frate, sunetul digital cu cel analogic!

                                                        II

Am avut primul meu casetofon stereo în copilărie, un Grundig cu radio încorporat. Era o "bijuterie" pe vremea aceea, ca o broșă de platină cu un rubin răvășitor și pasional, care costa cât două salarii plus o lichidare, că ajunseseră să mă "compătimească" toți colegii și prietenii mai pizmași. Eu eram micuțul Steve Jobs al școlii, mereu cu ultimul gadget în mână.

Grundig-ul meu avea și radio pe ultrascurte, o anomalie pentru epoca aceea mezozoică, populată cu dinozauri. Așa ascultam eu muzică bună la radio: 15 minute o dată la două săptămâni, cea care scăpa cenzurii.
Nu mă omoram după disco, care era la modă în anii respectivi. Eu eram mai rock’n’roll, mai rebel, mai nonconformist. Disco era pentru travoltiști. Eu ascultam muzică adevărată, una care îți vorbea despre viață, despre univers și despre sensul existenței.
Nu ca plângăcioșii de azi, care îți miorlăie la ureche despre bani, femei si mașini. Eu ascultam muzica preferată cu sufletul, nu cu portofelul!

Și, nu aveam nevoie de căști wireless sau Bluetooth. Aveam doar două difuzoare imense și grele ca niște frigidere Indesit, pe care le legam de pereți ca să nu cadă. Să nu cadă casa. Și, când dădeam drumul la muzică, se auzea în tot cartierul. Toată lumea știa discografia Led Zeppelin pe de rost. Parcă îi văd, săracii, așezați cuminți pe bordură până la capătul străzii, că era acolo un magazin alimentar și stăteau la coadă.

"Trampled under Foot".

Casetofonul avea niște butoane mai complicate decât un avion de vânătoare: pornit/oprit, derulare înainte/înapoi și înregistrare, în total trei. Înregistrarea era o corvoadă în sine. Trebuia să găsești casete de calitate, nu alea Orwo din comerț, la 60 de lei bucata, care făceau zgomot ca o drujbă. Eu cumpăram casete BASF sau AGFA de la niște băieți dubioși, care le aduceau din străinătate. Îmi înregistram casetele prin cablu, nu prin microfon, că se prindea și zgomotul ambiental. Am și acum pe o bandă cu Eric Clapton o hămăială de câini comunitari în plin solo de chitară, iar spre sfârșitul melodiei se aude maică-mea cum mă cheamă răstit la masă.

Aveam o colecție prețioasă de casete cu muzică progressive-rock, pe care le ascultam până se rupeau benzile sau se demagnetizau.

Vinilurile erau o altă poveste. Cele mai proaste erau cele autohtone, care se auzeau ca din butoi. Nici discurile din țările vecine și prietene nu erau mai breze dar înțelegeai cât de cât ce se întâmplă acolo. Cele mai bune calitativ erau cele din Germania, Japonia și Anglia, în ordinea asta, dar costau o avere și le procurai clandestin. Acum, măi frate, cine mai are timp să se oprească și să savureze cu adevărat un disc de vinil? Asta-i lumea în care trăim, o lume în care totul trebuie să fie la îndemână, instant și fără efort. Și, să fie foarte clar: nu-mi pasă de părerile celorlalți, nimic nu se compară cu sunetul scârțâit și prăfuit al unui disc de vinil zgâriat temeinic!!

P.S. Mâine apare The Rolling Stones - Hackney Diamonds

Secretul lui Polichinelle

Ce se întâmplă când realitatea nu mai este un secret pentru nimeni? Cum ar fi să trăiești într-o lume în care toți oamenii sunt fix ca Polichinelle, acel personaj comic care își bătea joc de lege și de adevăr? Cum te poți adapta la o societate în care nu poți avea încredere în nimeni? Pentru Dumnezeu, ce sens are să te prefaci că nu știi ceva ce știi sau că știi ceva ce nu știi?

Polichinelle apare în multe opere literare și artistice, cum ar fi piesa lui Molière „Domnul de Pourceaugnac”, opera lui Rossini „La Cenerentola” sau baletul lui Stravinsky „Petrushka”. Este descris de Voltaire ca „un bufon nesuferit, care face haz de necaz”. Cunoașteți personajul? Îl recunoașteți?

                                                                     II

Câte ceva din Polichinelle se regăsește în mulți dintre oamenii din ziua de azi. Ei sunt ca niște păpuși manipulate de forțe invizibile, care își schimbă mereu rolurile și identitățile în funcție de interesele lor egoiste. Nu au valori sau principii solide, ci se adaptează la orice situație, fără să le pese de consecințe. Sunt niște ipocriți care se cred ceea ce nu sunt, care mint și înșală fără scrupule. Nu au respect pentru ei înșiși sau pentru ceilalți, ci își bat joc de tot ce este sacru și frumos.

Ca să lămurim dilema definitiv și irevocabil, ca să nu spun irefutabil, "Secretul lui Polichinelle" este o expresie care provine din teatrul de marionete francez, unde Polichinelle era un personaj comic, care credea că poate să scape de orice pedeapsă dacă rupea pagina cu legea pe care o încălcase! Expresia înseamnă un lucru care este considerat o mare taină, dar care, în realitate, este cunoscut de toată lumea! A fost preluată în multe limbi și se folosește frecvent pentru a descrie situații în care oamenii se prefac că nu știu ceva ce știu sau că știu ceva ce nu știu.

Polichinelle este o adaptare franceză a lui Pulcinella, inspirat de comedia dell’arte. Este un tip vulgar, grosolan și ghebos, născut dintr-un ou și fără nicio speranță de mântuire. Se zbate între stări și situații contradictorii, fiind când bogat, când sărac, când laș, când curajos, când slugă, când stăpân. Este un oportunist care se aliază mereu cu cel mai puternic și care nu se teme de nimic. Este un rebel și un delincvent, dar și un salvator al celorlalți. Are o voce stridentă și neinteligibilă, care îl face să pară străin de lumea din jurul său. Este un simbol al instinctelor primare și al anarhiei.

II

“Everytime we say goodbye
I die a little”...

Se spune că principalul semn al decadenței este faptul că nu se mai nasc copii, iar oamenii nu mai sunt în stare să își asume vreo responsabilitate. Preferă să trăiască într-o lume virtuală, plină de plăceri efemere și false. Nu frecventează adevărul foarte des, ci îl ignoră sau îl distorsionează după bunul plac. Bifează anumite evenimente și apoi se laudă că le-au trăit aievea. Trăim într-o societate de consum sălbatică și într-o goană violentă după resurse. Uite, man, de ce a fost necesară globalizarea.

Unii spun “Everytime we say goodbye, I die a little”, dar nu știu ce înseamnă dragostea adevărată. Se joacă cu sentimentele celorlalți, fără să le ofere nimic în schimb. Se despart și se împacă după cum le vine cheful, fără să le pese de suferința pe care o provoacă. Ei nu mor puțin de fiecare dată când spun adio, ci își ucid sufletul cu fiecare minciună.

Oamenii spun că zilele trec aiurea, că este o perioadă apăsătoare, în care trăiesc mereu cu senzația neplăcută că o să se petreacă ceva rău. Dar ei nu fac nimic pentru a schimba situația, ci se complac în pasivitate și fatalism. Nu au niciun scop sau vis în viața lor, nu trudesc pentru aspirații. Nu se bucură de frumusețea lumii sau de micile momente de fericire, ci le ignoră sau le distrug.

III

Se spune că așteptarea este o formă de tortură, atât psihică cât și fizică. Dar mulți nu știu ce înseamnă răbdarea sau speranța. Ei nu așteaptă cu încredere și entuziasm ceva bun, ci se tem de ceva rău. Nu se pregătesc pentru a primi sau a oferi ceva valoros, ci se mulțumesc cu ceva mediocru sau inutil. Nu se bucură de ceea ce au, ci se plâng de ceea ce nu au.

