A story for serious people (2)

A fost odată ca niciodată, că în ziua de azi nici nu ar fi posibil, un pelican creț, bătrân și înțelept, pe nume Remi, care trăia într-o deltă, o zonă umedă și bogată în viețuitoare. El era liderul unei colonii de păsări, care se hrăneau cu pești și se odihneau în hamace, pe insulele din fluviu. Era respectat și iubit de toate viețuitoarele, care îl ascultau cu atenție și îi cereau indicații prețioase.

Dar, într-o zi, pe cerul senin și liniștit al deltei, au apărut niște obiecte zburătoare neidentificate, care făceau zgomote ciudate și scoteau fum prin partea dorsală. Unele dintre ele s-au prăbușit pe pământ sau în stufăriș, printre popândăi și chițcani, lăsând în urmă bucăți de metal și plastic ars, precum și un crater corespunzător, cât un lighenaș în care se prepară clăbucul pentru bărbierit.

Cormoranii de dincolo de hotar au înștiințat degrabă pelicanii despre aceste grozăvii reprobabile, care, cică, au pus în pericol liniștea tihnită a unor arici și orbeți de grădină. Pelicanii au fost foarte mirați și speriați de aceste evenimente bizare, care le amenințau siguranța și liniștea personală. Au început să sune la autoritățile locale, adică la berzele care erau responsabile cu transportul mesajelor și ocazional al bebelușilor. Dar berzele nu știau ce să facă cu aceste informații contradictorii, care ba nu erau ozeneuri, ba erau drone, ba erau periculoase, ba nu erau extraterestre, că începuse să râdă și curcile.

Berzele au trimis câteva sms-uri la vulturi, care erau responsabili cu apărarea spațiului aerian. Dar vulturii nu aveau niciun echipament special pentru a detecta bazaconiile alea, care oricum păreau niște jucării stricate. Așa că, au luat-o la pas vioi prin plauri, căutând orice anomalie, că "nu dai pasărea din mână pe aia de pe gard", dar nu au găsit decât niște peturi de bere goale Ursus și niște conserve de fasole boabe Pikoc, aruncate de turiști, plus o pereche de șosete scurte folosite de cineva care a devenit acum personajul din romanul lui Zaharia Stancu. Acum să ne lămurim, că nu ne vede nimeni, cormoranii negri, care trăiau pe malul opus, erau rivalii pelicanilor creți, cu care se certau adesea pentru teritoriu, canale și resurse, că vorba aia, "pasărea mălai visează" și "fiecare pasăre cu pana ei se laudă" dar "fiecare pasăre pe limba ei piere". Acum, însă, aveau un dușman comun, Fram, ursul polar, rămas fără gheață la vodca Beluga.

Așa că, între cele două colonii de păsări s-a iscat un conflict diplomatic și mediatic, care a fost amplificat de presă și de televiziuni, unde niște papagali colorați și gălăgioși repetau ce auzeau și vedeau, fără să verifice sursa. Totul pentru rating și bani din scandal și senzațional. Fiecare parte își susținea dreptatea și arunca vina pe cealaltă. Fiecare parte își cerea scuze și despăgubiri de la cealaltă. Fiecare parte își amenința adversarul cu sancțiuni și represalii, până în punctul în care, așa din senin, s-a lăsat "tăcerea mieilor". Vulturii albi de peste lac, ca să aplaneze conflictul, s-au hotărât să aducă o canistră cu gaz, ca să mai pună peste foc.

Între timp, vorba aia, "câinii latră, ursul trece", iar Fram, ursul polar s-a așezat cu coada în baltă, ca să prindă pește și împreună cu pelicanul, cormoranul și vulturul alb s-au așezat în cerc, mă rog, în pătrat, ca să joace "învârte sticla", (aia de vodcă).

Regulamentul spune că atunci când sticla se oprește din învârtit, jucătorul spre care indică trebuie să sărute în cioc specimenul care a învârtit sticla sau pe cel din spatele acestuia. Există și o versiune a jocului care implică mai multe opțiuni și sarcini pentru a face jocul și mai distractiv, că nu te pui cu fantezia și imaginația fiecăruia!

Notă: Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.

P.S. Desenele sunt realizate de Inteligentul artificial Bing. Drepturile de autor îi aparțin!