Semantică

    

   A ține un secret reprezintă de fapt să te joci cu focul. Dacă încerci să-l dai altcuiva, riști să rânești pe altul.

Dacă nu-l dezvălui, până la urmă, te vei arde.

   Uneori furtuna nu lovește la întreaga sa capacitate. Uneori se construiește într-o zi, sau chiar în câteva săptămâni.
O furtună Arctică, care se îndreaptă spre sud, se poate transformă dintr-o dată într-un uragan tropical, care se îndreaptă în direcție opusă. Atunci când aceste coliziuni între sisteme se petrec, furtuna se dezlănțuie...Iar întreaga energie distructivă rezultată este mult mai mare decât în mod individual, creând ceea ce uneori meteorologii numesc "condiții perfecte" pentru o furtună mortală. O furtună perfectă.
Și, când aceste furtuni perfecte lovesc, trebuie să le recunoști pentru ceea ce sunt. Să le recunoști puterea.

  Am sentimentul acesta, sentimentul acesta ciudat că privesc prin celălalt capăt al unui telescop. Ca și cum s-a întâmplat cu mulți ani ani în urmă. Se poate întâmpla din cauza stresului. Diferite părți ale creierului devin dominante, empatice. Ne amintim lucruri în moduri diferite. E foarte obositor să te tot învârti așa în cerc. Absența e secretul. Asta e chestia la oameni, întotdeauna găsesc o cale de a te surprinde. 

Zug...Zwang.
Zugzwang. E un termen din șah. Descrie momentul în care un jucător realizează că i se va da șah-mat.

  O furtună Arctică care se îndreaptă spre sud se poate transforma dintr-o dată într-un uragan tropical.

   "Materia neagră"... Asta e chestia care formează Universul. Dar nu interacționează cu lucrurile cunoscute și în felul în care ne așteptăm, dar prezența sa poate fi dedusă din efectele gravitaționale asupra materiei vizibile. Știm că ea există.
Doar că n-o vedem.

Aici, absența dovezii înseamnă dovada absenței.

Te seduce principiul "Lama lui Occam" ...Toate lucrurile fiind egale, cea mai simplă soluție este și cea mai bună.

Ți-a rămas vreodată o melodie întipărită în minte? Pe care tot o auzi, mereu și mereu, te obsedează? Marillion - "Beautiful".

 Sărută-mă! Ucide-mă! Fă ceva!!!

Furtuna se dezlănțuie...Iar întreaga energie distructivă rezultată este mult mai mare decât în mod individual.

  Țara asta e o gaură neagră. Consumă materie, o absoarbe și o distruge mai presus de existență. Când am aflat asta prima dată, m-am gândit că ăsta e răul în cea mai desăvârșită formă a sa. Ceva care te trage după sine, te macină, te face...nimic.
Și, ne place tare mult să vorbim despre "nimic". E singurul lucru despre care toți știu câte ceva. Și, imaginea asta mi se tot învârte prin cap ca trenul. Problema ar fi că trenul ăla nu se oprește niciodată! 

La TV sunt mai multe știri despre cei morți decât despre cei vii.

Iubirea ar trebui să ne facă distinși, să ne exalteze. Dar cum poate fi iubire, dacă doar te face să fii singur?

Uneori furtuna nu lovește la întreaga sa capacitate. Uneori, se construiește peste zi, sau chiar săptămâni.

   Toți vom face asta în final: să judecăm cine este mai de valoare decât altul. Stalin sau Ghandi? Cei tineri sau cei în vârstă? 

Copiii te judecă, te taie felii și ce e mai grav, nu te vor înțelege niciodată, conform teoriilor lui Freud, se vor simți eroi când te vor umili.

Două eleve se întorc de la ora de educație religioasă și una se întoarce spre cealaltă și-i zice: Tu crezi în diavol?
Cealaltă spune: Nu fi prostuță, bineînțeles că nu. Diavolul e ca Moș Crăciun. Nu există, e doar tata.

Chestia la băieții mici e că își venerează tații precum zeii. Cu cât e mai puțin prezent, cu cât e mai capricios în pedepse și recompense, cu atât mai mult râvnesc aprecierea lui.

Tata dorea să am 2-3 facultăți. Eu doream doar să citesc cărți, să scriu si să ascult muzică. Până la urmă, am renunțat să încerc să-l fac să fie mândru de mine, pentru că pur și simplu am știut că asta nu se va întâmpla niciodată.

   O viață e tot ce avem. Viață și iubire. Oricine fură vieți, fură totul. Cred că dacă am fi citit o altă carte, de un alt autor, am fi fost alți oameni. Am fi fost mai fericiți...

Mintea este propriul nostru loc și înăuntrul său se poate face Rai din iad sau iad din Rai. Universul nu e rău, e doar indiferent.

Meteorologii numesc "condiții perfecte" pentru această întreagă energie destructivă rezultată pentru o furtună teribilă.

  Am nevoie de un loc liniștit în care să gândesc.
În 1988, doi psihologi au publicat un articol argumentând că "auto decepția pozitivă" este o parte normală și pozitivă din viața multor oameni. 

Se pare că oamenii se mint pe ei înșiși în legătură cu trei lucruri.
Se văd în moduri pozitive ireale, cred că au mult mai mult control asupra vieții lor decât au de fapt și al treilea, cred că viitorul va fi mai bun decât le arată prezentul.

Speranța e cea mai bună minciună din câte există. 

Ești pe partea cealaltă a oglinzii, prietene. 

Te minți în continuare iar asta nu ajută.

Când toate aceste furtuni te lovesc, trebuie să le recunoști pentru ceea ce sunt. Să le recunoști puterea. Sunt condiții perfecte pentru o furtună mortală. 

O furtună perfectă. 

Zug...Zwang.

Incognoscibil

Ce fac oamenii când nu au aripi?

Oamenii fug și se salvează atâta timp cât pot face asta. Când nu mai pot, încearcă să se ascundă. Dar nu toți pot fugi suficient de iute sau să-și găsească o ascunzătoare bună. De aceea trebuie să rămână mereu atenți și complet nemișcați...

Îmi pare rău că te-am trezit noaptea trecută. Am văzut când ai aprins lumina. Doar că, am chestia asta, de fiecare dată când sunt într-un loc nou mă trezesc dezorientat și știu că cel mai bun lucru pentru mine când întru în panică, este să ies afară și să mă uit la stele ca să-mi pot da seama unde sunt.
Asta e dimineața mea.

De mii de ani, marinarii s-au uitat la stele ca să înțeleagă unde se află. Cum oceanul se mișcă sub ei, se simțeau confortabil fixând ținta către Steaua Nordului, în timp ce dedesubt, nimic nu se oprește din mișcat. Masele atrag alte mase. Corpurile în mișcare unul față de altul în spațiu vor accelera pe măsură ce se apropie. Atragerea gravitațională dintre două corpuri devine necunoscută...Ne îndreptăm spre rezultatul convergenței care va fi incognoscibil.
Omul continuă să se uite la stele pentru siguranță. Dar siguranța reală este fiecare zi trăită, în care destinul nostru se apropie din ce în ce mai mult.

  Îmi place extrem de mult tehnica ta, a clar-obscurului în acest tablou, contrastul dintre lumină și întuneric este...tragic.
Ne amintește cât de departe suntem față de Dumnezeu. Față de Lumina Lui. Este tragic. Și, cu toate astea, frumos...
Aceste raze de lumină căzând asupra oamenilor...E ca și cum ai invoca Nașterea, Steaua din Betleem îmbăindu-l pe omul de rând. Arăți atât de multă compasiune. Și totuși...mă întreb...Încerci să îndrumi oamenii spre lumina sau folosești întunericul ca să ne ascundem? Adică este ceva ce nu dorești ca lumea să afle ?

Nu pot dormi. Nu pot face nimic. De abia merg. Cu greu mă scol din pat. Uită-te la mine!

  

   În Catedrala din Toledo este o lucarnă atât de sus, încât doar cei care caută sursa pot vedea ceea ce e cu adevărat acolo. Și ce e acolo? Un portal către Rai și asta nu e blasfemie? Când omul aspiră să ajungă la nivelul lui Dumnezeu, îl ofensează pe Dumnezeu, asta însemnând moarte.
Deși eu cred într-un Dumnezeu mai milos, unul care ne întâmpină în Rai. Suntem mult mai aproape de Rai decât realizăm.

  O cicatrice are un scop bun. Îți amintește că durerea pe care o cauzăm altora...rămâne în final a noastră.

E... târziu. Să mergem acasă. Asta e. Îți mulțumesc pentru plimbare. Te-aș fi putut plimba o eternitate. De ce nu te-am cunoscut mai demult? Lucrurile se întâmplă la momentul potrivit. Deci destinul ne-a unit? Ce altceva plănuiește destinul pentru noi?
Pentru tine, măreție.

Tablourile mele sunt o povară și o minciună. Schițele nu sunt ale mele. Mi se arată deja formate. Nu e inspirație, nici artă sau plăcere. Văd modele și calcule și le pun pe hârtie.
Vin prin mine. E destinul meu și trebuie să-l îndeplinesc? Nu pot alege o altă cale? De ce aș face asta? Pentru a fi un om normal.
Și fericit.
Și iubit.
Aș da aproape totul pentru acestea.

Dar nu. Răspunsul e NU. Nu putem alege o altă cale. Și nu există o a două șansă. Trebuie să ne îndeplinim destinul. Suntem toți în mișcare, grăbindu-ne spre un destin pe care nu l-am ales și nu-l putem evita. Convergența e inevitabilă.

Timp de mii de ani, marinarii s-au uitat la stele că să înțeleagă unde se află. Oceanele se mișcă sub ei, însă ei se sprijină pe locul fix ocupat de Steaua Nordului. Dar aici, jos, nimic nu se oprește din mers.

- Nici tu nu poți dormi, nu? Ți-ai dat seama unde suntem?
- Suntem aproape.

Secunda perfectă

   Orice om este născut dintr-o conveniență. 

Venim în această lume ca rezultat al unui legământ, câteodată făcut din dragoste...uneori din circumstanță...dar aproape întotdeauna făcut în secret. 

Se spune că planurile cele mai bine stabilite cel mai adesea nu merg corect, pentru că, indiferent cât de detaliată este pregătirea...un plan va avea întotdeauna un punct slab și vor exista întotdeauna cei care vor căuta să-l exploateze...pentru a pecetlui eșecul unui plan și făptuitorul împreună cu el. 

Un om înțelept a spus odată: Când ajungi la o răspântie, mergi înainte! 

Cum am ajuns să fim aici, în clipa asta? De cât timp se întâmplă asta? Lanțul neîntrerupt al răspântiilor...Ceea ce vreau să spun e că aș fi ajuns aici oricum? Punând aceste întrebări? Sau ar fi putut să fie totul diferit, dacă o singură persoană în drumul până aici ar fi ales altă cărare? 

  Se apropie 29, tati nu poate să mai vorbească acum. Până și amintirile aproape s-au epuizat. Câte nopți albe, atâtea amintiri rememorate. 
De sute, de mii, de sute de mii de ori. 
Speram să-mi fac ceva amintiri noi dar am eșuat. 

- Îmi iei un cățeluș? 

- Un cățeluș? Vrei un cățeluș? 

- Luiza de la mine din clasă a primit unul de ziua ei. 

  Ce rost ai în viață dacă nu acela de a fi un om bun? E cea mai înaltă chemare. Sunt de mult pe acest drum. Încerc să fiu un om bun. 

Am uitat ce a fost în primul an? Un înger decupat într-un nor. Iar apoi, de neuitat, o eclipsă totală de soare. Anul ăsta ce e? Violonistul de pe acoperiș? 

  Mi-ar plăcea acolo. Tuturor le place. Sunt cele mai frumoase plaje din lume. Și, primul lucru pe care-l fac când ajung, mă întind pe nisip, închid ochii și nu mă mai gândesc la nimic. Valurile șoptesc, briza mângâie. 

Nimeni nu știe unde sunt...Nimeni nu poate să dea de mine...E perfect...E secunda perfectă. 

                                               

                                                          *          *          *

   

   Ne vedem data viitoare! Sunt patru cuvinte nevinovate, dar m-au străpuns ca un cuțit. Nu era o glumă? Un bărbat singur care duce o bătălie aprigă, care refuză cu încăpățânare să facă ceea ce îl roagă toți de ani de zile, să meargă înainte, să renunțe la toate astea. Nu e ușor. Acum ceva timp eram și mai rău. Eram nebun. Eram scârbit, beat și nebun, și... m-au trimis la câteva ședințe cu un psiholog. M-au trimis și la biserică. Le uram. Uram tâmpeniile cu Dumnezeu. Mergi înainte, renunță și vei câștiga, lasă-l pe Dumnezeu...Am fost un câștigător. Toată viața mea. În fine. Să scurtez povestea, am cunoscut un preot ortodox. Nu-l uit toată viața mea. Într-o seară voiam să plec de la biserică. Simțeam nevoia. S-a așezat în fața mea și mi-a spus, "Unde mama naibii te duci ?" I-am spus să se dea la o parte, iar el mi-a spus, "Nu pleci nicăieri." 

S-a uitat la fața mea, și avea niște ochi albaștri pătrunzători, un zâmbet calm pe buze. Și mi-a spus, "Îmi pari stricat, dezgustat, fără încredere în nimeni." Și avea dreptate. Nu mai aveam încredere. Nici în mine nu mai aveam încredere. 

L-am întrebat, "Părinte, știi toate răspunsurile. Ești un om inteligent. Care e cea mai scurtă și mai puternică rugăciune din lume?" 

Eram rapid. Îmi trebuiau răspunsuri rapide. Voiam să-mi revin. Care e cea mai rapidă și mai puternică rugăciune din lume?

Și mi-a spus, "Cea mai rapidă și puternică...S-a uitat la mine și mi-a spus, Cea mai rapidă și puternică, prietene, e "S-o ia dracu' de viață!" 

Părintele a spus. Era un preot ortodox cumsecade. S-o ia dracu de viață!? Mă credeți? 

Mi-a spus, "E rugăciunea renunțării și lepădării." Și, am simțit că mi se ia 

toată greutatea de pe umeri. 

  Chiar înainte să moară părintele, l-am întrebat, "Cum știu? Cum îmi dau seama?" Și mi-a spus, "Vei vedea și vei auzi când vei fi pregătit! Ești foarte tare de cap..." 

Avea dreptate. Și mi-a luat atâția ani...Trebuie să merg înainte, să uit și să renunț. Ciudate lucruri! Ce să spun, totul e un mister. Acum o să tac. Mulțumesc că m-ați ascultat. 

- Câte cărți! Sunt ale tale? 

- Da. Sunt cărțile mele. În ziua de azi oamenii nu mai citesc...N-au nevoie. Mai ales cei cu bani...Cititul e pentru visători...Pentru visătorii săraci. Tu citești? 

- Tot timpul. 

- Bravo! Săracă visătoare... 

Uneori viața e atât de brutală. Ca și în religie. Atâta răutate în numele binelui. 

Nu toți împărtășesc părerea. 

Unii au speranță. 

Sau sunt proști. 

Sau încă sunt îndrăgostiți. 

Poate și una și alta, așa e viața, dracu s-o ia!

Seducție

„Românii au un fel de a fi nefericit, cuplat cu bucuria. Euforia naufragiului.“​ – Andrei Pleșu. 

  Priviți în jos, niciodată în ochi, aici rămâneți până o să muriți. Nu e nici-o zeitate în cer, iar jos doar Iadul se cască. Priviți în jos, nu se știe câți ani mai aveți înaintea voastră iar aici veți fi întotdeauna sclavi! Sclavi veți fi mereu. Deja vă aflați în mormânt. 

La sfârșitul zilei ești cu o zi mai în vârstă. Asta-i tot ce poți spune despre viața ta. E un zbucium, e o luptă și nimeni nu te ajută nici măcar cu un sfat. O zi în minus de trăit, încă o zi de îndurat. Pentru ce? La sfârșitul zilei e o altă zi în care ți-e mai frig, iar cămașa de pe tine nu-ți ține de cald. Ești c-o zi mai aproape de moarte, cu încă o zi ce apune, iar soarele dimineții așteaptă să răsară, ca valurile ce se sparg de țărm, ca furtuna ce poate izbucni oricând. 



Aici este foamete... 
Vor fi consecințe cumplite... 
Iar la sfârșitul zilei, nu primești nimic pe gratis.
Avem copii acasă...Iar copiii trebuie hrăniți. Ai noroc dacă ai un serviciu...
Și un pat! 
Ne mulțumim cu ce avem. 

Poți ajunge ușor în stradă. La sfârșitul zilei e o altă zi ce se isprăvește. Cu bani în buzunar pentru o săptămână...Plătești biruri, impozite și tot felul de șmecherii fiscale guzganilor grași de la putere, plătești la magazin...și continui să muncești cât mai mult. Muncești până nu mai poți, altfel iar ai firimituri la masă. 

Dragă tată, trebuie să ne trimiți mai mulți bani, fata ta are nevoie de doctor și asta urgent! 


                                                                 II


   Era o vreme când bărbații erau amabili. Când vocile le erau blânde, iar cuvintele îmbietoare. Era o vreme când iubirea era oarbă și lumea era numai cântec, iar melodia era emoționantă. Era o vreme...Apoi toate au mers anapoda. 

Am avut un vis demult, când speranțele erau mari, iar viața merita trăită. Am visat că dragostea nu va muri niciodată. Am visat că Dumnezeu va fi îndurător. Pe atunci eram tânăr și idealist, iar visele erau create, folosite și irosite. Nu era nici-un preț de plătit, nici-un cântec necântat, nici-un vin negustat. 

Însă lupii vin noaptea, plângând cu urlete lungi, în timp ce-ți sfâșie speranțele și-ți transformă visele în ruine. Sunt vise ce nu se pot îndeplini și furtuni ce nu pot fi înfruntate... 

Am visat că viața mea va fi complet diferită de Iadul în care trăiesc! 
Acum... 
Viața... 
A ucis... 
Visul... 

Steaua de seară răsare...minutele trec precum un fulger și cu fiece clipă e mai frig. 
Fetița mea, băiatul meu, unde sunteți? 


                                                                  III


   Pe un nor se află un castel. Acolo îmi place să merg în visele mele. Nu are etaje ca să urc multe trepte. Acolo, în castelul meu din nori, o entitate înveșmântată în alb, mă ia în brațe și îmi cântă un cântec de leagăn. E plăcută la vedere, iar atingerea îi este delicată. Și-mi spune: dragul meu, te iubesc nespus! 

Știu un loc în care nimeni nu e pierdut. 

Știu un loc în care nu plânge nimeni. 

 

   Dintr-o dată ești aici și dintr-o dată încep ca două inimi îngrijorate să bată precum una. 

Ieri eram singur, azi ești alături de mine, ceva încă neclar, ceva ce încă nu-i aici a început. Dintr-o dată lumea pare un loc diferit, plin de farmec și lumină. De unde să fi știut că atât de multă speranță se află în sufletul meu? Ce-a fost a fost...Acum ne-am alăturat în noapte. De unde să fi știut că într-o zi fericirea va veni dintr-o dată? La modul în care te încrezi în mine, mi-e teamă să nu te dezamăgesc, ești un copil ce nu poate ști câte pericole sunt pe lumea asta. Pretutindeni sunt doar umbre și amintiri ce nu pot fi rostite, nu vom mai fi niciodată singuri, nu vom mai fi niciodată despărțiți, mi-ai încălzit inima ca soarele. Dintr-o dată văd ceea ce nu puteam zări, dintr-o dată ceva a început. 


Stelele, în împărăția lor, abia pot fi numărate, acoperă întunericul cu lumină. Veghează în noapte...Sunt fantele prin care se zărește lumina raiului... 


                                                                      IV


   Am fost atât de singur cu atâtea lucruri neînțelese și atâtea lucruri necunoscute...În viața mea sunt atâtea întrebări și răspunsuri ce par greșite, sunt momente când din depărtare aud vechi note muzicale potrivite. Și, înțeleg un cântec despre o lume pe care vreau să o văd. E prea departe și totuși mă așteaptă atât de aproape... 

Adevărul ni-l dă Dumnezeu la momentul potrivit, când e rândul fiecăruia. Ea a apărut ca o muzică îngerească, celestă, precum o rază de soare! Fiecare cuvânt ce-i iese pe buze îmi spulberă inima noaptea, o inimă plină de muzica iubirii. 

  În ploaie pavajul strălucește ca argintul, toate luminile se pierd în ceață. În întuneric copacii au coroane de lumină. Și tot ce văd eu e că suntem amândoi, împreună. Și, știu că se întâmplă doar în mintea mea. 
Faptul că vorbesc singur ca un nebun.
Tot mai cred că putem fi împreună. 

  

   Încă o zi. Altă zi, alt destin. Pe același drum de chinuri. Cum să trăiesc fiind pe alt drum? 
Există o durere ce nu poate fi spusă, există-o suferință ce nu poate fi înfrântă... 
Fantome pe la ferestre... 
Umbre pe podeaua rece și udă... 
Scaune la mese goale, pe unde nici-un prieten nu mai trece. 
Scaune la mese goale... 

Spune-i că am plecat într-o călătorie cale de mii de kilometri. Spune-i că inima mea nu mai putea suporta alte despărțiri, e mai bine așa. Tăcut și ascuns ca un mormânt. 
Aștept singur în umbră și număr orele până voi adormi. 
Am visat-o alături, plângând la gândul că voi muri... 

Du-mă acasă! 
Sunt pregătit, gata, s-a terminat. Asta a fost tot?

Să iubești înseamnă să-l vezi pe Dumnezeu zâmbind...

Paznicul cauzelor pierdute

  

   Aici urc eu. Trenul albastru este în gară. Abia a sosit. Și nu știu unde o să mă duc. Mă privește duios. Deja mi-e dor de prezența ei. Mai avem două minute. Vreau să spun ceva memorabil dar cineva mă împinge cu bagajul. A început să plouă și rămânem așa, îmbrățișați, fără să știu dacă pe obrajii ei alunecă lacrimi sau picături de ploaie. 

Nu sunt decât un paznic al cauzelor pierdute.

   Dacă e adevărat că trăim doar o mică parte din viața noastră care ne definește, ce se întâmplă cu restul? Trăim aici și acum. Toate lucrurile de dinainte și din alte locuri rămân în trecut și în mare parte uitate. Ce s-ar putea... ce ar trebui făcut, cu tot timpul care zace în fața noastră? Deschis și perfect, scăldat în libertatea lui și concentrat pe incertitudinea lui? Este o dorință fantomatică și nostalgică, ce apare o dată în acest moment din viață și care are puterea de a lua o direcție surprinzător de diferită... Numai o sută din eseurile mele au fost scrise și asta înseamnă că ideile au călătorit. E un lucru bun. Dacă am mai scris și altceva? Nimic important. La școală doream să devin scriitor, filosof...Iar apoi am decis să mă fac doctor. Am considerat că oamenii nu ar trebui să sufere. 
Nu am reușit și oamenii suferă. 

    Gândește-te la eternitate, înainte sã-şi piardă însemnătatea. Lăsăm ceva din sufletul nostru în urmă, părăsim un loc dar rămânem tot acolo chiar dacă ne îndepărtăm. Și, există amănunte legate de noi pe care le putem găsi doar dacă ne întoarcem acolo. Ne descoperim pe noi înșine când mergem într-un loc, când am depășit un obstacol din viața noastră, indiferent cât de dureros ar fi fost. Dar pentru a ne descoperi pe noi înșine, trebuie să ne înfruntăm singurătatea. 

Nu e adevărat că tot ce facem, facem de frica singurătății? Nu de aceea renunțăm la toate lucrurile pe care le vom regreta la sfârșitul vieții noastre? 

  În final, e o întrebare a propriei persoane pentru a determina ideea pe care un om și-a făcut despre el însuși, pentru ce are de îndeplinit și de experimentat, iar cineva să fie de acord cu modul de viață ales de acel el? Dacă așa stau lucrurile, teama de moarte ar putea fi descrisă cu teamă de a nu deveni ceea ce ne-am propus. Dacă ne pierdem încrederea și nu o vom mai putea recupera...această calitate vitală, atunci, dintr-o dată, nu mai știi cum sã-ţi menajezi timpul, care nu mai poate face parte din viața ta. 
Singurul director al vieții este accidentul, un director plin de cruzime, compasiune și un șarm fascinant. Prin accident, nu mă refer la soartă ci la șansă, o șansă la întâmplare. Uitã-te la ochii mei. Spune-mi ce vezi în ei. Sunt melancolici dar optimiști, obosiți dar persistenți... se contrazic. Vorbesc ca și cum a vedea înseamnă a simți...Nu e așa? Presupun...

