Viața în decade

Viața omului se scrie în decade. Nu în ani, nu în zile, ci în capsule de timp cu marginile rotunjite, fiecare cu mirosul ei distinct și muzica în fundal.

Am urcat în trenul ce nu pleacă din vreo gară concretă, ci dintr-un colț de memorie. Mi-am văzut umbra mai tânără urcând cu pași nerăbdători, cu o vată de zahăr pe băț, înveșmântată în curiozitate și cu buzunare ce foșnesc de povești încă netrăite.

Aerul purta aroma cafelei din ibricul bunicii, miros de cerneală și foșnetul manualelor cu colțurile tocite. „Hotel California” răsuna obsesiv la Radio Vacanța, ca un refren al verilor care nu se mai terminau. Două umbre jucau remi pe măsuța rabatabilă, iar prin geamul deschis, noaptea șoptea cuvinte pe care nu le înțelegeam, dar murmurau ceva din mine, de dinainte să știu să întreb.

Trenul a oprit cu un scârțâit prelung, ca o întrebare scâncită. Umbra mea purta blugi decolorați și un casetofon double deck sub braț. Erau anii ’80, când speranțele aveau copertă lucioasă și veneau din revistele străine, acele magazine de iluzii care aduceau lumea în pagini interzise. Filmele se priveau pe ascuns, iar fiecare scenă deschidea o fereastră spre o viață altfel, mai luminoasă și mai îndrăzneață decât cea de dincolo de geamul trenului.

Cineva a coborât din vagon și s-a întors cu două sticle de Pepsi, gumă Turbo și ochii larg deschiși. Reclamele colorate de pe pereții gării urlau promisiuni: televizoare color cu telecomandă, șampoane cu miros exotic, libertate într-un pachet cu etichetă strălucitoare. În compartiment, vocile se ciocnesc între idei și dorințe. Cineva rostește cuvinte despre valoarea leului pierdut, o domnișoară dezbate cu patos „democrația originală”, iar pe fundal, trenul tremură ca un animal indecis, dar cu o direcție inevitabilă. Merge înainte, pentru că așa fac trenurile. Și poate, așa fac și oamenii. Cu fiecare oprire, trenul nu doar încetinește, ci pare să tragă după el epoci întregi. Afară, lumea se digitalizează cu o viteză care amețește: notificări, streamuri, swipe-uri, date, cloud-uri. Dar înăuntru, între pereții compartimentului, sufletul încă fredonează viniluri zgâriate. Muzica vine dintr-un telefon, da, dar păstrează zgomotul de ac și praf. Remi-ul? Acum se joacă pe ecran, în tăcere, fără glume și fără priviri complice. Totuși, umbrele de pe peretele compartimentului continuă să povestească. Despre drumuri, despre tăceri, despre visuri cu gust de gumă Turbo. Despre viața în decade. Despre viața care decade. Sunt acolo, ca niște fantome blânde, martori ai unei călătorii care e mai mult decât fizică: e o traversare între lumi.