În tinerețe trăim ca și cum am fi nemuritori. Cunoștințele despre mortalitate se învârt în jurul nostru ca o bentiță de hârtie creponată care abia ne atinge pielea. În viață, când se schimbă asta? Când se întinde bentița, până ce la un moment dat ne sugrumă?
A venit o femeie și a întrebat de mine...A zis că m-a întâlnit pe un pod...
Căuta viața sau pe mine? Voia să afle totul, toată viața mea, amintirile mele, gânduri, fantezii, vise...Era implacabilă. Ai fost vreodată atât de îndrăgostit încât nici măcar mâncarea să nu conteze, nici măcar cuvintele?
Vom pleca departe. Vom lua trenul către o lume nouă în care doar noi doi să existăm. Eu o să scriu cărți...Vom inventa o limbă pe care doar noi doi să o înțelegem. Vom călători cu trenul până în cel mai îndepărtat loc posibil. Înapoi în trecut și apoi în viitor, nimeni nu se va gândi să ne caute acolo.
Vei împărți totul cu mine. Același oxigen, aceleași sentimente, aceleași gusturi...Aceste lucruri pe care ți le dorești...Le vrei pentru tine și pentru mine. Le vrei pentru amândoi.
Îți era sete de mine, de viață. Dar călătoria pe care vrei să o faci este în sufletul propriu, nu în al meu. Lăsăm ceva din sufletul nostru în urmă când părăsim un loc, rămânem acolo chiar dacă ne îndepărtăm. Și, există amănunte legate de noi pe care le putem găsi din nou doar dacă ne întoarcem acolo. Ne descoperim pe noi înșine când mergem într-un loc, când am depășit un obstacol din viața noastră, indiferent cât de dureros a fost.
Aici urc eu. Trenul albastru este în gară. Abia a sosit. Și, nu știu unde o să mă duc.
- Păi, încă mai avem...două minute.
Mă uit aiurea, la călători. Când mă gândesc la viețile lor, viețile lor sunt pline de vitalitate, intensitate...Dar în final fiecare o ia pe drumul lui. Deși au trăit. În timp ce viața mea...în afară de aceste ultime zile...Iar acum mă privești cu duioșie dar te întorci la el.
De ce nu rămâi aici?
De ce nu rămâi aici?
"Câmpurile sunt mai verzi în descriere decât în realitate".
A venit o femeie și a întrebat de mine...A zis că m-a întâlnit pe un pod...
Căuta viața sau pe mine? Voia să afle totul, toată viața mea, amintirile mele, gânduri, fantezii, vise...Era implacabilă. Ai fost vreodată atât de îndrăgostit încât nici măcar mâncarea să nu conteze, nici măcar cuvintele?
Vom pleca departe. Vom lua trenul către o lume nouă în care doar noi doi să existăm. Eu o să scriu cărți...Vom inventa o limbă pe care doar noi doi să o înțelegem. Vom călători cu trenul până în cel mai îndepărtat loc posibil. Înapoi în trecut și apoi în viitor, nimeni nu se va gândi să ne caute acolo.
Îți era sete de mine, de viață. Dar călătoria pe care vrei să o faci este în sufletul propriu, nu în al meu. Lăsăm ceva din sufletul nostru în urmă când părăsim un loc, rămânem acolo chiar dacă ne îndepărtăm. Și, există amănunte legate de noi pe care le putem găsi din nou doar dacă ne întoarcem acolo. Ne descoperim pe noi înșine când mergem într-un loc, când am depășit un obstacol din viața noastră, indiferent cât de dureros a fost.
Aici urc eu. Trenul albastru este în gară. Abia a sosit. Și, nu știu unde o să mă duc.
- Păi, încă mai avem...două minute.
Mă uit aiurea, la călători. Când mă gândesc la viețile lor, viețile lor sunt pline de vitalitate, intensitate...Dar în final fiecare o ia pe drumul lui. Deși au trăit. În timp ce viața mea...în afară de aceste ultime zile...Iar acum mă privești cu duioșie dar te întorci la el.
De ce nu rămâi aici?
De ce nu rămâi aici?
"Câmpurile sunt mai verzi în descriere decât în realitate".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu