Noiembrie își luase o zi liberă.
Meteorologii vorbeau despre douăzeci și șapte de grade, o temperatură rătăcită în calendar. Știam că este doar o amânare. A doua zi frigul urma să se întoarcă și să recupereze tot ce pierduse. Profitând de armistițiul acesta neașteptat dintre anotimpuri, mi-am luat hanoracul și am pornit spre Crâng, aflat la nici cincisprezece minute de mers pe jos.
Frunze uscate, verzi și arămii se rostogoleau pe trotuarul ud asemenea unor scrisori pierdute de un poștaș grăbit. Mi-am imaginat că fiecare ascunde un mesaj pe care nimeni nu avea să-l citească vreodată, iar gândul acesta mi s-a părut neașteptat de trist.
Aerul avea ceva nefiresc. Era prea cald pentru mijlocul lui noiembrie și tocmai de aceea neliniștitor. O zi frumoasă, dar așezată în calendar ca o fotografie în albumul greșit.
De obicei evit aleile lăturalnice ale parcului. În timp ce mergeam, m-am trezit gândindu-mă la numele lui. Crâng. Un cuvânt care vorbește despre începuturi și tinerețe. Ciudat lucru, pentru că nimic din jur nu părea tânăr. Copacii aceia bătrâni dădeau impresia că erau acolo de dinaintea oamenilor și că aveau să rămână mult după ce ultimul dintre noi va fi dispărut.
Îmi urmam traseul obișnuit, în linie aproape dreaptă, până la heleșteul pe care trebuia să-l ocolesc. Atunci am observat-o.
Sub o salcie cu ramuri lungi, pe o bancă aflată la marginea aleii, stătea o femeie. Lângă ea se odihnea o carte închisă.
Nu semăna cu niciuna dintre femeile pe care mă așteptam să le întâlnesc într-o după-amiază de noiembrie, în Crâng. Nu vorbea la telefon și nu părea preocupată să impresioneze pe nimeni. Stătea pur și simplu acolo, ca și cum parcul fusese construit în jurul ei și nu invers.
Pentru o clipă am avut impresia că este transparentă.
Printre ramurile curgătoare ale salciei vedeam în același timp și banca, și silueta ei, asemenea unei fotografii expuse de două ori. Abia când m-am apropiat am înțeles că nu privirea îmi joacă feste, ci imaginația.
Sau poate că atunci am ales să cred asta.
Am încercat să citesc titlul cărții. O frunză veștejită căzuse peste copertă și ascundea exact locul unde ar fi trebuit să fie scris titlul. M-am apropiat puțin, curios. Nu se vedea decât o singură literă, un E desenat cu migală, ca în cărțile de demult.
Dintr-un impuls pe care nu l-am înțeles nici atunci, nici mai târziu, m-am oprit. Pentru o clipă mi s-a părut că recunosc un parfum uitat de ani de zile, unul dintre acele parfumuri care deschid uși spre încăperi pe care le credeai încuiate pentru totdeauna. Depășisem deja banca, dar m-am întors și am întrebat politicos:
— Îmi permiteți să mă așez?
Femeia și-a înclinat ușor capul.
A fost suficient.
3
M-am așezat la capătul băncii, lăsând între noi o distanță respectabilă. M-am surprins căutând cu privirea o pasăre prin ramurile salciei. Soarele cobora pieziș și mă obliga să-mi feresc ochii.
Femeia părea să ignore complet existența mea. Privea înainte, spre heleșteu, în timp ce degetele îi odihneau pe coperta cărții, ca și cum ar fi păzit un secret.
— Nu citiți? am întrebat după o vreme.
Privirea îi coborî pentru o clipă spre carte.
— Nu.
— Atunci de ce o purtați cu dumneavoastră?
Zâmbi vag, ca și cum auzise întrebarea aceea de nenumărate ori.
— Pentru că e singura carte care merită citită până la capăt.
— Și cum se termină?
— La fel, de fiecare dată.
— Ce anume?
Pentru prima dată păru surprinsă de întrebare.
— Lumea.
4
Am desfăcut ziarul, pe care îl luasem mai mult ca să mă așez pe el decât să-l citesc. Pe prima pagină trona un titlu apocaliptic, așa cum obișnuiesc gazetele să-și sperie cititorii: „Un studiu din 1960 fixează sfârșitul lumii pe 13 noiembrie 2026.”
M-am pomenit zâmbind.
Femeia a citit titlul peste umărul meu și a clătinat încet din cap.
— Nu râdeți, doamnă, am spus, încercând să fiu sarcastic. Astăzi am putea fi martorii sfârșitului lumii. Chiar de pe această băncuță din Crâng.
M-a privit câteva clipe, atent, de parcă încerca să decidă dacă sunt serios sau doar un om plictisit, cu prea mult timp liber.
— Cercetătorii greșesc mereu data, spuse ea în cele din urmă. De unde știți că sfârșitul nu s-a produs deja?
Am rămas cu ziarul desfăcut în mâini.
— Cum adică?
— Este deja după-amiaza zilei de 13 noiembrie 2026. Afară sunt douăzeci și șapte de grade. Nu vi se pare ciudat că într-o zi atât de frumoasă ar fi trebuit să fie plin de copii, pensionari, bicicliști sau măcar câțiva elevi, fugiți de la ora de matematică?
Am vrut să-i răspund că vremea fusese ciudată și în alți ani.
Dar ceva din felul în care spusese acele cuvinte m-a făcut să tac.
Am privit în jur. Aleile erau goale. Nu era nimeni. Doar vântul și frunzele care alunecau tăcute, ca și cum lumea ar fi inspirat adânc și ar fi uitat să expire.
— Cine sunteți? am întrebat dintr-o dată, fulgerat de o presimțire.
Femeia zâmbi și se ridică.
— Încă nu?
— Ce anume?
— Nimic.
M-am întors instinctiv după ea.
Nu apucase să facă nici zece pași și totuși aleea era goală.
Pe bancă rămăsese doar cartea.
Deasupra ei, o frunză arămie se rotea încet în bătaia vântului.

1. Despre site-urile de socializare 2. Despre femeile care nu se întorc 3. Despre sfârșitul lumii.
RăspundețiȘtergere