Fata de pe acoperiș

- Hei, nu vezi prea des o femeie frumoasă pe acoperiș. Niciodată suficient...

Asta e! Tanti Pic a avut patru câini. Doar unul mai trăiește și anume bătrânul Marș!

Oricum, a spus că pot sta aici pe perioada verii. Norocul meu! Îmi va prinde bine. Îmi pot petrece întreaga vară lenevind într-un dolce far niente, admirând frumusețea naturii și a muntelui. Nu am nimic altceva de făcut decât să am grijă de câine. Adică, nu am nimic de făcut... Mi-am adus doar mașina de scris și o sticlă de băutură. Acesta ar putea fi un loc bun să scriu. Vreau să scriu!

Dacă o să încep să beau direct din sticlă, o să am cea mai sigură predare a decenței care mi-a mai rămas. Și, o să mă consider o cauză pierdută...

Am aprovizionat cămara pentru vară. Sunt suficiente alimente în congelator, iar frigiderul e plin. Cu sticle.

Îmi sună telefonul. Așa e, am uitat să-l arunc din tren când am venit. Răspund fără să mă uit la apelant:

- Cui îi pasă de un scriitor pe care nu-l citește nimeni?

- Nu te citește nimeni pentru că nu scrii, îmi răspunde o voce.

- Băutul este o profesie foarte solicitantă, răspund absent, și nu pot avea două slujbe în același timp.

- Întotdeauna ai fost cel mai rău inamic al tău...

- De ce naiba mi-ai păstrat premiul acela?

- Pentru că vreau să-mi amintesc cât de mândră am fost când ți s-a acordat. Și de cum l-ai dus înrămat și l-ai agățat pe perete, la spital, ca să îl vadă și ea!

- Mătușă, să știi că nu m-am vindecat.

- Bine, viața este mai mult decât felul în care o trăiești tu.

- Să-mi trimiți ideile în cutia cu sugestii și reclamații imediat după ce închizi.

- O să mă întorc să văd cum te descurci.

- Când o să te întorci, o să mă găsești mort de propria mână și un bilet de rămas bun, adresat nimănui în mod special.

- Sună ca un plan bine pus la punct.

Am închis pentru că o persoană tocmai intrase în curte. Era femeia de pe acoperiș.

- Eu sunt vecina de alături, Laura.

- Este o plăcere, doamnă! Să mă recomand, Florin. Am un aranjament de lungă durată cu mătușa Pic, de vreme ce dumneaei este plecată mult timp la o cunoștință din Austria.

- Da, o cunosc de când m-am mutat. Este o doamnă amabilă.

- Pot fi spuse multe despre asocierile suportabile, doamnă Laura, dar pe viitor aș aprecia dacă nu mi-ai mai plimba câinele.

- Ca să știi... cățelul... are tendința să i se înțepenească mușchii din spate. Are nevoie de exerciții fizice zilnice.

- O să iau asta în considerare. O să-l duc zilnic la masaj.

- Foarte bine, atâta timp cât crezi că te poți descurca.

- Și de ce nu m-aș putea descurca?

                                                                   II

Doamna plecă, dar la mai puțin de un minut aud bătăi în ușă. Un bărbat, proaspăt ras și tăiat pe alocuri, în costum sobru, dar cu o cravată categoric nepotrivită, îmi stă în prag.

- Locuiesc mai jos pe stradă, suntem vecini. Țin o slujbă de amintire la mine acasă pentru fratele meu... sper că puteți să veniți.

- Nu l-am cunoscut pe tip.

- Ne vedem în jurul orei 17:00. - Nu l-am cunoscut pe tip! - Ne vedem atunci! Plecă la fel de grăbit cum venise. Ce trebuie să fac? O să prezint condoleanțe din partea familiei noastre. O să spun "Ne pare foarte rău că fratele dumneavoastră a murit, dar acum este cu noi toți". Este? Nu l-am cunoscut, dar trebuie să par trist. La ora 17 am intrat în curtea plină ochi de oameni preocupați, îngândurați. - Mulțumim că ai venit, domnule Florin. Am înțeles că ai grijă de casa mătușii. Te apreciem foarte mult. - Așa e, nu am mai fost paznic de câini de foarte mult timp. - Nu, vorbesc despre acele romane pe care le scrii. Am un exemplar pe aici pe undeva. - Ai spus ceva despre bere? - Bere să fie, este din belșug. Dacă aș putea să-mi găsesc exemplarul, îmi dați un autograf? - Nu, domnule. Întotdeauna am rezistat să devin parte a cultului celebrității. Oricum... o să accept o altă bere. - În regulă, respect asta. Va las cu Mirela, fata vecinei dvs. - Scrii povestiri, mă întreabă imediat fetița, care nu părea să aibă mai mult de 6-7 anișori? - Obișnuiam să fac asta. - Povestirile mele favorite sunt despre extratereștrii din spațiu. - Extratereștrii au casa lor și am cunoscut câțiva, dar nu trebuie să părăsești planeta asta ca să spui o poveste bună. - Cum... cum le inventezi? - Imaginația. Cea mai puternică forță disponibilă umanității. Intervine vecinul. Domnule Florin, vreți să rostiți câteva cuvinte despre răposat? - Nu l-am cunoscut, domne, și întotdeauna am disprețuit etalarea publică a sentimentelor! - Hei, cine nu o disprețuiește? Dan ar fi fost încântat.

- Nu l-am cunoscut pe Dan. În fine. Există unii oameni în viață pe care îi eviți și alții pentru care te abați din drum ca să-i întâlnești. Dan avea această calitate de a te întâlni cu el și lua foarte în serios berea, cel puțin trebuia să fie rece. Nu se întâmplă prea des, dar uneori scoatem la lumină ce este mai bun în fiecare. O să îți simțim lipsa, Dan! Veghează asupra noastră!

                                                                    III

   În sfârșit, sunt din nou pe șezlongul din curtea mătușii. Privesc gânditor un tren care se zărește printre copaci, plin de turiști cu fesuri multicolore. Ani de zile am aspirat ca într-o bună zi să ajung la nivelul extrem al sărăciei. Atingându-mi recent țelul, în prezent nu mai am nevoie decât de amintiri. Au o perspectivă optimistă asupra vieții. Oricum, nu doream să fiu cel mai bogat om din cimitir.

Se tot aud telefoane dinspre tren. Telefonul este o mare belea, mie nu-mi trebuie, iar cei cu telefoane mobile ar trebui să fie împușcați pe stradă. Îmi trece prin cap să pun la cale zilnic câte un jaf armat asupra nesuferiților posesori... Parcă văd Știrile de la ora 5: "Căutat pentru jefuirea trenurilor și deposedarea călătorilor de telefoane în trei județe." Mă gândesc cum aș sări ca un cangur din vagon în vagon.

- Am nevoie de trei cuvinte. - Ne-am cunoscut? Ți-am făcut vreo invitație? - Nu. - Nici eu nu cred. - Sunt Mirela. Tu știi multe cuvinte bune, pentru că scrii povestiri. Am nevoie de trei cuvinte noi pentru mama. Și, ești invitat deseară la masă. - Mi-am pierdut toate cuvintele bune acum mult timp. - Dar imaginația? - Să o folosesc? Ultima dată când am verificat, era încă disponibilă. - Mă poți învăța să scriu povestiri? - Ceri îngrozitor de mult. - Cum de nu scrii la computer? - O să-ți răspund la întrebare în schimbul unei tăceri binecuvântate. Uită-te la mașina asta de scris. Îmi place că trebuie să scrii puțin mai încet la o mașină de scris clasică. Îmi place cum sună. Îmi place felul în care literele se impregnează pe hârtie. Îmi place că te poți simți ca o ființă umană care face munca asta. Ia-ți mâinile! - Ce este asta? - Este un premiu pentru excelență în literatură de la Uniunea Scriitorilor. - Super! Ai ținut un discurs când ai câștigat? - Da, domnișoară, am ținut. - Cui i-ai mulțumit? - Iubirii mele unice și la trei barmani. - Să facem o înțelegere, propuse fata. Tu mă înveți despre imaginație, iar eu o să stau de pază. Pot să-ți plătesc 3 lei și 35 de bani, i-am economisit. - Și ce anume vrei în schimbul banilor tăi? - Vreau să știu de unde vin povestirile. - Vrei un mentor sau un escroc? - Un ce? - Ești absolut sigură că vrei să intri într-un asemenea tărâm misterios? - Sunt sigură. - Ai putea să te rătăcești acolo înăuntru și ai putea să nu-ți mai poți găsi drumul înapoi. - Grozav. Așadar, când este prima mea lecție? Când începem? - Ce să începem? - Imaginația mea. - Ei bine, niciun moment nu este ca cel actual. Ce vezi în susul străzii? - Nimic. Doar o stradă.

- Bine, încearcă să-mi spui ceea ce nu vezi. Privește cu ochii minții. Trebuie să-ți cauți propriile lucruri. Este un mister ca să inventezi lucruri, puștoaico, iar viața nu oferă garanții.

                                                                    

                                                                    IV

Scuze, telefonul.

- Hei, nepoțele, am sunat să văd cum merge treaba aia cu sinuciderea.

- Este amânată temporar, tanti. - Bun, bun, bun, nu e nicio grabă, vara este abia la început. - Am primit o invitație la cină de la vecini. - Ce, de la femeia aia frumoasă de pe acoperiș? - Exact. - Asta este grozav! Știi ce să faci? - Să mănânc? - Să-i duci ceva frumos. Culege niște flori. - Prea convențional. - Bine, o să alegi tu ceva. - Corect. - Ai grijă de tine, Florine dragă! - Nu mă interesează. Bine, pa tanti! M-am prezentat la doamna vecină, fix la ora 7 seara. - O oglindă? - M-am gândit că o casă plină de doamne ar putea întotdeauna folosi încă una. - Mulțumesc, acesta este un dar unic și original. Sper că îți place puiul. - Niciodată puiul nu mi-a făcut rău. - Mirela mi-a spus că o să scrii. - A trecut ceva vreme. Întotdeauna am simțit că o carte este...un prieten care face ceea ce nu face niciun alt prieten. Rămâne tăcută când vrei să gândești. - Am început să citesc cartea ta, este foarte bună, am cumpărat-o ieftin pentru că nu are ultima pagină. - Nu pierzi prea mult. Oricum, întotdeauna am vrut să rescriu pagina aia. - Toate cărțile tale sunt fără...ultima pagină?! - Categoric. Cărțile bune sunt jumătate de vis. - Care este cealaltă jumătate? - Cavalerul tău în armură strălucitoare. Mirela intervine: Știi povestiri despre elefanți? - Mă tem că nu sunt o sursă demnă de încredere când este vorba despre pachiderme.

- Cum ai ajuns să trăiești singur? - Nu am avut de ales.

- Ești pregătită pentru cele trei cuvinte ale mele, mamă, intervine din nou Mirela? Unu. Imaginație: procesul formării unei imagini mentale a ceva care nu a mai fost perceput înainte în realitate de către cel care-și imaginează. În afară de a fi cea mai puternică forță disponibilă umanității.

Doi. A escroca: a înșela ori a obține un bun de la cineva prin șiretlic. A înșela, a jecmăni, a păcăli. - Și al treilea tău cuvânt? - Mentor: un îndrumător sau consilier de încredere, tutore sau meditator. - Interesante alegeri. - Și aș vrea să-l invit pe Florin la aniversarea mea, în curând împlinesc 8 ani! - Apreciez foarte mult că sunt inclus în planurile tale de sărbătorire și o să mă asigur să-mi însemnez acea zi specială în calendar. Am văzut că aveți pian. Cine cântă? - Am încercat să le învăț pe fetele mele dar fără folos. Apreciezi muzica, domnule Florin? - Da doamnă, o apreciez. În tinerețe, am fost adesea complimentat pentru urechea mea muzicală. Vrei să cânți ceva pentru noi? - Bine...Nu este exact un cântec...vă place muzica clasică? - Mi-aș lăsa toate ferestrele deschise ca să aud genul ăsta de muzică... Vreau să-ți mulțumesc pentru o seară foarte plăcută. Nu cred că vreodată am mai ascultat Sonata nr.8 a lui Beethoven cântată cu atât de multă afecțiune. - Cunoști piesa, roși Laura...

- Ei da, când scriam, ascultam tot felul de muzică, în special rock progressive.

- De ce ai încetat să mai scrii?

- Din același motiv pentru care am renunțat la religie. Dumnezeu mi-a dezvăluit că este ateu.

- Personajul tău a iubit vreodată o femeie? - Cum să spun, personajul meu a cunoscut multe fete, dar s-a îndrăgostit doar o singură dată. - Au trăit fericiți până la adânci bătrâneți? - Nu. - Și nu s-a mai îndrăgostit după aceea? - Cum ar fi putut? - Cred că personajul a avut o mare influență asupra ta.