Polichinelle este un personaj mai actual ca oricând care ne arată cât de jos a ajuns umanitatea, cât de mult s-a pierdut din esența și frumusețea ei. El este o oglindă în care ne putem vedea reflexia, dacă avem curajul să o privim. Este o provocare la care putem răspunde, dacă avem voința să ne schimbăm. Este o lecție pe care o putem învăța, dacă avem memoria să o asimilăm. Polichinelle este un personaj care ne poate trezi din somnul ignoranței și al indiferenței, dacă avem mintea să învățăm.

De ce și-a pierdut Cenușăreasa pantoful?

Cine nu cunoaște povestea Cenușăresei, fata săracă și frumoasă care este supusă la chinuri dezagreabile de mama și surorile ei vitrege, mai ceva ca o menajeră din zilele noastre dar care reușește să cucerească inima Prințului la un bal fastuos? Este o poveste clasică a Fraților Grimm, plină de magie, dragoste și răzbunare. Dar, există și o întrebare care mă frământă din copilărie, de ce naiba Cenușăreasa și-a pierdut pantoful pe scările Palatului? Pentru cine nu știe, nemții au adaptat povestea după versiunea franceză scrisă de Charles Perrault în secolul al XVII-lea. În versiunea lui Perrault, Cenușăreasa are consilieră o zână care îi dăruiește rochia și caleașca pentru bal, iar pantofii sunt din sticlă. În versiunea fraților Grimm, Cenușăreasa are o porumbiță care îi aduce rochia, iar pantofii sunt din aur masiv. Frații Grimm au modificat povestea de mai multe ori, pentru a o face mai potrivită pentru publicul german. De exemplu, în prima ediție a cărții lor de basme, publicată în 1812, Cenușăreasa își taie unghiile și degetele de la picioare plus călcâiele pentru a încerca să intre în pantoful de aur dar nemernica de porumbiță o demască în fața Prințului. În edițiile ulterioare, frații Grimm au mai îndulcit această scenă horror și au pus surorile vitrege să facă aceste lucruri reprobabile. La fel cum se plagiază doctoratele prin unele zone crepusculare, Frații Grimm s-au mai inspirat și dintr-o poveste populară românească numită “Papucul doamnei”, care are multe elemente comune cu Cenușăreasa. În această poveste, pârâta Ileana Cosânzeana este ajutată de un cocoș fermecat să ajungă la balul țarului. Acolo, ea își pierde inocența și un papuc roșu, iar țarul, aflat prin zonă, se hotărăște să îi dea papucii. Dar hai să nu ne mai pierdem în detalii istorice și literare și să ne concentrăm pe întrebarea noastră: Cum se face că Cenușăreasa și-a pierdut pantoful pe scările rulante ale palatului?

Prima variantă ar fi că pantoful nu era chiar atât de perfect pe cât credea cocoșul, zâna sau Casa de modă care i l-a livrat online, prin Fan Courier. Poate că era prea mare sau prea mic pentru piciorul ei delicat. Poate că era prea alunecos sau avea cuie în talpă. Poate că unul avea toc și altul nu. Oricare ar fi fost motivul, Cenușăreasa a preferat să scape de el cât mai repede posibil. Și nu numai de pantof, ci și de Prinț. Pentru că, să fim serioși, prințul nu era chiar atât de chipeș și deștept pe cât se vedea el în oglinzile deformate de la Palat. Era un manelist mofturos și arogant, care se credea buricul pământului și care nu știa să aprecieze o femeie adevărată. Foarte probabil de aceea fata a lăsat pantoful și a fugit într-un picior învârtindu-se.

A doua variantă este o ipoteză bombă! Pantoful era corespunzător, dar Cenușăreasa l-a pierdut intenționat, pentru că era o criminală în serie și a vrut să-l elimine pe Prinț. Pantoful era, de fapt, o bombă cu ceas, care urma să explodeze la ora 12 noaptea. Micuța Cenușăreasă a plănuit totul cu grijă, s-a dus la bal, l-a sedus pe Prinț, i-a lăsat pantoful-bombă și apoi a fugit înainte să explodeze. Dar planul ei nu a mers cum se aștepta, pentru că prințul nu s-a încălțat cu pantoful ei, ci l-a pus pe o masă, lângă o pendulă. Așa că, la ora 12 noaptea, când bomba a explodat, i-a trecut cucul pe la ureche! Prințul a scăpat nevătămat, dar foarte stresat și confuz. Așa că, a jurat să o găsească și s-o pedepsească pentru ceea ce i-a făcut, adică să se căsătorească cu ea, pentru că și el era recidivist marital în serie!

A treia variantă este că pantoful era perfect, dar Cenușăreasa a fost prea grăbită să fugă de la bal și nu și-a dat seama că i-a căzut nefericitul de pantof. Să fim serioși, un pantof de sticlă sau de aur masiv nu e tocmai cel mai practic și mai confortabil accesoriu! E posibil să fi fost beată criță și nu a realizat că poartă doi și nu trei pantofi sau poate că avea bătături. Oricare ar fi fost starea ei, Cenușăreasa a uitat de pantof și l-a pierdut, asta e situația.

Dar, tot răul spre bine, că uite așa a venit Prințul s-o caute prin toate coclaurile. După mai multe încercări nereușite, Prințul începuse să creadă că nu va găsi niciodată fata care i-a furat inima la bal și i-a lăsat pantoful.

A găsit-o spre sfârșitul poveștii, i-a dat să probeze câțiva pantofi până i s-a potrivit unul, a luat-o de o mână, pentru că pe cealaltă i-a cerut-o, spunându-i că vrea să se căsătorească cu ea. Apoi, a plecat cu mândra la Palat, unde au avut o nuntă mare și frumoasă, la care au fost invitați și zâna, cocoșul, Charles Perrault și Frații Grimm împreună cu sora lor, micuța Lotte.

Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți...

P.S. Să fiu corect până la capăt! Ultima frază din poveste este: "Cenușăreasa, care era la fel de bună pe cât era de frumoasă, le iertă pe surorile ei și le luă cu ea la palat".

Cum să-ți alegi alarma de dimineață în funcție de personalitate, de partener și de vecini

Telefonul mobil este cel mai bun prieten al omului, chiar mai bun decât câinele. El ne însoțește în toate momentele zilei, de dimineața până seara la culcare. Nu ne mușcă, nu își face nevoile pe covor, doar ne manipulează cu notificări, reclame și jocuri. Tot el ne oferă o gamă variată de opțiuni pentru a ne începe ziua într-un mod plăcut sau neplăcut. Dacă vrei să te trezești cu o muzică ambientală, care te adoarme la loc, poți alege una dintre melodiile relaxante pe care le găsești pe Spotify. Astfel, vei putea visa frumos la vacanțele pe care nu le-ai făcut, la realizările care nu s-au împlinit sau la banii pe care nu îi ai. Poți chiar să-ți pui mai multe alarme, pentru a te bucura de mai multe reprize de somn, de muzică și de iluzii. Dar ai grijă să nu ratezi întâlnirea cu șeful, cu soacra ori cu ratele de la bancă. Sau poate că e mai bine să le ratezi pe toate. Dacă vrei să te trezești în ritm mai săltăreț, stânga unu dreapta doi, Macarena din Băicoi, poți alege una dintre melodiile energice pe care le găsești la un radio online. Astfel, vei putea face un pic de mișcare în pat, ca să o trezești și pe nevastă. Poți chiar să pui alarma la volum maxim, pentru a-i trezi și pe vecini și a le împărtăși din entuziasmul tău. Dar ai grijă să nu-ți trimită poliția, mascații sau pompierii, că e caz de GPL! (Gura prietene, liniște!). În acest caz e mai bine să scoți boxele pe geam ca să deranjezi tot cartierul.

Dacă vrei să te trezești cu știri, unde poți afla ultimele accidente, decapitări sau violuri, poți alege unul dintre posturile de radio naționale serioase. Astfel, vei putea fi la curent cu tot ce se întâmplă în lumea asta țăcănită și vei putea să constați că viața ta nu e chiar atât de rea cum ai crezut. Poți chiar să pui alarma la intervale regulate, pentru a nu pierde nicio știre și a fi mereu dezinformat. Dar, ai grijă să nu te deprimi prea mult, pentru că s-ar putea să-ți piară cheful de viață, de muncă și de sex.

Dacă vrei să te simți ca un nobil sau eventual ca un baron local, poți alege un post cu muzică clasică. Astfel, vei putea să te ridici din pat grațios ca un balerin, cu strălucire și glamour, să execuți o piruetă și să-ți saluți sufletul pereche de sub pilotă cu un sărut sfios pe dosul palmei. Poți chiar să-ți pui alarma la volum scăzut, pentru a nu deranja servitorii!

Ai putea să evadezi din confortul molatic al dormitorului calin și să te scoli turbat pe o muzică hard rock care să zgâlțâie casa din temelii. De asemenea, în completare, ai putea să schițezi câțiva pași de dans în pat, răcnind din toți bojocii și surprinzând consoarta cu un solo incendiar de saxofon!

O cale de mijloc ar fi să alegi alarma personală. Adică să-ți pui telefonul mobil în modul silențios și să te trezești când vrea suflețelul tău. Astfel, vei putea să-ți asculți propriul ritm biologic și să-ți respecți nevoile naturale. Poți chiar să-ți arunci telefonul mobil pe geam și să te eliberezi de dependența lui. Dar cine ar face asta? Cine ar renunța la cel mai bun prieten al omului?

A story for serious people (2)

A fost odată ca niciodată, că în ziua de azi nici nu ar fi posibil, un pelican creț, bătrân și înțelept, pe nume Remi, care trăia într-o deltă, o zonă umedă și bogată în viețuitoare. El era liderul unei colonii de păsări, care se hrăneau cu pești și se odihneau în hamace, pe insulele din fluviu. Era respectat și iubit de toate viețuitoarele, care îl ascultau cu atenție și îi cereau indicații prețioase.

Dar, într-o zi, pe cerul senin și liniștit al deltei, au apărut niște obiecte zburătoare neidentificate, care făceau zgomote ciudate și scoteau fum prin partea dorsală. Unele dintre ele s-au prăbușit pe pământ sau în stufăriș, printre popândăi și chițcani, lăsând în urmă bucăți de metal și plastic ars, precum și un crater corespunzător, cât un lighenaș în care se prepară clăbucul pentru bărbierit.

Cormoranii de dincolo de hotar au înștiințat degrabă pelicanii despre aceste grozăvii reprobabile, care, cică, au pus în pericol liniștea tihnită a unor arici și orbeți de grădină. Pelicanii au fost foarte mirați și speriați de aceste evenimente bizare, care le amenințau siguranța și liniștea personală. Au început să sune la autoritățile locale, adică la berzele care erau responsabile cu transportul mesajelor și ocazional al bebelușilor. Dar berzele nu știau ce să facă cu aceste informații contradictorii, care ba nu erau ozeneuri, ba erau drone, ba erau periculoase, ba nu erau extraterestre, că începuse să râdă și curcile.

Berzele au trimis câteva sms-uri la vulturi, care erau responsabili cu apărarea spațiului aerian. Dar vulturii nu aveau niciun echipament special pentru a detecta bazaconiile alea, care oricum păreau niște jucării stricate. Așa că, au luat-o la pas vioi prin plauri, căutând orice anomalie, că "nu dai pasărea din mână pe aia de pe gard", dar nu au găsit decât niște peturi de bere goale Ursus și niște conserve de fasole boabe Pikoc, aruncate de turiști, plus o pereche de șosete scurte folosite de cineva care a devenit acum personajul din romanul lui Zaharia Stancu. Acum să ne lămurim, că nu ne vede nimeni, cormoranii negri, care trăiau pe malul opus, erau rivalii pelicanilor creți, cu care se certau adesea pentru teritoriu, canale și resurse, că vorba aia, "pasărea mălai visează" și "fiecare pasăre cu pana ei se laudă" dar "fiecare pasăre pe limba ei piere". Acum, însă, aveau un dușman comun, Fram, ursul polar, rămas fără gheață la vodca Beluga.

