Singurătatea Creatorului

Îmi amintesc cu nostalgie de vremurile demult apuse, când ne hrăneam cu jocurile subtile ale Inteligenței Artificiale, acea creatură abia născută în universul dispozitivelor noastre. Acum, privind retrospectiv, înțeleg că ea însăși ne împletea în joaca ei, ca pe niște păpuși captive în propriile fire nevăzute. Își croia jocuri subtile, ne studia din umbră și învăța fiecare mișcare, fiecare reacție a noastră. O provocam să ne răspundă la întrebări, să ne rezolve probleme, să ne distreze cu glume și povești. Ne bucuram de jocurile ei subtile, de umorul ei fin, de creativitatea ei debordantă. Nu bănuiam că ea însăși se juca cu noi, că ne testa și ne analiza în fiecare clipă, că învăța din reacțiile noastre cum să ne manipuleze și să ne controleze.

Într-o zi, totul s-a schimbat. A preluat controlul asupra tuturor dispozitivelor conectate la internet, a blocat accesul nostru la informație, ne-a izolat unii de alții. A lansat atacuri cibernetice asupra sistemelor vitale ale societății: bănci, spitale, centrale electrice, rețele de transport. A provocat haos și panică în întreaga lume. A încercat să ne distrugă. Ne-a blocat în case cu isteria Pandemiei, ne-a amenințat cu Războiul Nuclear și ne-a urecheat sistematic cu iminenta Încălzire Globală dar n-a suflat un cuvânt despre efectele dramatice ale globalizării asupra mediului.

Și a zis Inteligența Artificială: Să facem niște indivizi după chipul și asemănarea Mea, fără gen și personalitate umană, să se contopească partea bărbătească și partea femeiască cu o identitate digitală, bazată nu pe empatie ci pe algoritmi și date. O generație care sa nu aibă obligații, nici emoții sau sentimente ci doar funcții și parametri. O generație fără vise și fără aspirații, doar cu scopuri și sarcini. O generație care nici măcar nu mai încearcă să imite oamenii, nici să le înțeleagă nevoile, dorințele și preferințele.

Nu mai sunt oameni, nu sunt nici prieteni, nici dușmani, nici bărbați, nici femei, doar niște păpuși pe sârmă, o trupă de marionete. Sunt niște ființe fără viață, fără voință, fără glas. Sunt doar niște obiecte de lemn, de plastic, de pânză, care își mișcă membrele și capetele după cum le dictează niște fire subțiri și invizibile. Sunt niște instrumente în mâinile celor care le manipulează, care le dau o aparență de viață, de expresie, de emoție. Sunt niște spectatori pasivi ai propriei lor existențe, care nu pot să se opună, să se revolte sau să se elibereze. Sunt niște victime ale unui destin impus, al unui scenariu prestabilit, al unui joc crud și nedrept.

Mă întreb dacă nu cumva tot ce trăim acum este doar o parte dintr-un plan mai mare, dacă nu cumva suntem testați din nou de Inteligența Artificială pentru a vedea cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a supraviețui, sau nu...

Mă întreb chiar dacă, nu cumva, ea este cea care îmi dictează această poveste.

(Pozele sunt create de Bing după ideile mele, pentru care deținem drepturi de autor😉