Călătorie cu un bilet dus

  Câte trenuri trebuie să iei? Câte vise trebuie să urmezi? Câte lupte trebuie să duci? Câte stele trebuie să numeri?

Doar tu poți decide, nu există un număr magic.

Fiecare persoană are propria sa abordare a vieții și nu există o cale corectă sau greșită. Fiecare dintre noi are propriul său drum și propriile sale obiective, iar ceea ce contează este să ne bucurăm de fiecare clipă.

* * *

Trenul s-a urnit cu o zdruncinătură, vagoanele și-au mărit treptat viteza defilând din ce în ce mai repede pe lângă vilele de la marginea orașului. Eu am o manieră proprie de armonizare a clipei cu acordurile muzicale. Dacă la munte este absolut natural să asculți Jethro Tull sau Led Zeppelin, la mare merge perfect Pink Floyd iar în mașină, pentru drum, Creedence. Cea mai potrivită muzică în tren, pentru mine, este Tangerine Dream. Pe ritmul roților care se rotesc pe șine, acel "padam-padam, padam-padam", regulat și repetitiv, ca bătăile inimii, se poate improviza orice, la fel ca la Tangerine Dream, modele pulsatorii de secvențiere și sunete puternice de sintetizatoare, cu peisaje sonore ritmice, eterice și complexe, ca un fluture simfonic care își deschide aripile. Această muzică este o parte fantastică a coloanei sonore a vieții mele.

Trenul albastru șoptește povești cu glasul lui metalic, ca un portal între lumi diferite și mă ajută să găsesc pacea din evenimentele tragice. O călătorie uimitoare prin sufletul muzicii care rezonează prin minte și inspiră în atât de multe feluri, o metaforă a vieții, cu urcușuri și coborâșuri, cu stații și destinații.

Câte lacrimi trebuie să verși? Câte rugăciuni trebuie să șoptești? Câte iubiri trebuie să pierzi?

Ascultă-ți intuiția și inima, explorează diverse opțiuni și fii deschis către noi experiențe. Fiecare călătorie, fie ea lungă sau scurtă, are ceva de oferit. Învață din fiecare experiență, bucură-te de frumusețea diversității și apreciază miracolul fiecărei clipe. Nu te compara cu ceilalți. Fiecare are propriul său ritm și propriul său drum. Nu-ți pierde timpul cu regrete sau invidie. Concentrează-te pe propria ta călătorie și bucură-te de ea la maxim. Lasă un suvenir în fiecare stație și nu te teme să cobori din tren dacă nu te mai duce spre destinația dorită.

Câte poezii trebuie să scrii? Câte zâmbete trebuie să dăruiești? Câte sacrificii trebuie să faci?

                                                                

                                                                    II

   Trenul urcă pe versanții abrupți ai Alpilor, prin tuneluri retezate ici-colo în păduri de brazi ce abia se ghicesc în beznă. Zăresc mânăstiri cocoțate pe stânci, castele superbe și sate colorate. Ne apropiem de Zell am See. Eu și vecinul de compartiment, pe care abia acum îl observ, primim câte un pahar de vin. Uite, zice el, paharele cu Murfatlar sunt atât de luminoase, încât ai zice că înăuntru ard becuri. Așa e!, am exclamat, luând o gură din vinul auriu. Murfatlarul ăsta e o mică poezie în pahar. Vecinul meu a zâmbit aprobator. Aveți dreptate, e un vin special. Se potrivește perfect cu priveliștea munților. Apropo, ați mai fost la Zell am See? Nu, din păcate, e prima mea vizită. Dar am auzit multe despre frumusețea locului. Abia aștept să explorez orașul și împrejurimile. Aș putea să vă însoțesc, se oferă interlocutorul meu, știți cum se spune, pe munte nu e bine să fii singur, sunt pregătit cu tot ce este necesar, în câteva ore de mers pe jos și apoi cu telecabina ajungem pe creste. Nu, mulțumesc, eu am o altă filozofie despre drumeții și viață în general.

Nu înțeleg, insistă el, vorba unui amic de-al meu, șahist de forță și pescar amator, văd că discutăm împreună și ne înțelegem separat. Și, bazându-ne pe nu știu câte păreri subiective, ajungem totuși la o concluzie obiectivă. Propun să mai bem câte un pahar. Clar, zic eu.

Am reglat aerul condiționat și atmosfera din compartiment s-a mai înviorat. Un ins cu pungi enorme sub ochi, cu barbă și o femeie cu profil de oaie discută în contradictoriu pe culoar, în fața compartimentului, un copil începe să țipe, cineva scapă o înjurătură.

Să zicem că ne aflăm în fața unui munte și amândoi vrem să ajungem pe creastă, încep eu. Dumneavoastră aveți la dispoziție un anumit număr de ore, pe când eu dispun de tot timpul meu liber. Dumneavoastră sunteți înarmat cu o busolă, cu un binoclu, cu mai știu eu ce, aveți și haine de schimb ca să nu vă pierdeți vremea cu popasuri inutile, eu nu sunt decât un drumeț oarecare, mergând pe drumul care mi se pare mai interesant și care nu este întotdeauna cel mai scurt. Dumneavoastră, mereu atent ca să nu greșiți direcția, sunteți foarte puțin disponibil pentru priveliști și discuții...filozofice, în timp ce pe mine nimeni și nimic nu mă oprește să poposesc la un padoc, să dorm în fân și să prind răsăritul lunii sau să fac un ocol ca să văd o peșteră care n-are nicio legătură cu ținta inițială, sau pur și simplu să mă întind în iarbă cu fața în sus și să m-apuc de numărat stelele în timp ce ascult Pink Floyd la căști. Rezultatul? Dumneavoastră ați ajuns pe creastă în timp util și pentru dumneavoastră acesta este și rezultatul urmărit, pe când pentru mine, după cum prea bine se vede, creasta nu e decât un pretext. Vârful muntelui reprezintă sfârșitul călătoriei. Pentru unii doar asta contează. În romane, în filme, chiar și în viață finalul e mai nuanțat. O carte căreia îi lipsește sfârșitul e bună de aruncat. La cinema mulți vin cu întârziere, dar nimeni nu pleacă, vorbesc în general, înainte de a afla cum se termină filmul. În viață toți își doresc un sfârșit cât mai îndepărtat, și foarte puțini sunt aceia care se întreabă dacă dorința lor are vreun sens, și încă și mai puțini care răspund negativ.

Mă opresc și îl caut cu privirea pe vecinul de compartiment dar nu îl văd nicăieri. Parcă s-a evaporat. Sunt singur în vagon, cufundat în blițul fulgerelor. Pe măsuța din fața mea, lângă un pahar cu un strop de vin, văd un petec de hârtie pe care e caligrafiat frumos: Nu există drum către fericire. Fericirea este drumul. - Thich Nhat Hanh. Am ascultat atent și mi s-a părut că aud pași pe culoar. Am alergat la ușă dar nu am văzut decât o grămadă de fluturi. Un tren plin de fluturi.

Piticul Moțăilă

Pretutindeni unde sunt copii, apare și piticul Moțăilă. E un omuleț mititel care se ascunde ziua sub patul copiilor, iar când se lasă noaptea vine lângă copilul care adoarme cel dintâi. Îi așază copilului pe gene oglinzi mici de cristal, iar pe buze un fluture multicolor. Atunci copilul vede în vis un palat cu stâlpi de argint, unde locuiește Soarele, iar alături dorm stelele in camere alăturate.

Dar ce se întâmplă cu fluturele multicolor? El își întinde aripile, copilul se prinde de ele și zboară împreună în noapte, care deodată nu mai e așa de întunecoasă, ci e lumină ca ziua. Zboară, zboară și apoi se lasă în jos, pe cea mai frumoasă floare dintr-o livadă multicoloră, plină de miresme parfumate, unde începe să bea rouă și să mănânce miere dulce.

Piticul Moțăilă are și un fluier fermecat. Șade toată noaptea lângă copilul care visează. Când cântă din fluier, în jur parcă se rostogolesc perle albe, care copilului i se par aievea, încât întinde mânuțele să le prindă.

Dar dimineața, când răsare soarele de aur și razele lui trag cu ochiul în camera copilului, piticul Moțăilă se retrage, își ascunde oglinzile, fluturele și fluierul și se pitește din nou sub pat. Acolo nu poate să-l găsească nimeni. Așteaptă să vină iarăși noaptea și... clipa când se va așeza lângă copilul care adoarme cel dintâi...

(29 ianuarie 2008)

Castelul din chirpici

Într-un orășel uitat de lume, locuitorii trăiesc în conformitate cu trei reguli simple dar fixe: "Întotdeauna mai târziu, niciodată mai devreme! Întotdeauna mai puțin, niciodată mai mult! Întotdeauna mai prost, niciodată mai bine!" Acestea sunt legile pe care societatea le impune, dictând ritmul vieții lor.

Sunt prizonieri ai propriilor obiceiuri, agățându-se de ele ca de o fâșie de hârtie creponată, într-o lume în care totul s-a degradat: inteligența, moralitatea, simțul datoriei, demnitatea. Par tot mai înstrăinați, cu senzația că sunt doar slugi pentru slugile ajunse. În centrul orașului cosmopolit se înalță un castel dărăpănat, construit din chirpici. Este un simbol al decadenței și promiscuității.

Oamenii obișnuiesc să amâne munca și deciziile de la o zi la alta, să se mulțumească cu puțin și să accepte un standard mai scăzut decât cel pe care l-ar putea atinge. De ce să trăiești bine când poți cu ușurință să trăiești prost? De ce să mănânci rafinat când poți să mănânci lături? De ce să porți haine de firmă când se găsesc zdrențe peste tot? De ce să vezi frumusețile lumii când poți admira crăpăturile pereților din camera ta?

Se complac în ignoranță! Cei care au venituri mari, nu știu ce să facă cu banii.

Sărmanii parveniți!