   Momentele decisive ale vieții, când drumul se schimbă pentru totdeauna, nu sunt mereu marcate de dramatisme mari și evidente. Adevărul e că momentele dramatice ale unei vieți care determină experiență, ascund des secrete incredibile. Când își dezvăluie efectele revoluţionare şi se asigurã cã viaţa e descoperitã într-o ipostazã complet nouã, fac asta fãrã sã-ţi dai seama. Iar în aceastã tãcere minunatã, se ascunde nobilitatea ei specialã. Îmi imaginez cum este preotul fãrã credință. Nu aş dori sã trãiesc într-o lume fãrã catedrale. Îmi doresc ca frumuseţea şi grandoarea lor sã se afle în opoziţie cu culoarea urâtã a uniformelor politice. Iubesc cuvintele puternice din biblie. Am nevoie de puterea versurilor ei. Am nevoie de ea împotriva descompunerii morale a oamenilor şi a dictaturii sloganurilor lipsite de valoare. Dar existã o altã lume în care nu aş dori sã trãiesc, o ţarã în care gândirea independentã este dispreţuitã, iar cele mai înţelepte lucruri pe care le putem experimenta sunt ca nişte pãcate. O lume în care iubirea noastrã e controlatã de tirani, asupritori şi asasini. Și, ce e cel mai absurd: oamenii sunt îndemnați să accepte acest lucru, să ierte aceste creaturi și chiar sã le iubeascã, sã le simpatizeze. Ne invadează intimitatea prin tv, cu emisiuni de șatră, ziarele sunt controlate, gândite de minți bolnave și sadice....Din acest motiv, nu putem pune biblia deoparte. Trebuie să o regândim în totalitate? Doar pentru că prompteriştii vorbesc despre ceva suprem, mai sfânt decât Dumnezeul nostru : partidul și conducătorii. Ce mănâncă, când se scoală și cu cine. Ne supraveghează zi și noapte. Observă faptele și gândurile noastre. Dar ce e un om fără secrete? Fără gânduri și dorințe pe care doar el sã le cunoascã? Observatorii noştri nu iau în considerare cã ne sfâşie sufletul cu curiozitatea lor neînfrânată? Un suflet care ar trebui sã fie nemuritor? 

Dar cu toatã seriozitatea, cine ar vrea sã fie nemuritor într-o hazna? Cât e de plictisitor sã ştii cã ce se întâmplã astãzi, luna această, anul acesta, nu conteazã? E din ce în ce mai greu de supraviețuit decent. Decent? E o glumă? Nimic nu ar conta. Nimeni de aici nu știe cum ar fi sã trãieşti pentru eternitate. Și, e un lucru sfânt că nu vom afla niciodată. 

Pot să vă asigur de un singur lucru : Ar fi ca în iad să trăiești într-un paradis lipsit de mortalitate.

De ce ne amenință Dumnezeu cu viață veșnică, ce poate fi doar insuportabil de pustie? Nu vreau sã trãiesc într-o lume fãrã catedrale...Vreau sã observ luciul ferestrelor, tãcerea lor, liniştea lor imediatã. Îmi doresc nişte cuvinte sfinte, grandoarea poeziei. Dar la fel de mult îmi doresc libertatea de a face ce-mi doresc, împotriva tuturor lucrurilor malefice. Pentru cã cele douã forţe se contopesc. Și, nimeni nu mã forţeazã sã aleg. Dacã lui Iisus i s-ar fi dat sentința cu moartea prin ghilotină, oamenii s-ar fi rugat la o lamă de ras lucitoare, ascuțită. Sau dacă ar fi fost electrocutat, s-ar înclina în fața scaunului, efectiv, asta dacă au scaun.

   Nimănui nu-i place să fie o altă persoană fără a fi acea persoană! 

Iți poți imagina cum e să fii cealaltă persoană din oglindă? 

Imaginația e ultimul nostru sanctuar, intimitatea e ultimul nostru sanctuar. 

Și am găsit citatul acesta din Pessoa: "Câmpurile sunt mai verzi în descriere decât în realitate".

Întoarcerea acasă

  

   Aș putea petrece ore în șir uitându-mă la cer. Sunt atât de multe stele, atât de multe mistere ...și există o stea foarte specială. Uitându-mă la ea, mă gândesc la o persoană foarte specială... 

  Acum să va spun povestea. Povestea este despre iubire. Unii oameni spun că doi îndrăgostiți reprezintă un singur suflet, despărțiți la naștere și aceste două jumătăți întotdeauna încearcă să se găsească una pe alta. 

Noaptea e solitară...Creaturile urlă și vântul îți trece prin oase. Vânturile acestea sunt pline de voci. Strămoșii urlă la tine. Își strigă poveștile...Cu toate vocile reunite într-un singur glas. 

Versiunea noastră asupra adevărului este cea care contează. Adevărul este unic. Versiunile sale sunt neadevăruri. 
Am avut și eu pasiunile mele dar în sufletele noastre știm cu toții cine este unica iubire a vieții noastre scurte. Motivul din spatele situației e ordinea firească. 

Să vedem... 
E o chestiune care se referă la voința Domnului și natura umană. Dar despre natura feminină ce are de spus? Întrebarea pe care o ridică este...Dacă Dumnezeu a creat lumea, de unde știm ce lucruri putem schimba și ce lucruri trebuie să rămână sacre și inviolabile? Știu că oftezi și dai din cap dar știu și că zâmbești. Uneori învingi dragonul, alteori te învinge el pe tine. 
Așadar... 

Fredonez o melodie pentru violă de câteva luni în mintea mea. E o apogiatură înainte de a treia notă. Lent și simplu. Apoi devine interesant. În si minor, bineînțeles, 3/4, schimb în 4/4, după ce revin la 3/4 bemol 5. Si bemol, cu pauză de o optime. Sol, se repetă prima pătrime în primul tempo și așa mai departe. E o melodie nu o maladie. Asta-i melodia mea! E ceva dintr-o viață trecută sau viitoare. Suntem împreună. În ultima oră nu m-am gândit decât să mă arunc de la balcon. Finalul perfect al unei zile perfecte. Veștile proaste mor inevitabil.... 

   O perioadă extrem de scurtă am fost Lavoisier și toate amintirile ghinioanelor anterioare se zăreau în oglinda retrovizoare a viselor mele îndeplinite. Aceasta este rutina fiecărei zile. Te gândești vreodată la viitor? Viața asta lipsită de noroc nu te mai lasă să zâmbești. De ce nu ne găsim cuvintele chiar când avem cea mai mare nevoie de ele? Uneori frazele se încheie în mijlocul propoziției și asta mă omoară pe dinăuntru. O carte pe jumătate citită e ca o idilă trăită pe jumătate. 

   Am început să cred că n-am s-o mai țin în brațe niciodată. Un parazit îmi provoacă dureri cumplite noaptea în timp ce sunt bântuit de vedenii și voci monstruoase. 
Acest vis al meu îmi va aduce sfârșitul. 
În acest punct al vieții mele, dacă știu ceva cu siguranță e că lumea este condusă de aceleași forțe nevăzute care ne apropie și inimile. Ne intersectăm mereu și mereu urmele precum patinatorii. În timp ce mă tot gândeam în nopțile lungi, un sentiment puternic de deja vu mi-a dat fiori. Am mai fost aici... altădată. 
În altă viață. 

  Ce s-a ales de tânărul care gonise până aici cu același tren albastru, în ritmul unui poem pentru sufletul lui pereche? 
De ce oare femeia aceia mi-a schimbat cursul vieții? Îmi amintesc cum îmi spunea: 'Viețile noastre nu ne aparțin. De la naștere până în mormânt suntem legați unul de altul în trecut, prezent și viitor. 
De ce nu mă mai privește nimeni? Durerea este puternică dar ochii unui prieten sunt mai puternici. 
Trebuie să mărturisesc: inima ca și dorințele unei femei rămân un mister pentru mine. Acum între noi este liniște, ca și pauza dintre note modulând tonul muzicii. 

Afară cad fulgi de nea pufoși pe acoperișurile de țiglă. Precum Soljenițîn, trudind în Vermont, voi munci temeinic, aici în casa mea din exil dar spre deosebire de Soljenițîn, eu nu voi fi singur. Poți sã-ţi păstrezi influența asupra oamenilor, atâta vreme cât le oferi ceva. Supraviețuirea reclamã deseori curaj. Cunoașterea este o oglindă și, pentru prima dată în viață, mi s-a dat voie să văd cine sunt cu adevărat și cine aș putea deveni. 



  Îmi amintesc cã-i ascultam bãtãile inimii. Inima ei bătea mult mai rar decât a mea. Avea o anumită candoare liniștitoare, ca o adiere după o ploaie caldă de vară. 
- Ai idee cât e ceasul? 
- Nu. Cui îi pasã? 
Muzică îi strãlucea în ochi şi i se revãrsă pe buze. O muzicã mai frumoasã decât orice auzisem panã atunci.
Te voi însoţi tot drumul. Uitã-te la mine! Rãmai cu mine, bine? Nu-ţi voi da drumul. 

  Ai avut vreodatã sentimentul cã universul comploteazã împotriva ta? Credinţa, asemeni fricii şi iubirii, este o fortã ce trebuie inteleasã aşa cum înţelegem teoria relativitãţii şi principiul incertitudinii; fenomene ce determinã cursul vieţii noastre. Ieri, viaţa mea se îndrepta într-o direcţie. Astãzi se îndreaptã în altã direcţie. Ieri credeam cã nu voi face niciodatã ce am fãcut azi. Aceste forţe care adesea recreeazã timpul şi spaţiul, care pot da formã şi modificã omul pe care ne imaginãm cã suntem, încep cu mult timp înainte de a ne naşte şi continuã dupã moartea noastrã. Vieţile şi alegerile noastre, la fel ca traiectorie cuantice, sunt înţelese din clipã în clipã. În fiecare punct de intersecţie, fiecare întâlnire sugereazã o nouã direcţie posibilã. Asta este melodia din visul meu. Morţii nu rãman niciodatã morţi. Ciuleşte-ţi urechile şi vei auzi cã nu inceteazã a şuşoti. Vieţile noastre nu ne aparţin...Cuvintele şi grijile sunt ca un stup de viespi agitat. 

  În fiecare dimineatã urc scãrile spre înaltele mele aspiraţii şi totul devine clar. Aş vrea sã poţi vedea lumina asta. Nu-ţi face griji, totul este bine. Totul e incredibil de bine. Acum înţeleg cã limita dintre gãlãgie şi sunet este o convenţie. Toate limitele sunt conventii care asteaptã sã fie depãşite. Se poate depãşi orice convenţie, dacã prima datã îţi imaginezi cã poţi face asta. În astfel de momente...îţi simt bãtãîle inimii la fel de clar ca pe ale mele. Şi ştiu cã separarea este o iluzie. Viaţa mea se extinde cu mult peste limitãrile mele. 



Prima regulã când scrii un text cu mistere este cã un indiciu bun duce mereu la alt indiciu. 
Şi aşa, adieu! 
Tradus literalmente din francezã înseamnã "du-te cu Dumnezeu". 

Cel mai întuneric este chiar înainte de rãsãrit.



  Existã o singurã regulã care leagã toţi oamenii. Un principiu dominant care defineşte fiecare relaţie de pe Pãmânt. "Cei slabi sunt vânaţi şi de puternici mâncaţi."  Sfârşitul meu se apropie cu paşi mari. Nu pot nici sã mãnanc, nici sã dorm. Suferinţele de zi cu zi au devenit ca un ştreang. Aş prefera sã devinã muzicã dar nu se va întâmpla asta, nu-i aşa? 

   A fi înseamnã a fi observat. Astfel, poţi sã te cunoşti doar prin ochii celorlalţi. Natura imortalitãţii noastre stã în consecinţele cuvintelor noastre şi în faptele noastre, ce se distribuie de-a lungul timpului. 

Unchiul meu era om de stiintã, dar credea cã iubirea e realã. Cã e un fel de fenomen natural. Credea cã iubirea putea dãinui mai mult decât moartea. 

Crezi cã o sã-ţi asculte cineva rugãciunea şi o sã se coboare din cer? Poate. Poate într-o zi. Într-o zi o sã te lase speranţa. E mai uşor sã trãieşti cu sperantã. Cred cã ne asteaptã o altã lume, o lume mai bunã. 
Şi te voi aştepta acolo. 

Cred cã nu rãmânem pentru mult timp morţi. Cautã-mã sub stelele unde ne-am sãrutat întâia oarã. 

Cred cã moartea este doar o uşã. Când se închide, se deschide alta. Dacã aş vrea sã-mi imaginez raiul, mi-aş imagina o usã deschizându-se. 

  Afară cad fulgi de nea pufoși pe acoperișurile de țiglă și pe pereții de granit. Orice veți face, va avea același efect ca o picătură de apă într-un ocean. Dar ce e un ocean, dacă nu o multitudine de picături? 

Se stinge focul. Numai bine, am terminat povestea.

 

Paznicul cauzelor pierdute 2

 

    În tinerețe trăim ca și cum am fi nemuritori. Cunoștințele despre mortalitate se învârt în jurul nostru ca o bentiță de hârtie creponată care abia ne atinge pielea. În viață, când se schimbă asta? Când se întinde bentița, până ce la un moment dat ne sugrumă?

  A venit o femeie și a întrebat de mine...A zis că m-a întâlnit pe un pod...
Căuta viața sau pe mine? Voia să afle totul, toată viața mea, amintirile mele, gânduri, fantezii, vise...Era implacabilă. Ai fost vreodată atât de îndrăgostit încât nici măcar mâncarea să nu conteze, nici măcar cuvintele?
  
  Vom pleca departe. Vom lua trenul către o lume nouă în care doar noi doi să existăm. Eu o să scriu cărți...Vom inventa o limbă pe care doar noi doi să o înțelegem. Vom călători cu trenul până în cel mai îndepărtat loc posibil. Înapoi în trecut și apoi în viitor, nimeni nu se va gândi să ne caute acolo.

   Vei împărți totul cu mine. Același oxigen, aceleași sentimente, aceleași gusturi...Aceste lucruri pe care ți le dorești...Le vrei pentru tine și pentru mine. Le vrei pentru amândoi.
Îți era sete de mine, de viață. Dar călătoria pe care vrei să o faci este în sufletul propriu, nu în al meu. Lăsăm ceva din sufletul nostru în urmă când părăsim un loc, rămânem acolo chiar dacă ne îndepărtăm. Și, există amănunte legate de noi pe care le putem găsi din nou doar dacă ne întoarcem acolo. Ne descoperim pe noi înșine când mergem într-un loc, când am depășit un obstacol din viața noastră, indiferent cât de dureros a fost.

Aici urc eu. Trenul albastru este în gară. Abia a sosit. Și, nu știu unde o să mă duc.
- Păi, încă mai avem...două minute.
Mă uit aiurea, la călători. Când mă gândesc la viețile lor, viețile lor sunt pline de vitalitate, intensitate...Dar în final fiecare o ia pe drumul lui. Deși au trăit. În timp ce viața mea...în afară de aceste ultime zile...Iar acum mă privești cu duioșie dar te întorci la el.
De ce nu rămâi aici?
De ce nu rămâi aici?

"Câmpurile sunt mai verzi în descriere decât în realitate".

Paznicul cauzelor pierdute 3

   

   Acest tren a fost viaţa mea. Accelerat prin noapte. Am fost în aceste locuri de-abia o clipă. Uneori am dormit, alteori viziuni, uneori vise. Prin staţii, prea repede pentru a cunoaşte numele lor. Prea repede pentru a şti dacă am venit sau va veni din nou. Un tren de dormit alãturi împreunã. Prin oţelul şinelor şi linii paralele, vieţi paralele, reflexia în fereastra neagrã, de sticlã oglindã noaptea, întunecate lumini lumi distanţã de partea greşitã a liniilor. 

Lumini de Crãciun, ferestre anonime, case anonime de suflete anonime. Deci, ia-mã de mânã către luminã în întuneric, mã bucur cã ai venit cu mine în aceastã călătorie. Nu-ţi pierde firea. Acest tren este propria mea viaţă. Călătoreşte cu mine şi vei vedea ...

Lumini de Crãciun, ferestre anonime, case anonime de suflete anonime...

Ştii cum e atunci când iubeşti ceva atât de mult, încât începi sã-l urãşti? Am avut o perioadã când nu m-au mai interesat cărţile, atunci când nu m-a mai interesat viaţa. Practic nu iubeşti viaţa propriu-zisã, iubeşti anumite locuri, oameni, amintiri, literatură, muzică. Şi uneori cunosti pe cineva, o persoană specială pentru care te-ai nãscut sã o întâlneşti...ce are nevoie de toatã dragostea pe care o ai de oferit. Şi dacã pierzi acea persoanã, ai impresia cã toate celelalte lucruri se vor opri în loc. Dar toate celelalte lucruri pur şi simplu merg mai departe, chiar dacă tu eşti disperat, înfrânt şi cãzut, împresurat de o mulţime indiferentã, neînsemnatã. Aceşti oameni sunt...în plus. Îţi obtureazã vederea, sunt o mulţime nesemnificativã. Ei îţi distrag atenţia într-un mod nedorit. Aşa cã...îţi cauţi mântuirea în singurãtate. Dar singurãtatea nu te face decât sã-ţi pierzi vitalitatea. 

Şi totuşi în orice lucru existã o fisurã. Aşa pãtrunde lumina înãuntru. 

Nu cred cã am înţeles tot ce s-a întâmplat în viaţa mea. Cred cã ziua în care o sã înţelegem totul despre vieţile noastre, este ziua în care murim.

Nu existã oameni geniali ci doar momente de geniu ale unor oameni...

  Devenim cine suntem. Devenim ceea ce gândim. Ceea ce însemnăm. Ceea ce am fost. Nu poţi judeca o carte dupã coperţi...Dar o poţi face din primele ei capitole şi cel mai sigur, din ultimul. Ai navigat vreodatã pustiu întregul ocean? Pe o barcã înconjuratã de valuri temeri, fãrã pãmânt în faţã? Fãrã posibilitatea de a vedea pe nimeni şi nimic pentru câteva zile, sãptamani, luni, ani? Poziţia cârmei destinului tãu spre nordul cuiva, incã o datã, incã o datã. 

   Vreau sã fiu incã o datã în casa mea unde am copilãrit, cu persoane stafii, umbre şi vii ce trec uimitor. Vreau incã o cinã. Vreau incã o sticlã de vin. Şi incã una. Vreau cãldura unei femei într-un set de cearşafuri noi. Incã o noapte de muzicã şi dragoste ostentativ polemicã, artistic eterogenã. Vreau sã vãd incã un film sublim. Sã lãcrimez. Vreau sã stau la întâlniri şi sã fumez o singură dată trabucuri, sã simt soarele pe faţã cât mai mult timp. Sã umblu pe zid din nou cu Pink. Sã urc Scara în Spiralã a castelului cu aceiaşi sfială. Grandios, basoreliefuri şi statuete. Sã merg pe munte dus, des la plajã, la ultimele picturi picãturi dintr-o expoziţie cu nisipul clepsidrei. Grazioso, eleganza, con fuoco, pianissimo, misterioso, impetuoso, götterdämm-erung, en dehors. Vreau sã stau în grãdinã şi sã mai citesc incã o carte bunã. Dar mai presus de toate, vreau sã dorm. Vreau sã dorm cum am dormit când eram un bãieţel. Cã viaţa este o plimbare spre somn.
Doar incã o datã.

   Îmi vãd sufletul în marginea ochilor şi nu mai vreau sã aflu nimic. În lumea asta nu se rezolvã nimic. Cândva, cineva mi-a spus cã 'timpul e un cerc plat' .Tot ce am fãcut şi ce vom face, o vom face de nenumãrate ori. Din nou, din nou şi din nou, pentru totdeauna. Ai auzit vreodatã de Teoria M? În acest univers, percepem timpul în linie dreaptã. Insã privind dinafara spaţiului-timp, dintr-o aşa-zisã a patra dimensiune, timpul nu existã. De acolo, dacã am putea privi, am vedea un spaţiu-timp care e plat, ca o statuie din materie, suprapusã peste fiecare loc pe care l-a ocupat vreodatã. Percepem viaţa la fel ca o masinã, strãbãtând un traseu. Tot ce e dincolo de dimensiunea noastrã, e eternitate. Eternitatea ne vegheazã. Noi o vedem ca o sferã. Insã pentru ei, e un cerc. În eternitate, unde nu existã timp, nu creşte nimic, nu se dezvoltã nimic. Nimic nu se schimbã. Moartea a creat timpul ca sã poatã omorî ceva. Omul se renaşte, dar în aceiaşi viaţã în care s-a nãscut mereu. Oare de câte ori am purtat discuţia asta? Când nu-ţi poţi aminti viaţa ta, nu-ţi poţi schimba viaţa. Ãsta e secretul oribil şi destinul Vieţii. Eşti prins în acelaşi coşmar în care te trezeşti.

Iar eu, nu sunt decât un paznic al cauzelor pierdute...

Fata de pe acoperiș

Hei, nu vezi prea des o femeie frumoasă pe acoperiș. Niciodată suficient...

Asta e! Tanti Pic a avut patru câini. Doar unul mai trăiește și anume bătrânul Marș!

Oricum, a spus că pot sta aici pe perioada verii. Norocul meu! Îmi va prinde bine. Îmi pot petrece întreaga vară relaxându-mă, admirând frumusețea naturii și a muntelui. Nu am nimic altceva de făcut decât să am grijă de câine. Adică, nu am nimic de făcut... Mi-am adus doar mașina de scris și o sticlă de băutură. Acesta ar putea fi un loc bun să scriu. Vreau să scriu!

Dacă o să încep să beau direct din sticlă, o să am cea mai sigură predare a decenței care mi-a mai rămas. Și o să mă consider o cauză pierdută...

Am aprovizionat cămara pentru vară. Sunt suficiente alimente în congelator, iar frigiderul e plin. Cu sticle.

Îmi sună telefonul. Așa e, am uitat să-l arunc din tren când am venit. Răspund fără să mă uit la apelant:

- Cui îi pasă de un scriitor pe care nu-l citește nimeni?

- Nu te citește nimeni pentru că nu scrii, îmi răspunde o voce.

- Băutul este o profesie foarte solicitantă, răspund absent, și nu pot avea două slujbe în același timp.

- Întotdeauna ai fost cel mai rău inamic al tău...

- De ce naiba mi-ai păstrat premiul acela?

- Pentru că vreau să-mi amintesc cât de mândră am fost când ți s-a acordat. Și de cum l-ai dus înrămat și l-ai agățat pe perete, la spital, ca să îl vadă și ea!

- Mătușă, să știi că nu m-am vindecat.

- Bine, viața este mai mult decât felul în care o trăiești tu.

- Să-mi trimiți ideile în cutia cu sugestii și reclamații imediat după ce închizi.

- O să mă întorc să văd cum te descurci.

- Când o să te întorci, o să mă găsești mort de propria mână și un bilet de rămas bun, adresat nimănui în mod special.

- Sună ca un plan bine pus la punct.

Am închis pentru că o persoană tocmai intrase în curte. Era femeia de pe acoperiș.

- Eu sunt vecina de alături, Laura.

- Este o plăcere, doamnă! Să mă recomand, Florin. Am un aranjament de lungă durată cu mătușa Pic, de vreme ce dumneaei este plecată mult timp la o cunoștință din Austria.

- Da, o cunosc de când m-am mutat. Este o doamnă amabilă.

- Pot fi spuse multe despre asocierile suportabile, doamnă Laura, dar pe viitor aș aprecia dacă nu mi-ai mai plimba câinele.

- Ca să știi... cățelul... are tendința să i se înțepenească mușchii din spate. Are nevoie de exerciții fizice zilnice.

- O să iau asta în considerare. O să-l duc zilnic la masaj.

- Foarte bine, atâta timp cât crezi că te poți descurca.

- Și de ce nu m-aș putea descurca?

                                                                   II

Doamna plecă, dar la mai puțin de un minut aud bătăi în ușă. Un bărbat, proaspăt ras și tăiat pe alocuri, în costum sobru, dar cu o cravată categoric nepotrivită, îmi stă în prag.

- Locuiesc mai jos pe stradă, suntem vecini. Țin o slujbă de amintire la mine acasă pentru fratele meu... sper că puteți să veniți.

- Nu l-am cunoscut pe tip.

- Ne vedem în jurul orei 17:00. - Nu l-am cunoscut pe tip! - Ne vedem atunci! Plecă la fel de grăbit cum venise. Ce trebuie să fac? O să prezint condoleanțe din partea familiei noastre. O să spun "Ne pare foarte rău că fratele dumneavoastră a murit, dar acum este cu noi toți". Este? Nu l-am cunoscut, dar trebuie să par trist. La ora 17 am intrat în curtea plină ochi de oameni preocupați, îngândurați. - Mulțumim că ai venit, domnule Florin. Am înțeles că ai grijă de casa mătușii. Te apreciem foarte mult. - Așa e, nu am mai fost paznic de câini de foarte mult timp. - Nu, vorbesc despre acele romane pe care le scrii. Am un exemplar pe aici pe undeva. - Ai spus ceva despre bere? - Bere să fie, este din belșug. Dacă aș putea să-mi găsesc exemplarul, îmi dați un autograf? - Nu, domnule. Întotdeauna am rezistat să devin parte a cultului celebrității. Oricum... o să accept o altă bere. - În regulă, respect asta. Va las cu Mirela, fata vecinei dvs. - Scrii povestiri, mă întreabă imediat fetița, care nu părea să aibă mai mult de 6-7 anișori? - Obișnuiam să fac asta. - Povestirile mele favorite sunt despre extratereștrii din spațiu. - Extratereștrii au casa lor și am cunoscut câțiva, dar nu trebuie să părăsești planeta asta ca să spui o poveste bună. - Cum... cum le inventezi? - Imaginația. Cea mai puternică forță disponibilă umanității. Intervine vecinul. Domnule Florin, vreți să rostiți câteva cuvinte despre răposat? - Nu l-am cunoscut, domne, și întotdeauna am disprețuit etalarea publică a sentimentelor! - Hei, cine nu o disprețuiește? Dan ar fi fost încântat.

- Nu l-am cunoscut pe Dan. În fine. Există unii oameni în viață pe care îi eviți și alții pentru care te abați din drum ca să-i întâlnești. Dan avea această calitate de a te întâlni cu el și lua foarte în serios berea, cel puțin trebuia să fie rece. Nu se întâmplă prea des, dar uneori scoatem la lumină ce este mai bun în fiecare. O să îți simțim lipsa, Dan! Veghează asupra noastră!

                                                                    III

   În sfârșit, sunt din nou pe șezlongul din curtea mătușii. Privesc gânditor un tren care se zărește printre copaci, plin de turiști cu fesuri multicolore. Ani de zile am aspirat ca într-o bună zi să ajung la nivelul extrem al sărăciei. Atingându-mi recent țelul, în prezent nu mai am nevoie decât de amintiri. Au o perspectivă optimistă asupra vieții. Oricum, nu doream să fiu cel mai bogat om din cimitir.

Se tot aud telefoane dinspre tren. Telefonul este o mare belea, mie nu-mi trebuie, iar cei cu telefoane mobile ar trebui să fie împușcați pe stradă. Îmi trece prin cap să pun la cale zilnic câte un jaf armat asupra nesuferiților posesori... Parcă văd Știrile de la ora 5: "Căutat pentru jefuirea trenurilor și deposedarea călătorilor de telefoane în trei județe." Mă gândesc cum aș sări ca un cangur din vagon în vagon.

- Am nevoie de trei cuvinte. - Ne-am cunoscut? Ți-am făcut vreo invitație? - Nu. - Nici eu nu cred. - Sunt Mirela. Tu știi multe cuvinte bune, pentru că scrii povestiri. Am nevoie de trei cuvinte noi pentru mama. Și, ești invitat deseară la masă. - Mi-am pierdut toate cuvintele bune acum mult timp. - Dar imaginația? - Să o folosesc? Ultima dată când am verificat, era încă disponibilă. - Mă poți învăța să scriu povestiri? - Ceri îngrozitor de mult. - Cum de nu scrii la computer? - O să-ți răspund la întrebare în schimbul unei tăceri binecuvântate. Uită-te la mașina asta de scris. Îmi place că trebuie să scrii puțin mai încet la o mașină de scris clasică. Îmi place cum sună. Îmi place felul în care literele se impregnează pe hârtie. Îmi place că te poți simți ca o ființă umană care face munca asta. Ia-ți mâinile! - Ce este asta? - Este un premiu pentru excelență în literatură de la Uniunea Scriitorilor. - Super! Ai ținut un discurs când ai câștigat? - Da, domnișoară, am ținut. - Cui i-ai mulțumit? - Iubirii mele unice și la trei barmani. - Să facem o înțelegere, propuse fata. Tu mă înveți despre imaginație, iar eu o să stau de pază. Pot să-ți plătesc 3 lei și 35 de bani, i-am economisit. - Și ce anume vrei în schimbul banilor tăi? - Vreau să știu de unde vin povestirile. - Vrei un mentor sau un escroc? - Un ce? - Ești absolut sigură că vrei să intri într-un asemenea tărâm misterios? - Sunt sigură. - Ai putea să te rătăcești acolo înăuntru și ai putea să nu-ți mai poți găsi drumul înapoi. - Grozav. Așadar, când este prima mea lecție? Când începem? - Ce să începem? - Imaginația mea. - Ei bine, niciun moment nu este ca cel actual. Ce vezi în susul străzii? - Nimic. Doar o stradă.

- Bine, încearcă să-mi spui ceea ce nu vezi. Privește cu ochii minții. Trebuie să-ți cauți propriile lucruri. Este un mister ca să inventezi lucruri, puștoaico, iar viața nu oferă garanții.

                                                                    

                                                                    IV

Scuze, telefonul.

- Hei, nepoțele, am sunat să văd cum merge treaba aia cu sinuciderea.

- Este amânată temporar, tanti. - Bun, bun, bun, nu e nicio grabă, vara este abia la început. - Am primit o invitație la cină de la vecini. - Ce, de la femeia aia frumoasă de pe acoperiș? - Exact. - Asta este grozav! Știi ce să faci? - Să mănânc? - Să-i duci ceva frumos. Culege niște flori. - Prea convențional. - Bine, o să alegi tu ceva. - Corect. - Ai grijă de tine, Florine dragă! - Nu mă interesează. Bine, pa tanti! M-am prezentat la doamna vecină, fix la ora 7 seara. - O oglindă? - M-am gândit că o casă plină de doamne ar putea întotdeauna folosi încă una. - Mulțumesc, acesta este un dar unic și original. Sper că îți place puiul. - Niciodată puiul nu mi-a făcut rău. - Mirela mi-a spus că o să scrii. - A trecut ceva vreme. Întotdeauna am simțit că o carte este...un prieten care face ceea ce nu face niciun alt prieten. Rămâne tăcută când vrei să gândești. - Am început să citesc cartea ta, este foarte bună, am cumpărat-o ieftin pentru că nu are ultima pagină. - Nu pierzi prea mult. Oricum, întotdeauna am vrut să rescriu pagina aia. - Toate cărțile tale sunt fără...ultima pagină?! - Categoric. Cărțile bune sunt jumătate de vis. - Care este cealaltă jumătate? - Cavalerul tău în armură strălucitoare. Mirela intervine: Știi povestiri despre elefanți? - Mă tem că nu sunt o sursă demnă de încredere când este vorba despre pachiderme.

- Cum ai ajuns să trăiești singur? - Nu am avut de ales.

- Ești pregătită pentru cele trei cuvinte ale mele, mamă, intervine din nou Mirela? Unu. Imaginație: procesul formării unei imagini mentale a ceva care nu a mai fost perceput înainte în realitate de către cel care-și imaginează. În afară de a fi cea mai puternică forță disponibilă umanității.

Doi. A escroca: a înșela ori a obține un bun de la cineva prin șiretlic. A înșela, a jecmăni, a păcăli. - Și al treilea tău cuvânt? - Mentor: un îndrumător sau consilier de încredere, tutore sau meditator. - Interesante alegeri. - Și aș vrea să-l invit pe Florin la aniversarea mea, în curând împlinesc 8 ani! - Apreciez foarte mult că sunt inclus în planurile tale de sărbătorire și o să mă asigur să-mi însemnez acea zi specială în calendar. Am văzut că aveți pian. Cine cântă? - Am încercat să le învăț pe fetele mele dar fără folos. Apreciezi muzica, domnule Florin? - Da doamnă, o apreciez. În tinerețe, am fost adesea complimentat pentru urechea mea muzicală. Vrei să cânți ceva pentru noi? - Bine...Nu este exact un cântec...vă place muzica clasică? - Mi-aș lăsa toate ferestrele deschise ca să aud genul ăsta de muzică... Vreau să-ți mulțumesc pentru o seară foarte plăcută. Nu cred că vreodată am mai ascultat Sonata nr.8 a lui Beethoven cântată cu atât de multă afecțiune. - Cunoști piesa, roși Laura...

- Ei da, când scriam, ascultam tot felul de muzică, în special rock progressive.

- De ce ai încetat să mai scrii?

- Din același motiv pentru care am renunțat la religie. Dumnezeu mi-a dezvăluit că este ateu.

- Personajul tău a iubit vreodată o femeie? - Cum să spun, personajul meu a cunoscut multe fete, dar s-a îndrăgostit doar o singură dată. - Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți? - Nu. - Și nu s-a mai îndrăgostit după aceea? - Cum ar fi putut? - Cred că personajul a avut o mare influență asupra ta.

- Toate lucrurile pe care nu le pot face în viața reală, le fac în cărți. Noapte bună, Laura! Mulțumesc pentru cina cu pui.

                                                                        

                                                                   V  

  

Mirela a venit de dimineață și a rămas uimită de sticlele goale de bere de pe masă.

- Ai băut toate alea? De ce?

- Pentru că sunt un bețiv și asta facem noi, bețivii. Dacă te îmbeți suficient, vei plânge în legătură cu orice. Lacrimile adevărate sunt o modalitate utilă de a ajunge într-un loc. Oriunde trebuie să mergi. Ok, acum uită-te acolo și spune-mi ce nu este. - Văd...văd...o fată care merge spre lac. - Câți ani are? Cum arată? Cu ce este îmbrăcată? - Are 8 ani și are părul strâns în coadă. Privește în spatele ei. - De ce? - Pentru că o urmărește un bărbat. - Și ce face ea? - Începe să fugă. El o urmărește. - O prinde? - Nu, scapă. - Cum? - Fuge la vecinul ei, în casa lui și dispare în spatele casei. Când tipul cel rău ajunge acolo, tot ce vede este pantoful ei pe jos în fața unei uși care duce jos în pivniță. Coboară repede pe scări ca să o prindă, ea sare din spatele unui stejar uriaș, acolo unde s-a ascuns, ridică ușa grea și o închide deasupra lui, iar înainte ca el să poată scăpa, apucă grebla pe care vecinul o ține lângă ușă și o strecoară prin mânere, ceea ce face să-l blocheze pe tip înăuntru până când vine poliția să-l aresteze. - Felicitări! Tocmai ai născocit prima ta povestire. Ai născocit povestea din propriile tale experiențe. Bine. Ne mai vedem. Mirela aleargă entuziastă spre casă: Hei, mamă, mamă! Am născocit o povestire!!

Ei da! Sunt un mentor al naibii de bun!

                  

                                                               VI

- O caut pe sărbătorită. Știi unde o pot găsi?

- Da, este în grădină.

- Am ceva pentru tine. Cadoul de ziua ta. Cred că este aici. Unde l-am pus? Aici este. La mulți ani! - Ce este? - Este o povestire. - Despre ce? - Despre un elefant pe nume Tony. Mi-a spus că este prietenul tău și m-a rugat să scriu asta pentru tine. - Mulțumesc foarte mult! Mamă! Uite ce am primit! Poți să-mi citești povestirea cu elefantul? - Nu văd de ce nu. Ești pregătită? - Pregătită. - Odată ca niciodată, înăuntrul unui pian bine acordat dintr-o casă veche, locuia o familie de șoricei. Aveau tot ceea ce-și putea dori o familie de șoricei, pentru că această familie de șoricei investise inteligent în fabrica de prăjituri. Doamna Șoricel se asigura că întotdeauna casa lor să fie plină de muzică sărind pe claviatură. Singura problemă pe care o aveau era pisica care locuia cu ei în casă. - Pisica o să-i mănânce pe șoricei? - Să sperăm că domnul Florin nu duce povestirea în acea direcție. Într-o zi, într-una dintre cele mai luminoase dimineți a verii, șoricelul fetiță a auzit un ciocănit la ușa din față. Cine este acolo? A deschis ușa și acolo, stând în fața ei era cel mai mare elefant pe care îl văzuse acel șoricel sau chiar orice alt șoricel. - Mă bucur să te cunosc. Numele meu este Tony. Am auzit minunata muzică și am vrut să văd de unde vine. Tony, un magician care călătorea ziua și era cântăreț de operă noaptea, a făcut o magie ca șoricelul să fie invizibil pentru pisică. Asta a făcut ca familia de șoricei să se simtă în siguranță și toată lumea era foarte fericită. Doamna Șoricel era atât de fericită, încât atunci când a fost timpul ca Tony să plece, a fugit pe trupul lui și i-a dat un pupic pe obraz. Tony a leșinat imediat.

Uneori, să vorbească cu oamenii nu a fost ușor pentru Tony. Așa că a continuat să scrie scrisori doamnei Șoricel, scrisori duse cu conștiinciozitate de un brotac. Brotacul Marius. Apoi s-a întâmplat o uimitoare chestie a elefanților. Când elefanții au aflat că sunt prea emoționați ca să vorbească, au început să danseze. Lui Tony îi plăcea să danseze twist. Și chiar înainte să-și dea seama, s-a găsit dansând cu doamna Șoricel sub lumina caldă a Lunii...

                                                                

                                                               

                                                                  VII

- Cred că îmi datorezi un toast, Florin.

- În cinstea ta, doamnă și a unei fete care dă razelor lunii ceva care merită să strălucească.

- Ce vrei de la viață? - M-aș mulțumi cu mai multe asemenea nopți. Le-am spus fetelor că una dintre cele mai mari plăceri pe care le are viața de oferit este propria căutare a inimii. - Cum ar fi femeia care ți-ar captura inima? - Ar trebui să aibă modul tău de a intra într-o cameră. - Cum adică? - Este soare afară. Și o ploaie ușoară. Știi cum este când o adiere caldă vine odată cu ploaia? În felul ăsta intri tu într-o cameră.

Și aș vrea ca ea să aibă urechile tale. - Urechile mele?!! - Dacă nu te deranjează că spun, Laura, urechile tale arată ca și cum s-ar putea descurca cu cea mai mică șoaptă. - Și dacă nu te deranjează întrebarea mea, care ar fi acea șoaptă? - Ei bine, ar fi diferită în fiecare noapte. - Poate îmi poți șopti la ureche în timp ce dansăm. Știu sigur că îți place să dansezi. - Care e povestea ta? - După problemele mele medicale când am ajuns la Spital in stare gravă, eram sigur că toți or să mă părăsească. Au fost unele dăți când aproape că îmi doream să o fi făcut. Dar nu au renunțat niciodată la mine. Obișnuiau să îmi spună că atunci când se închide o ușă, se deschide alta. Nu am crezut asta până în ziua când m-am uitat în sus și apăruseră lângă o stea, cu un zâmbet pe față, uitându-se fix la mine chiar bunicii mei. Acum patru ani lumina s-a dus și ea. Toate ușile s-au închis, zăvorâte. Până într-o zi, când o fetiță de opt ani pe nume Mirela a apărut la ușa mea și mi-a redat sclipirea. Așa am putut să dansez în lumina lunii. - Ai dansat? - În mintea mea, cu siguranță am dansat.

- Nu poți fi vindecat? - Nu, nu se poate. - Poate o să ai parte de un miracol. - După cum văd eu lucrurile, am avut deja parte de un miracol. O să îmi lipsească locul ăsta. - Unde o să pleci? - Nu sunt sigur. Am niște oferte de a avea grijă de câteva pisici la Buzău. A fost o vară minunată. Doar un singur lucru știu că aș fi vrut să-l fi făcut. - Care?

- Să dansăm în lumina lunii...

                                                                 

                                                                 VIII

Pentru Mirela:

Am câteva lucruri pentru tine. Poftim 3 lei. Mă tem că trebuie să-ți rămân dator cu 35 de bani. Acum trebuie să-mi promiți un lucru. Să nu încetezi niciodată să privești ceea ce nu este acolo.

Pentru Laura, fata de pe acoperiș: O să plec la Cârciuma "Ultima șansă". Am câteva lucruri pentru tine. Nu-mi place când fanii mei nu primesc totul. Ai spus că îți lipsește ultima pagină a romanului. Poftim, așa am vrut de la început să o scriu.

Plec mâine dimineață devreme, așa că mai bine ne-am lua la revedere acum.

- Alo, îmi pare rău că nu am mai ținut legătura, dar mi-a luat o vreme să stăpânesc trimiterea acestui mesaj prin e-mail. Sper că fetele sunt bine și că tu ai continuat cântatul la pian. Am fost foarte ocupat în ultima vreme. Sunt bucuros să-ți spun că am găsit locul perfect ca să scriu. Mi-a plăcut atât de mult, încât l-am cumpărat. Nu a fost ușor, dar am negociat la sânge. Proprietara a spus că îmi vinde doar dacă sunt de acord să îl iau și pe Marș! - Ce s-a întâmplat cu...pisicile de la Buzău?

Nu am reușit să ajung la timp. Un scriitor are nevoie de inspirație. Și m-am gândit că șansele de a te vedea acolo...

(Această povestire este o ficțiune)