Unii își pierd mințile și devin suflete.
Am același vis de luni de zile. Nu pot să văd niciodată chipuri dar îi cunosc de parcă îi știu de-o viață. Și am un sentiment de parcă ceva îngrozitor se va întâmpla când ajung la ei. Dar în același timp nu sunt speriat deloc. După care eu dispar. Prima dată eram speriat, crezând că-mi pierd mințile...Până am realizat că nu e prea mare pierderea.
Orașul meu este cel mai puțin faimos oraș de nicăieri. Până să vedem și noi un film, este deja pe dvd. Și, cinematografele noastre mereu greșesc titlurile filmelor.
Avem 8 biserici și o singură bibliotecă, cu mai multe cărți interzise decât cele de citit. Aceleași familii trăiesc aici de generații.
Bunica avea o vorbă: sunt doar două feluri de oameni în oraș, cei prea proști să plece și cei care sunt blocați aici. Tata nu a putut părăsi camera sa până când a murit. Oamenii spun că a fost voia lui Dumnezeu.
Cred că e singurul mod în care oamenii pot pleca de aici.
Orice e mai bun decât să rămâi pe loc. Dar cred că până și morții rămân aici. Sună nebunesc dar uneori îmi imaginez că sunt unul dintre ei.
În ultimul timp îmi imaginez tot felul de lucruri.
Să fii prins în timp, într-o constantă stare de teamă, neștiind ce parte din viața mea o voi juca în continuare la vicleana ruletă colorată.
Când moare un om nebun, așteptările sale dispar; la fel ca speranțele unui om injust.
Unii oameni nu înnebunesc niciodată. Ce vieți urâte probabil au dus. Niște oameni plictisitori. Peste tot pe Pământ, propagând și mai mulți oameni plictisitori. Ce spectacol oribil. Pământul e plin de ei...
Unii își pierd mințile și devin suflete.
Majoritatea oamenilor își petrec întreaga viață așteptând un moment care-i va schimba pentru totdeauna. Nu se întâmplă niciodată. Ne putem începe viața acum? Trebuie să spunem doar că vrem.
E o sărbătoare importantă, Paștele. Sperăm să avem o masă de sărbători, cu bucurie, în care toți vom fi prezenți. Să fiu iar împreună cu familia mea. Nu a venit nimeni. E prima dată când nu mai vine nimeni. Dorul e mai insuportabil decât bolile sau vârsta.
Închide ochii. Găsește cu mintea ceea ce cauți.
Sunt tot felul de moduri prin care cineva iubit poarte muri. Poți muri de dor. La propriu.
Sacrificiu. Nu-l pot numi un cuvânt modern. Când oamenii aud cuvântul "sacrificiu" devin speriați, de parcă ceva li se va lua. Sau vor trebui să dea ceva de care nu se pot despărți. Cuvântul "sacrificiu" , pentru ei, înseamnă pierdere, într-o lume în care nu putem avea tot ce ne dorim.
Cred că adevăratul sacrificiu...este o victorie. Pentru că ține numai de noi, să renunțăm la ceva sau la cineva iubit, pentru cineva sau ceva pe care îl iubim mai mult decât pe noi.
Sacrificiul nu va lua durerea, boala sau pierderea dar învinge lupta împotriva amărăciunii. Amărăciunea care deranjează lumina a tot ceea ce e mai important în viața noastră.
Ceva natural va fi revendicat pentru că a fost prevestit de către cele patru elemente care veghează noaptea...Un vechi ciclu se va închide și altul nou se va deschide, unde puterea luminii și cea a întunericului se vor contopi...
Oricum, iubirea e doar o vrajă a minții...Nu există cu adevărat. Nu există în natură. Iubirea e o magie, creată de zei ca să le dea oamenilor ceva cu care să se joace. Dar, te omoară progresiv.
E o nouă lume, tată. Dar nu e toată întunecată și nici toată luminată. Și, nu e în totalitate a noastră.
Auzeam sunetul. Sunetul cum mă rupeam. Am plâns pentru cât am trăit. Pentru că am murit. Am fost distrus, am fost salvat.
Revendică-te în apărare, în speranță...În iubire, în furie, în recunoștință.
Revendică-te în lumină.
Revendică-te în întuneric.
E un loc în inimă care nu se va umple niciodată, un spațiu. Vom ști mai mult ca niciodată ce e acela DOR..
Am același vis de luni de zile. Nu pot să văd niciodată chipuri dar îi cunosc de parcă îi știu de-o viață. Și am un sentiment de parcă ceva îngrozitor se va întâmpla când ajung la ei. Dar în același timp nu sunt speriat deloc. După care eu dispar. Prima dată eram speriat, crezând că-mi pierd mințile...Până am realizat că nu e prea mare pierderea.
Orașul meu este cel mai puțin faimos oraș de nicăieri. Până să vedem și noi un film, este deja pe dvd. Și, cinematografele noastre mereu greșesc titlurile filmelor.
Avem 8 biserici și o singură bibliotecă, cu mai multe cărți interzise decât cele de citit. Aceleași familii trăiesc aici de generații.
Bunica avea o vorbă: sunt doar două feluri de oameni în oraș, cei prea proști să plece și cei care sunt blocați aici. Tata nu a putut părăsi camera sa până când a murit. Oamenii spun că a fost voia lui Dumnezeu.
Cred că e singurul mod în care oamenii pot pleca de aici.
Orice e mai bun decât să rămâi pe loc. Dar cred că până și morții rămân aici. Sună nebunesc dar uneori îmi imaginez că sunt unul dintre ei.
În ultimul timp îmi imaginez tot felul de lucruri.
Să fii prins în timp, într-o constantă stare de teamă, neștiind ce parte din viața mea o voi juca în continuare la vicleana ruletă colorată.
Când moare un om nebun, așteptările sale dispar; la fel ca speranțele unui om injust.
Unii oameni nu înnebunesc niciodată. Ce vieți urâte probabil au dus. Niște oameni plictisitori. Peste tot pe Pământ, propagând și mai mulți oameni plictisitori. Ce spectacol oribil. Pământul e plin de ei...
Unii își pierd mințile și devin suflete.
Bunica obișnuia să spună, "cu prima ocazie pleacă din acest oraș, du-te să afli cum gândesc și simt alte persoane, înainte să îți găsești un loc al tău". Și-i spuneam, am 9 ani, cum să fac asta ? De aceea m-a dus la bibliotecă.
Majoritatea oamenilor își petrec întreaga viață așteptând un moment care-i va schimba pentru totdeauna. Nu se întâmplă niciodată. Ne putem începe viața acum? Trebuie să spunem doar că vrem.
E o sărbătoare importantă, Paștele. Sperăm să avem o masă de sărbători, cu bucurie, în care toți vom fi prezenți. Să fiu iar împreună cu familia mea. Nu a venit nimeni. E prima dată când nu mai vine nimeni. Dorul e mai insuportabil decât bolile sau vârsta.
Închide ochii. Găsește cu mintea ceea ce cauți.
Sunt tot felul de moduri prin care cineva iubit poarte muri. Poți muri de dor. La propriu.
Sacrificiu. Nu-l pot numi un cuvânt modern. Când oamenii aud cuvântul "sacrificiu" devin speriați, de parcă ceva li se va lua. Sau vor trebui să dea ceva de care nu se pot despărți. Cuvântul "sacrificiu" , pentru ei, înseamnă pierdere, într-o lume în care nu putem avea tot ce ne dorim.
Cred că adevăratul sacrificiu...este o victorie. Pentru că ține numai de noi, să renunțăm la ceva sau la cineva iubit, pentru cineva sau ceva pe care îl iubim mai mult decât pe noi.
Sacrificiul nu va lua durerea, boala sau pierderea dar învinge lupta împotriva amărăciunii. Amărăciunea care deranjează lumina a tot ceea ce e mai important în viața noastră.
Ceva natural va fi revendicat pentru că a fost prevestit de către cele patru elemente care veghează noaptea...Un vechi ciclu se va închide și altul nou se va deschide, unde puterea luminii și cea a întunericului se vor contopi...
Oricum, iubirea e doar o vrajă a minții...Nu există cu adevărat. Nu există în natură. Iubirea e o magie, creată de zei ca să le dea oamenilor ceva cu care să se joace. Dar, te omoară progresiv.
E o nouă lume, tată. Dar nu e toată întunecată și nici toată luminată. Și, nu e în totalitate a noastră.
Auzeam sunetul. Sunetul cum mă rupeam. Am plâns pentru cât am trăit. Pentru că am murit. Am fost distrus, am fost salvat.
Revendică-te în apărare, în speranță...În iubire, în furie, în recunoștință.
Revendică-te în lumină.
Revendică-te în întuneric.
E un loc în inimă care nu se va umple niciodată, un spațiu. Vom ști mai mult ca niciodată ce e acela DOR..
E un loc în inimă care nu se va umple niciodată...și vom aștepta și iarăși vom aștepta, să se umple.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu