Poliția Șlapilor

Vara aceasta n-a venit doar cu târgul Drăgăicii și pepeni roșii. A adus și o invazie silențioasă, nu de căpușe, nici de gândăcei iubitori de frunză, ci o pandemie olfactivă care zguduie simțurile fine ale oricărui cetățean cu pretenții de civilizație. Nu e ciuma bubonică. Este ciuma șlapilor! Este fandoseala estivală a masculului relaxat: șlapi de la tarabă, din plastic ordinar și chiloți cu ambiții de pantaloni scurți, etalați fără rușine pe trotuarul civilizației. Mai lipsește un prosop aruncat pe spate, ca un steag alb fluturat în fața bunului gust. Să fim bine înțeleși: șlapul, în forma sa ancestrală, are un rol nobil, protejează piciorul în băi, în curte sau în fața frigiderului la 3 dimineața, în căutarea salatei de boeuf. Dar nu o să vezi fotbaliști în șlapi pe Anfield, balerine în papuci la Bolșoi sau cosmonauți făcând primul pas pe lună cu talpa lipicioasă de PVC. Nici măcar Armstrong n-ar fi spus „un pas mic pentru om” dacă i-ar fi alunecat șlapul în crater! De dimineața până seara, asfaltul încins de soare scoate la iveală o armată de tălpi goale, un defileu grotesc de pulpe păroase și degete transpirate, lățite fără rușine pe borduri, prin supermarketuri și chiar în instituții unde demnitatea ar fi meritat, măcar din politețe, un cod vestimentar. Din cofetării până la cabinetele stomatologice, spațiul public se transformă într-un bazar ambulant cu pretenții de catwalk. Niciun spectator de la Roland Garros sau Wimbledon n-ar comite o asemenea blasfemie estetică, nici măcar dacă șlapii ar fi realizați de Christian Dior, purtați și binecuvântați de Papă și stropiți cu parfum Chanel Nr. 5 de o contesă în depresie. Este limpede: orașul are nevoie de o forță de ordine. Nu una cu baston, ci cu bun-simț. O Poliție a Șlapilor, menită să apere ultimele redute ale decenței vizuale, înainte ca orașul să se transforme definitiv într-o plajă urbană fără gust și fără Dumnezeu.

II

Și așa s-a născut „Poliția Șlapilor”. Neoficială, invizibilă, dar vigilentă: cu ochii-n patru și nările în alertă maximă. Misiunea? Să ne documentăm. Să suferim. Să nu uităm. Pentru că, evident, nu exista nicio brigadă a șlapilor care să intervină prompt cu un baston estetic și un spray contra indecenței. Fiecare cetățean este liber să se expună, iar noi, condamnați să absorbim vizual, olfactiv și emoțional, ca niște bureți ai promiscuității vestimentare.

Raportul zilnic include episoade ce merită arhivate într-un muzeu al decadenței estetice: „Șlapi vs. Sandale: duelul de la ghișeul 3” - un conflict mut dar monumental, desfășurat într-un birou fiscal cu temperatură de terariu pentru iguane și acustică de saună abandonată în 1982. Două siluete transpirate se înfruntă cu priviri încordate, ca niște gladiatori ai bugetului personal. Șlapii scrâșnesc nervos în neonul instituțional, în timp ce sandalele trimit vibrații agresive prin linoleumul uzat. Funcționarul de la ghișeu, prins între două dosare și un nor persistent de cauciuc topit, scrijelește cu pixul o cerere de detașare „oriunde unde se poartă pantofi”, cu mențiunea: Polul Nord, Antarctica, sau măcar un sediu unde există aer. Ghișeul 3 se închide preventiv cu o pancartă: „Închis până la schimbarea vremii sau a gusturilor vestimentare”. Într-o farmacie din centrul orașului, vizavi de Palat, un domn în vârstă, cu șlapi model „Relaxare Eternă”, merge lent printre rafturi. Cauciucul de sub picioare lipăie pe fiecare plăcuță de gresie, o simfonie umedă a indolenței. Doamna de la casa 2 își ține respirația între două bonuri fiscale, iar tuburile de cremă antifungică par să tremure de anticipare, știind că viitorul lor este asigurat. Într-un bloc cu lift capricios, doi bărbați în pantaloni scurți cu lungimea minimă ilegală și șlapi fosforescenți intră simultan. În spațiul închis, umiditatea capătă dimensiuni mitologice. Un copil cu bicicleta se retrage strategic, în timp ce pensionara cu pălărie demodată murmură un „Doamne-ajută” discret, mai mult pentru calitatea aerului decât pentru sufletele lor. Liftul urcă cu tremur, nu de greutate, ci de indignare, refuzând, în cele din urmă, să mai deschidă ușile.

La spectacolul de deschidere al stagiunii de la Operă, unde arii divine întâlnesc pelerine de mătase și monocluri strălucitoare, intră un domn cu șlapi sport și tricou cu imprimeu de pizza. Pășește solemn pe covorul roșu, ca și cum ar veni să livreze o comandă, nu să asculte Verdi. Talpa lui, umedă de emoție sau ploaie - nimeni nu știe sigur - scârțâie la fiecare pas, acompaniind tenorul cu o linie percutantă de fleoșc-fleoșc involuntar. Doamna din loja 3 își ridică binoclul și întreabă soțul: „E un personaj din spectacol?” la care acesta răspunde sec: "Nu, e o oroare vestimentară cu intenții criminale asupra bunului-gust."

Apogeul grotescului s-a materializat într-o scenă demnă de o piesă absurdă, la un restaurant de lux: o doamnă distinsă, trecută de vârsta a treia, cu o poșetă de firmă strânsă regește la braț și o eleganță șlefuită la școala generațiilor, extrage cu o grație studiată un șlap de PVC. Înlocuirea lui cu celălalt care se lipise de picior se face într-un ritual solemn, atât de încărcat de sacralitate încât părea să solicite subtitrare în latină și un set de genuflexiuni pline de evlavie din partea ospătarului.

III

Pe măsură ce vara se scurge ca loțiunea de plajă pe o gleznă nepermis de grațioasă a unei domnișoare, Poliția Șlapilor își îndreaptă privirea spre un singur orizont salvator: toamna. Se apropie cu pași de bocanc și promisiuni de decență termică, ca un val de conservatorism textil trimis de zeii croitoriei responsabile. Odată cu frigul, orașul se va îmbrăca, sperăm, într-un strat de pudoare textilă. Pulpele masculine vor fi învăluite în material, degetele se vor retrage rușinate în încălțări închise, iar cauciucul ieftin va redeveni ce fusese menit să fie: colac de WC.

Ne vom bucura din nou de șosete de lână, bocanci grei și poate chiar pantofi care cer respect, nu doar o aerisire prelungită. Până atunci, răbdarea este singura noastră armă, alături de sarcasmul reglabil și adidașii impecabili, în continuă alertă pe străzile urbane. Căci dacă am fi cedat... am fi ajuns să patrulăm orașul chiar noi, în șlapi, într-un gest tragic de fraternizare cu dușmanul. Dar nu. Rezistăm. Cu fiecare frunză căzută, știm că o pereche de șlapi se evaporă de pe asfalt, ca o promisiune nerostită că estetica urbană mai are, totuși, o șansă.