La început, viața pare un nenorocit de câmp deschis, aproape gol. Din loc în loc, o piatră, o groapă, o boală care trece repede. Lasă în urmă o năzbâtie și o zgârietură discretă în memorie. Nimic grav. Doar primele semne că drumul nu e chiar așa de neted cum te așteptai.
Apoi, adolescența aduce primele fisuri. Pământul nu mai e o pajiște cu miei. O entorsă. O febră. O rană care se vindecă mai greu. Și umbre ce se alungesc prea repede, ca și cum timpul ar curge altfel acolo. Îți spui că e doar un accident de drum. Dar drumul însuși se schimbă sub pași, ca și cum ar fi viu.
Anii trec. Câmpul de luptă se schimbă. Din ce în ce mai multe mine îngropate sub iarbă: o durere de spate care iți fură diminețile, o tensiune crescută care îți șoptește teamă, o vedere ce începe să estompeze chipuri dragi. Le ocolești. Le ignori. Le tratezi ca pe niște simple obstacole. Dar, cu cât înaintezi, cu atât vezi mai clar: terenul e minat peste tot. Nu mai e vorba de câteva mine izolate. E o rețea amenințătoare care te înconjoară.
Atunci înțelegi: bătrânețea nu e o singură explozie. Ci o succesiune de mici detonări. Una câte una, îți fragmentează trupul și îți încetinesc pasul. Nu ești învins deodată. Ci treptat. Printr-o oboseală care se adună. Printr-o luptă continuă cu propriul tău corp.
Uneori, chiar pe acest câmp minat, lumina apusului se deschide ca o poartă subțire între lumi. Tocmai pentru că drumul e fragil, fiecare clipă neatinsă capătă greutatea unui miracol.
Bătrânețea nu este sfârșitul drumului, ci dovada că ai mers. Poate că timpul alb nu e o prăbușire, ci saltul brusc într-o stare în care copilul, tânărul și bătrânul coexistă, suprapuși ca lumini într-o fotografie arsă.
................................................................
N.A.: Acest text există în două forme. Odată a fost drum, altădată oglindă spartă. Două versiuni, aceeași mărturie. Una poveste, alta ecou. Această dovadă nu se oprește aici. Ceea ce pare poveste acum, mâine ar putea fi doar ecou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu