Despre femeile care nu se întorc

Ploaia se așezase peste oraș ca o țesătură fină de abur. Luminile se vedeau mai blânde. Pașii oamenilor, mai rari. Ca și cum însăși respirația orașului, rece de singurătate, ar fi coborât pe străzi.

Frunzele teilor, lipite de asfalt, păreau scrisori aruncate de un poștaș care nu mai avea cui să le ducă. Aerul aducea în valuri mirosuri amestecate: gogoși proaspete, fum de eșapament, oftatul greu al drumului ud. Le primeam fără să le chem, ca pe niște gânduri care nu-mi aparțineau. Și apoi… acel parfum. Nu era doar o mireasmă. Era o prezență. O femeie mergea la câțiva pași în fața mea, cu pas grăbit. Aerul din jurul ei avea altă densitate, altă temperatură, ca și cum ar fi adus cu sine o altă lume. Nu știu când am început s-o urmez. Nu din curiozitate. Nici din atracție. Ci din nevoia stranie de a rămâne prins în acel fir invizibil. La primul colț am ajuns aproape de ea. La al doilea, și mai aproape. Ploaia se întețise, răpăind din sute de tobe. Bulevardul se lungea fără sfârșit, ca într-un vis în care alergi și nu ajungi niciodată la destinație. Parfumul avea ceva cunoscut. Îmi amintea de o gară pustie, de un tren spre nicăieri, de o femeie cochetă care mi-a întins un bilet cu un singur cuvânt: Speranţa. Nu știu dacă era un nume. Sau un sentiment. Dar, odată trenul plecat, am rămas cu senzația că pierdusem ceva. Ceva ce nu-mi aparținuse niciodată. Am ridicat privirea și ea era acolo. Tot mai aproape. Cu același mers grăbit. Cu același parfum care părea să fi supraviețuit anilor, ploilor și gărilor pustii.

Dintr‑odată ne‑am oprit, în mijlocul ploii dezlănțuite. Ea și‑a întors capul. Mișcarea aceea s‑a prelungit peste măsură, ca și cum aerul ar fi devenit lichid și fiecare secundă ar fi curs mai greu. Picăturile se opreau pentru o clipă pe obrazul ei, ezitând să cadă, ca niște stele rătăcite care nu știau dacă să se stingă sau să ardă mai departe.

Orașul părea să se fi retras într‑o tăcere stranie, ca și cum toate ceasurile, toate inimile, toate umbrele ar fi încetat să respire. Nu mai știam dacă eu o urmăream pe ea sau dacă ea mă purta prin oraș. Totul părea să se fi întâmplat deja, într‑un alt timp, într‑un alt loc. Și totuși, în clipa aceea suspendată, aveam certitudinea că nu mai eram doi. Eram unul singur, împărțit între amintire și prezent.

Ea a făcut un pas. Eu am făcut altul. Și atunci ploaia s‑a schimbat: nu mai cădea, ci urca, ridicându‑se din asfalt ca niște fire argintii care ne înfășurau. Străzile se curbau, luminile se topeau, vitrinele se dizolvau ca niște oglinzi ude.

Am vrut să strig, dar vocea mea s‑a pierdut în vuietul potopului. Am vrut să alerg, dar pașii mei nu mai atingeau pământul. Totul se mișca prea repede, prea aproape de un prag pe care nu‑l puteam numi. Ea s‑a întors. O șuviță îi acoperea chipul, dar am simțit privirea. Și atunci am înțeles: nu eu o urmăream pe ea, ci ea mă adusese aici. A făcut un pas spre mine. Umbrela i s‑a înclinat ușor, iar mâna ei s‑a strecurat pe lângă a mea. N‑a spus nimic. Doar mi‑a lăsat ceva în palmă, cu o atingere atât de ușoară încât părea că nici nu s‑a întâmplat. Am privit: un bilet mic, ud, cu același scris, aceeași caligrafie cunoscută. Un singur cuvânt: Attraversiamo!

Am ridicat ochii. Dispăruse. Și atunci am văzut trenul albastru intrând în gară. Dar gara nu mai era gară. Pereții se subțiau ca niște foi de hârtie ude, felinarele ardeau cu flăcări verzi, iar ceasul din capătul peronului ticăia înapoi. Trenul aluneca tăcut, fără uși, fără ferestre deschise, ca un trup orb care aștepta doar pe cel ce ținea biletul. Vagoanele păreau pline, dar nu de oameni, ci de siluete translucide, ca niște amintiri prinse în sticlă. Am rămas nemișcat, cu palma strânsă. Și pentru o clipă, am avut certitudinea că dacă aș fi pășit înainte, n‑aș mai fi ajuns niciodată înapoi... ................................................................................................................................................................................... N.A. Nu am scris această continuare la "Despre site-urile de socializare" pentru a lămuri ceva, ci pentru a păstra nelămurit ceea ce, poate, nu trebuie înțeles. Personajele nu au nume, pentru că numele sunt adesea bariere între noi și ceea ce simțim. Parfumul, ploaia, gara, pașii — toate sunt doar semne pe care le-am întâlnit și le-am lăsat să mă urmeze. Dacă cititorul va găsi în ele o amintire proprie, atunci povestea își va fi atins scopul.

Femeile care nu se întorc sunt cele care te cheamă într-un loc din care tu nu te mai poți întoarce...