Pe vremea mea, muzica bună nu venea la tine de bunăvoie. Nu, doamnă, nici în ruptul capului! Trebuia s-o vânezi pe unde scurte, printre paraziți și șuierături, cu răbdarea unui pescar căpos care știe că peștele cel mare nu mușcă atunci când îl aștepți. Din când în când, reușeai să salvezi câteva minute dintr-o piesă, ca și cum ai fi surprins o pasăre rară odihnindu-se o clipă pe pervaz. Și, înainte să te dezmeticești, dispărea din nou în văzduh.
Aveam paisprezece ani și un casetofon Grundig.
Nu era mare lucru după standardele lumii libere, dar pentru mine era o fereastră către o lume care nu încăpea nici în manualele școlare, nici în discursurile oficiale de la televizor. Prin el intrau în cameră sunete, voci și libertăți despre care nu vorbea nimeni. Nu știam exact ce caut. Știam doar că există undeva o muzică a mea și că încă n-o găsisem. Generația noastră a trebuit să scotocească după muzica bună. Nu venea ea la noi.
Astăzi pare de neînțeles. Apeși un buton și ai la dispoziție toată muzica lumii. Pe atunci trebuia să prinzi postul potrivit, să ai caseta pregătită, să speri că prezentatorul nu vorbește peste introducere și să găsești omul care avea albumul pe care îl căutai. Era o adevărată vânătoare de comori. Iar comoara nu se măsura în aur, ci în minute de muzică. Poate tocmai de aceea acele albume au prins rădăcini atât de adânci. Nu le primeam de-a gata.
II
Primul șoc a venit odată cu Deep Purple.
Made in Japan.
Caseta albastră.
Am ascultat-o până când banda aproape că a învățat singură să cânte. Cu prietenii, cu colegii, cu vecinii, cu oricine avea răbdare să asculte. Chitara lui Ritchie Blackmore avea o libertate pe care n-o întâlnisem nicăieri. Pentru prima dată, aveam senzația că muzica nu mai încerca să respecte reguli.
Apoi a venit Pink Floyd. The Dark Side of the Moon. Și, mai ales, Wish You Were Here. Când începe Shine On You Crazy Diamond, iar chitara lui David Gilmour desenează primele linii în aer, timpul parcă își schimbă ritmul. Totul încetinește. Pentru câteva clipe, nu mai ești în camera ta, nici în orașul tău, nici măcar în anul în care trăiești. Ești doar acolo, între note. Ani mai târziu aveam să traduc un documentar dedicat acestui album. Mă aflam dincolo de ecran, printre interviuri, amintiri și imagini de arhivă, dar băiatul care ascultase pentru prima dată Shine On You Crazy Diamond era încă acolo. Unele discuri se ascultă. Altele se așază undeva în tine și refuză să mai plece.
Și totuși, ceva încă lipsea. A urmat un an întreg de muzică clasică. Mozart, Beethoven, Chopin, Ravel, Ceaikovski. Fiecare deschidea o altă cameră a sufletului, fiecare îmi arăta un alt peisaj. Le ascultam cu fascinația unui explorator care descoperă continente noi, dar care încă nu și-a găsit casa. Dintre toți, Ceaikovski m-a tulburat cel mai mult. Simfonia a VI-a, Patetica. În ea am găsit o intensitate emoțională pe care nu o mai întâlnisem decât la Pink Floyd. Era frumusețe, dar și durere. Era lumină, dar și presimțirea umbrei. Nu semănau prin sunet. Semănau prin adevăr. Nu era aceeași muzică, dar recunoșteam aceeași rană. Ascultam aceste lucrări și simțeam că mă apropii de ceva important. De fiecare dată când credeam că am ajuns la capătul drumului, apărea o nouă ușă. O deschideam și continuam să caut. Nu căutam un album. Nu căutam o formație. Căutam un loc în care să mă simt acasă.
III
Mai târziu am descoperit Genesis. A fost o revelație. Selling England by the Pound. După furtunile lui Deep Purple, după melancolia lui Pink Floyd și după labirinturile muzicii clasice, albumul acesta părea să adune toate firele într-o singură poveste. Avea poezie, avea mister și avea acea tristețe frumoasă pe care aveam s-o regăsesc mai târziu în multe dintre lucrurile pe care le-am iubit. Nu mai eram în fața unei colecții de cântece. Eram într-o lume. Personajele, imaginile și melancolia aceea imposibil de definit păreau să curgă dintr-o singură sursă. Albumul nu se asculta. Se trăia. Credeam că am ajuns la destinație. În realitate, eram doar în anticameră.
Când am ajuns la Yes, am înțeles în sfârșit ce căutam. Nu ajunsesem la muzica lor pentru că era sofisticată și nici pentru că voiam să fiu diferit. Ajunsesem acolo printr-o căutare autentică. Privind în urmă, traseul pare aproape o poveste de formare muzicală: Deep Purple → Pink Floyd → muzică clasică → Genesis → Yes. Astăzi îmi dau seama că nu erau doar etape muzicale. Deveniseră repere biografice. Iar revelația s-a numit Yessongs. Nu era doar un album. Era răspunsul. Există o legătură nevăzută între Beethoven și Close to the Edge, între Ceaikovski și Awaken, între marile simfonii și The Gates of Delirium. Nu de stil. Nu de limbaj muzical. Ci de ambiție. De dorința de a construi ceva mai mare decât un simplu cântec. Genesis îmi deschisese ușa. Yes îmi oferise catedrala. Ani întregi căutasem o muzică fără să-i cunosc numele. O căutasem prin unde radio, prin benzi de magnetofon, prin casete copiate de la prieteni și prin nopți în care ascultam cu volumul aproape de minimum ca să nu trezesc pe nimeni. Și, într-o zi, am găsit-o. Se numea Yes.
IV
Curios este că povestea nu s-a încheiat acolo. Tangerine Dream îmi trecuse prin viață încă din adolescență. Ascultasem Encore, Ricochet și Phaedra. Le ascultasem, dar încă nu eram pregătit pentru ele. Pentru că unele albume nu vin atunci când le descoperi prima dată. Vin atunci când ești pregătit să le înțelegi. Poți asculta Phaedra la cincisprezece ani și să ridici din umeri: — Interesant... Iar cincisprezece ani mai târziu, într-o seară liniștită, în fața unui pahar de vin bun și a unei conversații care devine mai importantă decât argumentele, aceeași muzică poate schimba totul. Nu se schimbase albumul. Se schimbase ascultătorul. Ajunsesem la casa unde locuiesc Froese, Franke și Baumann. Atunci am înțeles că există muzici care îți vorbesc despre lume și muzici care îți vorbesc despre tine. Primele le asculți. Pe celelalte le locuiești.