- Toate lucrurile pe care nu le pot face în viața reală, le fac în cărți. Noapte bună, Laura! Mulțumesc pentru cina cu pui.

                                                                        

                                                                   V  

  

Mirela a venit de dimineață și a rămas uimită de sticlele goale de bere de pe masă.

- Ai băut toate alea? De ce?

- Pentru că sunt un bețiv și asta facem noi bețivii. Dacă te îmbeți suficient, vei plânge în legătură cu orice. Lacrimile adevărate sunt o modalitate utilă de a ajunge într-un loc. Oriunde trebuie să mergi. Ok, acum uită-te acolo și spune-mi ce nu este. - Văd...văd...o fată care merge spre lac. - Câți ani are? Cum arată? Cu ce este îmbrăcată? - Are 8 ani și are părul strâns în coadă. Privește în spatele ei. - De ce? - Pentru că o urmărește un bărbat. - Și ce face ea? - Începe să fugă. El o urmărește. - O prinde? - Nu, scapă. - Cum? - Fuge la vecinul ei, în casa lui și dispare în spatele casei. Când tipul cel rău ajunge acolo, tot ce vede este pantoful ei pe jos în fața unei uși care duce jos în pivniță. Coboară repede pe scări ca să o prindă, ea sare din spatele unui stejar uriaș, acolo unde s-a ascuns, ridică ușa grea și o închide deasupra lui, iar înainte ca el să poată scăpa, apucă grebla pe care vecinul o ține lângă ușă și o strecoară prin mânere, ceea ce face să-l blocheze pe tip înăuntru până când vine poliția să-l aresteze. - Felicitări! Tocmai ai născocit prima ta povestire. Ai născocit povestea din propriile tale experiențe. Bine. Ne mai vedem. Mirela aleargă entuziastă spre casă: Hei, mamă, mamă! Am născocit o povestire!!

Ei da! Sunt un mentor al naibii de bun!

                  

                                                               VI

- O caut pe sărbătorită. Știi unde o pot găsi?

- Da, este în grădină.

- Am ceva pentru tine. Cadoul de ziua ta. Cred că este aici. Unde l-am pus? Aici este. La mulți ani! - Ce este? - Este o povestire. - Despre ce? - Despre un elefant pe nume Tony. Mi-a spus că este prietenul tău și m-a rugat să scriu asta pentru tine. - Mulțumesc foarte mult! Mamă! Uite ce am primit! Poți să-mi citești povestirea cu elefantul? - Nu văd de ce nu. Ești pregătită? - Pregătită. - Odată ca niciodată, înăuntrul unui pian bine acordat dintr-o casă veche, locuia o familie de șoricei. Aveau tot ceea ce-și putea dori o familie de șoricei, pentru că această familie de șoricei investise inteligent în fabrica de prăjituri. Doamna Șoricel se asigura că întotdeauna casa lor să fie plină de muzică sărind pe claviatură. Singura problemă pe care o aveau era pisica care locuia cu ei în casă. - Pisica o să-i mănânce pe șoricei? - Să sperăm că domnul Florin nu duce povestirea în acea direcție. Într-o zi, într-una dintre cele mai luminoase dimineți a verii, șoricelul fetiță a auzit un ciocănit la ușa din față. Cine este acolo? A deschis ușa și acolo, stând în fața ei era cel mai mare elefant pe care îl văzuse acel șoricel sau chiar orice alt șoricel. - Mă bucur să te cunosc. Numele meu este Tony. Am auzit minunata muzică și am vrut să văd de unde vine. Tony, un magician care călătorea ziua și era cântăreț de operă noaptea, a făcut o magie ca șoricelul să fie invizibil pentru pisică. Asta a făcut ca familia de șoricei să se simtă în siguranță și toată lumea era foarte fericită. Doamna Șoricel era atât de fericită, încât atunci când a fost timpul ca Tony să plece, a fugit pe trupul lui și i-a dat un pupic pe obraz. Tony a leșinat imediat.

Uneori, să vorbească cu oamenii nu a fost ușor pentru Tony. Așa că a continuat să scrie scrisori doamnei Șoricel, scrisori duse cu conștiinciozitate de un brotac. Brotacul Marius. Apoi s-a întâmplat o uimitoare chestie a elefanților. Când elefanții au aflat că sunt prea emoționați ca să vorbească, au început să danseze. Lui Tony îi plăcea să danseze twist. Și chiar înainte să-și dea seama, s-a găsit dansând cu doamna Șoricel sub lumina caldă a Lunii...

                                                                

                                                               

                                                                  VII

- Cred că îmi datorezi un toast, Florin.

- În cinstea ta, doamnă și a unei fete care dă razelor lunii ceva care merită să strălucească.

- Ce vrei de la viață? - M-aș mulțumi cu mai multe asemenea nopți. Le-am spus fetelor că una dintre cele mai mari plăceri pe care le are viața de oferit este propria căutare a inimii. - Cum ar fi femeia care ți-ar captura inima? - Ar trebui să aibă modul tău de a intra într-o cameră. - Cum adică? - Este soare afară. Și o ploaie ușoară. Știi cum este când o adiere caldă vine odată cu ploaia? În felul ăsta intri tu într-o cameră.

Și aș vrea ca ea să aibă urechile tale. - Urechile mele?!! - Dacă nu te deranjează că spun, Laura, urechile tale arată ca și cum s-ar putea descurca cu cea mai mică șoaptă. - Și dacă nu te deranjează întrebarea mea, care ar fi acea șoaptă? - Ei bine, ar fi diferită în fiecare noapte. - Poate îmi poți șopti la ureche în timp ce dansăm. Știu sigur că îți place să dansezi. - Care e povestea ta? - După problemele mele medicale când am ajuns la Spital in stare gravă, eram sigur că toți or să mă părăsească. Au fost unele dăți când aproape că îmi doream să o fi făcut. Dar nu au renunțat niciodată la mine. Obișnuiau să îmi spună că atunci când se închide o ușă, se deschide alta. Nu am crezut asta până în ziua când m-am uitat în sus și apăruseră lângă o stea, cu un zâmbet pe față, uitându-se fix la mine chiar bunicii mei. Acum patru ani lumina s-a dus și ea. Toate ușile s-au închis, zăvorâte. Până într-o zi, când o fetiță de opt ani pe nume Mirela a apărut la ușa mea și mi-a redat sclipirea. Așa am putut să dansez în lumina lunii. - Ai dansat? - În mintea mea, cu siguranță am dansat.

- Nu poți fi vindecat? - Nu, nu se poate. - Poate o să ai parte de un miracol. - După cum văd eu lucrurile, am avut deja parte de un miracol. O să îmi lipsească locul ăsta. - Unde o să pleci? - Nu sunt sigur. Am niște oferte de a avea grijă de câteva pisici la Buzău. A fost o vară minunată. Doar un singur lucru știu că aș fi vrut să-l fi făcut. - Care?

- Să dansăm în lumina lunii...

                                                                 

                                                                 VIII

Pentru Mirela:

Am câteva lucruri pentru tine. Poftim 3 lei. Mă tem că trebuie să-ți rămân dator cu 35 de bani. Acum trebuie să-mi promiți un lucru. Să nu încetezi niciodată să privești ceea ce nu este acolo.

Pentru Laura, fata de pe acoperiș: O să plec la Cârciuma "Ultima șansă". Am câteva lucruri pentru tine. Nu-mi place când fanii mei nu primesc totul. Ai spus că îți lipsește ultima pagină a romanului. Poftim, așa am vrut de la început să o scriu.

Plec mâine dimineață devreme, așa că mai bine ne-am lua la revedere acum.

- Alo, îmi pare rău că nu am mai ținut legătura, dar mi-a luat o vreme să stăpânesc trimiterea acestui mesaj prin e-mail. Sper că fetele sunt bine și că tu ai continuat cântatul la pian. Am fost foarte ocupat în ultima vreme. Sunt bucuros să-ți spun că am găsit locul perfect ca să scriu. Mi-a plăcut atât de mult, încât l-am cumpărat. Nu a fost ușor, dar am negociat la sânge. Proprietara a spus că îmi vinde doar dacă sunt de acord să îl iau și pe Marș! - Ce s-a întâmplat cu...pisicile de la Buzău?

Nu am reușit să ajung la timp. Un scriitor are nevoie de inspirație. Și m-am gândit că șansele de a te vedea acolo...

(Această povestire este o ficțiune)