Sindromul (14)

Totul a început pe domeniul nostru dintre Sinaia și munții Bucegi, o zonă generoasă ca întindere și ca priveliște, inundată de tufărișuri de jnepeni. Acolo, eu, tata și soția ne-am făcut planuri concrete pentru construirea unei case, în stilul specific...britanic, acolo unde aveam câteva rude mai îndepărtate. Mai îndepărtate pe linie paternă dar mai apropiate ca stil de viață, gândire și filosofie de viață.

În secvența următoare eram în fața proprietății doamnei Gillespie, o aristocrată locală, care ne putea ajuta să procurăm materiale și alte lucruri pentru amenajarea construcției noastre. Domeniul era copleșitor prin măreția sa, era ca atunci când un provincial vede prima dată lumea civilizată. Copleșitor și fascinant. Alei pietruite frumos și mărginite de zone cu iarbă proaspăt tăiată, împrejmuite de garduri vii retezate energic și scuaruri îngrijite. Nu mă îndoiam că undeva trebuie să existe și o grădină splendidă. În fine, ziua fusese promițătoare de la început, cu un cer însorit în acest sfârșit de mai și început de iunie, puțin specific climei insulare atât de capricioase. Aveam acea bucurie firească a unui om tânăr pentru o nouă zi și nu o bucurie savurată intens ca aceea a unui vârstnic, care se bucură din plin de fiecare zi ca și când ar fi ultima din viața sa. Castelul, palatul...nu știu cum să-l numesc, îți tăia răsuflarea, privit atât pe dinafară dar și pe dinăuntru, așa cum aveam să constatăm mai târziu. Am fost întâmpinați pe scările de marmură de un majordom impunător, nu atât de rigid și țeapăn ca în filmele de epocă dar undeva între. Respectuos, atât cât este necesar, ne-a poftit înăuntru și am fost conduși într-o cameră impunătoare unde se afla o bibliotecă imensă și o grămadă de tablouri de valoare, poate sentimentale, poate făcând parte din moștenirea familiei, oricum erau impresionante prin autenticitatea lor.
II

Doamna Gillespie și-a făcut apariția brusc, fără să fie prezentată și fără ca noi înșine să îi fim prezentați. Pur și simplu așa. Stătea în fața noastră, grandioasă, conștientă de aspectul său impunător, care lăsa o impresie puternică încă din prima clipă. Era îmbrăcată după moda secolului respectiv, iar noi aveam impresia că am întâlnit-o pe una dintre nevestele lui Henric al VIII-lea, care încă nu fusese decapitată, din capriciile bizare ale regelui. Doamna Gillespie era o femeie cu capul pe umeri și la propriu și la figurat, spre ușurarea noastră și încă ce fizionomie armonioasă! Impunea respect cu grație, ca să spun așa. Părea ca și cum o adiere nepotrivită a vântului avea să-i schimbe complet atitudinea și planurile din acea zi. Nu părea capricioasă, Doamne ferește, nu asta am vrut să spun ci mai degrabă era de o fragilitate-electrică, specifică femeilor cu personalitate, dacă înțelegi ce vreau să spun.

Tata a fost primul care a salutat, cum era și firesc, cu o politețe calculată și demnă, apoi am fost invitați să servim un ceai. Totul se petrecea ca într-un film de epocă dar unul care nu fusese încă realizat. Atât eu cât și soția aveam o înfățișare și o atitudine ireproșabilă, cât despre tata, el avea noblețea în sânge. Am început discuția despre materialele de construcție, cât și despre celelalte accesorii iar doamna Gillespie ne-a expus cu seriozitate unele dificultăți pe care aveam să le întâmpinăm. Pe cât era de frumoasă această femeie pe atât de inaccesibilă părea să fie, în sensul că orice sentiment pozitiv nu putea pătrunde în inima sa direct, ci se furișa. Părea de asemenea că prezența noastră de spirit îi dădea o stare de siguranță, deși părea că totul se putea schimba în orice clipă, de la un lucru aparent mărunt, nesupravegheat corect. Vorbeam economicos și punctual, fără înflorituri sau complimente gratuite care cu siguranță ar fi deranjat-o. Vorbeam normal și mi se răspundea normal. În aer plutea totuși neliniștea, dar cui îi păsa? Eram înzestrat cu cel mai englezesc calm care putea exista în secolul acela și în oricare alt secol. Doamna Gillespie m-a privit ciudat de amabil și mi-a oferit un cadou de casă nouă, un pian Steinway autentic. Ca din pământ au apărut câțiva lachei care l-au împachetat într-o cutie mare și au plecat să îl ducă către mijloacele noastre de transport. Oricât de frumoasă era proprietatea, spunea doamna Gillespie, casa avea nevoie de o fundație puternică și o structură rezistentă care trebuiau rezolvate înainte ca noua construcție să poată începe. Ne-a prezentat și un arhitect local care ne putea ajuta să rezolvăm aceste probleme. Timpul a trecut repede și am fost invitați la cină. Cina a fost servită într-o sală somptuoasă cu candelabre de cristal și o masă din lemn masiv. Am fost serviți de lachei în livrea care au adus mai multe feluri de mâncare delicioase și vinuri fine.

La plecare, amabila doamnă și-a luat rămas bun într-un mod surprinzător, invitându-mă în grădină la o scurtă plimbare, până ce formalitățile aveau să fie încheiate. Așa cum îmi imaginam, grădina era cu adevărat fermecătoare, cu trandafiri roșii îngrijiți exemplar și tot felul de ornamente florale minunate. Pomii erau tăiați rotund iar în mijlocul unei alei era o mică fântână arteziană, cu o statuie de marmură și un iaz cu pești colorați, care acompania cântecul nostalgic al unor păsărele singuratice.

M-a luat delicat de braț și nu am știut cum să reacționez la această conexiune care îmi transmitea o căldură interioară copleșitoare.

Se furișa oare?

Uneori cuvintele sunt de prisos, la fel și acum.

Uneori o privire exprimă totul, ca acum.

Uneori nici nu e nevoie de altceva decât să respiri. Să mai respiri încă o zi.

......................................................

Aegroto dum anima est, spes est. (Cât timp bolnavul respiră, mai este speranță.)