Ecou

   Când pașii tac, rămâne doar ecoul. Și în ecou, dovada că ai mers. Nu e un simplu sunet, ci urma ta, amprenta pe care o lași în lume chiar și atunci când tăcerea te învăluie.

                              I. Despre cei care nu mai scriu

   Există oameni care au renunțat să mai scrie. Nu din lipsă de inspirație, ci pentru că au simțit că vorbele nu mai ajung unde trebuie. Scrisorile trimise nu mai aveau destinatar. Blogurile se umpleau de tăcere. Vocea interioară se rupsese. Stiloul s-a uscat, tastatura a amuțit, iar foaia se ștergea singură. Ecoul vorbelor pierdute e dovada fragilă că ai vrut să atingi lumea.

                        II. Despre orașele care nu te recunosc

   Te întorci într-un oraș cunoscut, dar totul e schimbat. Străzile sunt aceleași, dar nu duc nicăieri. Oamenii par cunoscuți, dar nu te văd. Vitrinele reflectă alt chip, harta se rescrie singură. E dezrădăcinarea pură: sentimentul că locul care odinioară era acasă nu mai știe cine ești. Ecoul pașilor pe asfalt e singura dovadă că ai trecut pe acolo.

                        III. Despre vocile care nu mai răspund

   Un telefon sună. Un mesaj e trimis. O voce e căutată. Dar nimeni nu mai răspunde. Nu e doar absență, ci timpul care a trecut peste legături. Apelul fără ton, mesajul returnat, ecoul care nu mai vine. Comunicarea pierdută e ca un zid transparent: vezi dincolo, dar nu mai poți atinge.

                        IV. Despre liniștea care nu mai e tăcere

   La început, inimile se leagă fără cuvinte. Mama, tata, copilul — un trio de vibrații care respiră împreună. Apoi vine distanța, vine timpul, vine nenorocita de viață. Dar dorul de armonie rămâne. Îl cauți subconștient, cu cei care contează, cu cei care nu te întrerup, nu te mint, nu te grăbesc, cu cei care te înțeleg.

Liniștea nu e tăcere. Liniștea e acordul inimilor care bat împreună. Ecoul nu mai e doar dovada pașilor, ci dovada legăturii.

                                           V. Ecoul care rămâne

   Această poveste e despre ecoul care persistă: ecoul cuvintelor dispărute, al orașelor schimbate, al vocilor pierdute. Dar și ecoul inimilor care bat în armonie. Chiar și atunci când scrisul se stinge, orașele nu te mai recunosc și vocile nu mai răspund, rămâne dovada că ai mers, că ai iubit, că ai existat.