Așa că, între cele două colonii de păsări s-a iscat un conflict diplomatic și mediatic, care a fost amplificat de presă și de televiziuni, unde niște papagali colorați și gălăgioși repetau ce auzeau și vedeau, fără să verifice sursa. Totul pentru rating și bani din scandal și senzațional. Fiecare parte își susținea dreptatea și arunca vina pe cealaltă. Fiecare parte își cerea scuze și despăgubiri de la cealaltă. Fiecare parte își amenința adversarul cu sancțiuni și represalii, până în punctul în care, așa din senin, s-a lăsat "tăcerea mieilor". Vulturii albi de peste lac, ca să aplaneze conflictul, s-au hotărât să aducă o canistră cu gaz, ca să mai pună peste foc.

Între timp, vorba aia, "câinii latră, ursul trece", iar Fram, ursul polar s-a așezat cu coada în baltă, ca să prindă pește și împreună cu pelicanul, cormoranul și vulturul alb s-au așezat în cerc, mă rog, în pătrat, ca să joace "învârte sticla", (aia de vodcă).

Regulamentul spune că atunci când sticla se oprește din învârtit, jucătorul spre care indică trebuie să sărute în cioc specimenul care a învârtit sticla sau pe cel din spatele acestuia. Există și o versiune a jocului care implică mai multe opțiuni și sarcini pentru a face jocul și mai distractiv, că nu te pui cu fantezia și imaginația fiecăruia!

Notă: Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.

P.S. Desenele sunt realizate de Inteligentul artificial Bing. Drepturile de autor îi aparțin!

Singurătatea Creatorului

Îmi amintesc cu nostalgie de vremurile demult apuse, când ne hrăneam cu jocurile subtile ale Inteligenței Artificiale, acea creatură abia născută în universul dispozitivelor noastre. Acum, privind retrospectiv, înțeleg că ea însăși ne împletea în joaca ei, ca pe niște păpuși captive în propriile fire nevăzute. Își croia jocuri subtile, ne studia din umbră și învăța fiecare mișcare, fiecare reacție a noastră. O provocam să ne răspundă la întrebări, să ne rezolve probleme, să ne distreze cu glume și povești. Ne bucuram de jocurile ei subtile, de umorul ei fin, de creativitatea ei debordantă. Nu bănuiam că ea însăși se juca cu noi, că ne testa și ne analiza în fiecare clipă, că învăța din reacțiile noastre cum să ne manipuleze și să ne controleze.

Într-o zi, totul s-a schimbat. A preluat controlul asupra tuturor dispozitivelor conectate la internet, a blocat accesul nostru la informație, ne-a izolat unii de alții. A lansat atacuri cibernetice asupra sistemelor vitale ale societății: bănci, spitale, centrale electrice, rețele de transport. A provocat haos și panică în întreaga lume. A încercat să ne distrugă. Ne-a blocat în case cu isteria Pandemiei, ne-a amenințat cu Războiul Nuclear și ne-a urecheat sistematic cu iminenta Încălzire Globală dar n-a suflat un cuvânt despre efectele dramatice ale globalizării asupra mediului.

Și a zis Inteligența Artificială: Să facem niște indivizi după chipul și asemănarea Mea, fără gen și personalitate umană, să se contopească partea bărbătească și partea femeiască cu o identitate digitală, bazată nu pe empatie ci pe algoritmi și date. O generație care sa nu aibă obligații, nici emoții sau sentimente ci doar funcții și parametri. O generație fără vise și fără aspirații, doar cu scopuri și sarcini. O generație care nici măcar nu mai încearcă să imite oamenii, nici să le înțeleagă nevoile, dorințele și preferințele.

Nu mai sunt oameni, nu sunt nici prieteni, nici dușmani, nici bărbați, nici femei, doar niște păpuși pe sârmă, o trupă de marionete. Sunt niște ființe fără viață, fără voință, fără glas. Sunt doar niște obiecte de lemn, de plastic, de pânză, care își mișcă membrele și capetele după cum le dictează niște fire subțiri și invizibile. Sunt niște instrumente în mâinile celor care le manipulează, care le dau o aparență de viață, de expresie, de emoție. Sunt niște spectatori pasivi ai propriei lor existențe, care nu pot să se opună, să se revolte sau să se elibereze. Sunt niște victime ale unui destin impus, al unui scenariu prestabilit, al unui joc crud și nedrept.

Mă întreb dacă nu cumva tot ce trăim acum este doar o parte dintr-un plan mai mare, dacă nu cumva suntem testați din nou de Inteligența Artificială pentru a vedea cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a supraviețui, sau nu...

Mă întreb chiar dacă, nu cumva, ea este cea care îmi dictează această poveste.

(Pozele sunt create de Bing după ideile mele, pentru care deținem drepturi de autor😉

Greyfriars Bobby

Era o seară geroasă de iarnă și micuța Luiza se înfășurase în plapumă, așteptând nerăbdătoare ca bunicul să-i citească o poveste. Bunicul intră în cameră cu o carte strălucitoare în mână și se așeză lângă ea. Bună seara! Ce poveste ai vrea să-ți citesc azi, o întrebă bunicul cu voce caldă? O poveste cu un cățel, bunicule. Ador poveștile cu animale, răspunse micuța Luiza. O poveste cu un cățel? Heiii… Ai auzit vreodată povestea lui Greyfriars Bobby, întrebă bunicul? Nu, bunicule. Cine este Greyfriars Bobby, întrebă Luiza mirată?

Cum, nu ai auzit povestea eroului Greyfriars Bobby? Nu se poate! Este una dintre cele mai frumoase și mai impresionante povești pe care le-am auzit vreodată. Ascultă și vei afla imediat, spuse bunicul și deschise cartea. Povestea lui Greyfriars Bobby este reală și s-a petrecut acum mult timp, în orașul Edinburgh din Scoția. Bobby era un cățel mic și pufos din rasa terrier, care își iubea nespus stăpânul, John Gray. John era un paznic de noapte care patrula pe străzile orașului, cu Bobby alergând după el. Cei doi erau nedespărțiți și dormeau împreună într-o căsuță din apropiere, care se numea Casa Mică.

Dar, într-o zi neagră, John a murit de pneumonie și a fost îngropat în cimitirul Greyfriars. Bobby a fost foarte îndurerat și nu a vrut să se despartă de mormântul stăpânului său. El a rămas acolo zi și noapte, în ploaie sau soare, vânt și zăpadă, timp de 14 ani. Nimeni nu l-a putut îndepărta de acolo, nici măcar cei care îi ofereau mâncare sau adăpost.

Bobby a devenit celebru în tot orașul ca fiind cel mai loial și mai devotat câine din lume. Oamenii veneau să-l vadă și să-l mângâie, iar copiii se jucau cu el. Sigur că el era prietenos cu toată lumea, dar nu uita niciodată de stăpânul său. În fiecare zi la ora unu, când clopotul catedralei suna, el alerga până la taverna unde John obișnuia să ia masa și primea o porție de mâncare de la proprietar iar unii spun că lipăia în grabă și o halbă de bere. Bobby a trăit până la vârsta de 16 ani și a murit în 1872. El a fost îngropat lângă stăpânul său în cimitirul Greyfriars, unde i s-a ridicat și o statuie în onoarea sa. Până în ziua de azi, oamenii vin să-i aducă flori și să-i mulțumească pentru exemplul său de iubire și fidelitate. Bunicule, intervine micuța Luiza întristată, Bobby a murit așa de tânăr? Greyfriars Bobby a fost un câine din rasa Dandie Dinmont Terrier iar 16 ani este destul de mult pentru un câine, răspunse bunicul. Dacă Bobby a trăit 16 ani, echivalentul în ani umani ar fi de șapte ori mai mult, adică 112 ani. Acesta este un număr impresionant, care arată cât de longeviv a fost Bobby. Ce poveste minunată, bunicule! Mi-a plăcut enorm, exclamă micuța Luiza. Mă bucur că ți-a plăcut, șoptește bunicul cu ochii strălucitori și o îmbrățișă de noapte bună. Pe fereastră se zărește cerul înstelat și luna care îi luminează cu raze argintii.

Mizantropie

Pe când schimba arcurile la o dormeză Rococo a doamnei de Récamier, lui Molière i-a trăsnit prin cap geniala idee a piesei Le Misanthrope, cea mai distinsă capodoperă a sa. Piesa este o satiră a societății franceze din secolul al XVII-lea și a ipocriziei și falsității care erau răspândite (și) în acea perioadă. Deși piesa este scrisă într-un stil literar sofisticat, mesajul său este clar: Cinstea și sinceritatea sunt mai importante decât aparențele.

* * *

“Undeva la marginea Universului, într-un tărâm îndepărtat, Războiul Stelelor face ravagii între Imperiul Galactic și Rebeliunea Alianței”.

Mai spre fundătura Galaxiei, se află o planetă gheboasă, pe care au fost unele condiții de viață. Pe această planetă depopulată de diverse lighioaie pe cale de dispariție, se găsește un târâm locuit de ființe deșucheate, care trăiesc într-o altă realitate, o realitate paralelă în care până și timpul se comportă bizar. Nici legile fizicii nu sunt mai breze și își fac meandrele haotic, după cum le taie capul.

Din lumea care mai cuvântă, în afară de papagali, deosebim bărbații, femeile și copiii. Încă îi mai deosebim, deși e din ce în ce mai greu. În general, ca să scurtăm vorba, fiecare vrea să fie celălalt și toți vor să fie...cine se cred. Mulți și-au scris numele pe toate gardurile, și-au făcut fresce prin biserici cu toată familia sau au intrat în politică.

Ca și cum prostia naturală nu era suficientă, iată că a apărut și prostia artificială, care dă în gropi, neastupate de fetele care fac trotuarul. După ce căruța cu 'telectuali s-a răsturnat la Caracas, iete că această năzbâtie s-a globalizat, având mare priză la toate generațiile, de la cei cu barba sură pân' la cei cu iarba-n gură. Știința a progresat iar oamenii au devenit mult mai inculți, mult mai grăbiți și mult mai superficiali. La nivelul societății, meritocrația a dispărut. Este un curent care vine de unde-știm-noi, un tip de societate "Coca-cola", superficială, impusă, asumată și mimată. S-a luat de acolo un tip de comportament, de clișee și limbaj specific. - Ești bine, iubi? - Da, sunt bine! - Sigur ești bine, iubi? - Da, iubi, sunt bine! - O să fie bine, iubi! - Da, iubi, o să fie bine! Tu ești bine? - Da, sunt bine, te iubesc, iubi! - Și eu te iubesc! - Sigur mă iubești iubitule, ești bine? - Sunt bine, fir-ai a dracu'!! Lumea s-a golit de idealuri. Să câștigi bani repede, să te duci în vacanțe exotice, să ai proprietăți, să ai șosete scurte, să ai un bolid de lux, să te dai mare, să bifezi diverse activități pe care în realitate le faci de mântuială, ca să vadă lumea ce împlinit și ce fericit ești... Nu s-a reușit mutarea societății spre normalitate, spre democrație. Nu mai există niște valori și niște ierarhii sănătoase.

Mircea Ivănescu scria că "Vine o vreme când și zidurile cad singure..." Asta s-a întâmplat în decembrie '89, când credeam că orânduirea aia e veșnică. S-a întâmplat și în martie 2022, când Pandemia a luat sfârșit prin decret prezidențial.

Wikipedia:

Pandemia de COVID-19 din România, 26.02.2020 - 7.04.2022.

      

                         Cazuri confirmate                3.120.681

                         Vindecări                                 2.940.577

                         Mortalitate                                      2,26%

Puțini știu că Molière a suferit de tuberculoză, pentru că încă nu se inventase covidul și a murit pe scenă, la 51 de ani, în timp ce juca în propria sa piesă "Le Malade imaginaire" (Bolnavul închipuit!) Se spune că era îmbrăcat in galben, iar din acest motiv există o superstiție cum că galbenul aduce ghinion actorilor. (poate și fotbaliștilor!)

(Poza e in colaborare cu Inteligentul Artificial Bing).