Merg cu una dintre mașinile lor ponosite second-hand ca să-și cumpere pâine de la colțul străzii. Majoritatea au un program zilnic încărcat, mers la hair-stylist, la salonul de spălat pe picioare, apoi la salonul de spălat pe dinți și epilare, sală de fitness, yoga, masaj și ghicit în palmă și în talpă.

Acești parveniți, înarmați cu opulența lor efemeră, au uitat de rădăcinile lor umile, au uitat de ulițele înguste și mizere din care s-au ridicat desculți. Își văd existența printr-un filtru de iluzie, unde servitorii și serviciile costisitoare par a fi dovada unui statut superior. În orbirea lor, ei nu văd că trăiesc într-un oraș de beton cenușiu, unde majoritatea locuitorilor își împart existența între sărăcie și mizerie. În ciuda realității îndoielnice, ei se plimbă pe străzi cu o aroganță teatrală, îmbrățișând o viață de opulență și decadentă decădere, fiind convinși că sunt protagoniștii unor telenovele urmărite cu sufletul la gură de rude, vecini și cunoscuți. Sunt atât de înfășurați în această dramă auto-creată, încât au devenit surzi la țipetele de disperare ale orașului pe care l-au uitat și au extrema halucinație că sunt înconjurați de clădiri futuriste și vehicule spațiale.

De ce să muncească cineva mai mult de 4 ore pe săptămână, când această generație activă este formată din persoane cu dizabilități? Și nu doar fizice - văz, auz, membre lipsă, paralizie parțială sau completă, epilepsie, nanism - ci și dizabilități intelectuale grave și dizabilități psihice. Uită!

Oamenii uită când trebuie să dea dar nu uită când trebuie să ia!

Am ajuns slugă la slugile ajunse!

În timp ce acești parveniți se învârt într-un vis repetitiv al unei metropole grandioase, singura lor realizare în acest orășel uitat de lume, ei bine, singura lor realizare este doar acel amărât castel de chirpici...

The Who - My generation:

"People try to put us d-down Just because we get around Things they do look awful c-c-cold

I hope I die before I get old

This is my generation This is my generation, baby"

The Who - Generația mea

"Oamenii vor să ne trateze ca pe niște g-gunoaie, Doar pentru că ne plimbăm prin lume, Lucrurile pe care le fac ei par îngrozitor de r-r-reci, Sper să mor înainte să ajung bătrân. Asta e generația mea Asta e generația mea, dragă!"

Gardienii întunericului

 

Într-o dimineață mohorâtă, la Paris, Napoleon Bonaparte, un mare om de stat și lider militar, se afla într-o încăpere întunecată, reflectând asupra unei dileme apăsătoare. Era hotărât să construiască o fortăreață care să servească drept închisoare pentru cei mai înfricoșători criminali și bestii umane. Această fortăreață avea să fie cunoscută sub numele de Bastilia.

Napoleon se întreba: “Cine va fi suficient de curajos și de nemilos pentru a-i prinde și a-i păzi pe acești indivizi? Cine va veghea asupra acestor creaturi întunecate, astfel încât să nu scape și să nu provoace haos în lumea noastră?” În acea clipă, ușa încăperii se deschise încet și intră un bărbat în vârstă, cu privire ascuțită și hainele încărcate de istorie. Era Cardinalul Richelieu, un om de încredere al regelui Ludovic al XIII-lea și un maestru al intrigilor politice. Richelieu se așeză în fața lui Napoleon și începu să vorbească cu voce gravă: “Majestate, am auzit de dilema ta și de planurile tale de a construi Bastilia. Aceasta este o inițiativă curajoasă și necesară pentru stabilitatea regatului nostru. Dar să nu uităm că întunericul poate fi învins doar de o altă formă de întuneric.” Napoleon îl privi curios. “Ce vrei să spui, Cardinale?” Richelieu zâmbi misterios. “Majestate, pentru a păzi acești monștri, trebuie să creăm gardieni și polițiști care să fie și ei nemiloși și ticăloși. Oameni care să nu se teamă să intre în adâncurile întunericului și să-i aducă pe acești criminali la lumină.” Napoleon își dădu seama că Richelieu avea dreptate. “Deci, cine ar trebui să fie acești gardieni?” Richelieu își așeză mâinile pe masă și spuse: “Majestate, ar trebui să căutăm printre cei care au cunoscut întunericul în propriile vieți. Cei care au luptat cu demonii lor interiori și au ieșit învingători. Aceștia vor fi cei mai potriviți să păzească Bastilia.” Napoleon își aminti de soldații săi, de oamenii care au trecut prin războaie și suferință. “Da, Cardinale, ai dreptate. Voi crea o forță de gardieni și polițiști care să fie la fel de nemiloși ca cei pe care îi vor păzi.” Și așa, sub sfatul lui Richelieu, a fost construită Bastilia. Gardienii și polițiștii au devenit o parte esențială a acestei fortărețe întunecate, iar întunericul a fost învins de o altă formă de întuneric. Legenda spune că Richelieu a fost cel care a inspirat această soluție ingenioasă, iar numele său a rămas în istorie alături de Bastilia și Napoleon.