Sindromul (14) – Continuare

Totul începuse sub semnul unei promisiuni arhitecturale, pe domeniul nostru de la poalele Bucegilor, unde visul unei case în stil britanic ne purtase pașii către pragul doamnei Lyra Gillespie. Intrasem în acel castel copleșitor ca într-un sanctuar al altei epoci, întâmpinați de un majordom impunător și de o bibliotecă ce respira istorie. Acolo, între ceaiuri servite cu noblețe și discuții pragmatice despre materiale de construcție, o întâlnisem pe ea — o prezență grandioasă, de o fragilitate electrică, ce părea desprinsă din portretele curții lui Henric al VIII-lea. După o cină somptuoasă și primirea unui dar neașteptat — un pian Steinway autentic — momentul despărțirii luase o întorsătură neprevăzută. Lăsând în urmă rigoarea formalităților, Miss Gillespie mă invitase la o plimbare solitară, oferindu-mi brațul ei delicat și deschizându-mi poarta către grădina sa secretă, locul unde timpul avea să se frângă definitiv.

Grădina se desfășura în fața noastră ca o hartă secretă, trasată de o mână divină. Aleile se înfășurau în spirale lente printre arbori tunși cu rigoare geometrică, veritabili străjeri tăcuți ai unei epoci apuse. Trandafirii roșii, înalți și gravi, păreau depozitarii unor taine străvechi, iar parfumul lor trezea în mine ecoul unei copilării pe care, paradoxal, nu o trăisem niciodată.

Pe măsură ce înaintam prin acest veritabil labirint, simțeam cum timpul se diluează până la dispariție. Secundele nu mai aveau glas; doar ritmul respirației mai măsura trecerea clipelor. Miss Lyra Gillespie pășea alături de mine cu o grație înnăscută, o moștenire a sângelui, nu a educației. Tăcerea ei nu era lipsită de cuvinte, ci o conversație întreagă purtată la nivelul spiritului.

Am ajuns într-un ungher retras, unde zidul de vegetație se retrăgea brusc pentru a lăsa loc unui cerc perfect. Acolo, sub o boltă grea de glicină, odihnea un pian alb, sclipitor ca o relicvă extrasă direct dintr-un vis. Stătea acolo, neprotejat de intemperii, ca și cum natura însăși ar fi înlemnit într-o stare de adorație pentru a-l ocroti. Miss Lyra s-a așezat fără ezitare și a început să reverse peste grădină notele dumnezeiești ale celebrului Adagio în G minor de Albinoni. Sprijinit de marginea pianului, o priveam cum ridica uneori o sprânceană fin conturată — un semn discret, dar autoritar, că știa exact ce face cu sufletul meu. Muzica ei atingea cele mai sensibile fibre ale minții mele, trezind la viață amintiri chinuite și clipe de fericire demult îngropate. Lacrimile au început să-mi alunece pe obraji fără să pot face nimic. Apoi — s-a întâmplat.

Nu a fost liniște. Nu a fost pauză. A fost absență. Ca și cum lumea ar fi inspirat o dată și ar fi uitat să expire. Frunzele au rămas suspendate în aer. Sunetul pianului s-a prelungit într-o notă imposibil de lungă. Lumina s-a oprit pe chipul ei, fără să mai alunece. O fisură în timp. Nu vizibilă, nu audibilă — dar simțită în oase, în piele, în aer. Lyra s-a ridicat încet, cu o expresie pe care nu o mai văzusem niciodată: nu era teamă, nu era bucurie, ci o recunoaștere. Ca și cum știa că momentul acesta nu putea dura. A venit spre mine, mi-a cuprins capul în palmele ei calde și mi-a sărutat obrajii umezi. Apoi buzele noastre s-au contopit într-un sărut atât de intens, încât a pulverizat orice barieră a realității. În acel sărut am înțeles, în sfârșit, muzica lui Albinoni: un imn pentru noi, viitorii morți, dar și pentru cei vii care încă mai speră.

În privirea ei am citit o eliberare stranie, ca și cum, pentru prima dată după secole, cineva reușise să ajungă la ea acolo unde timpul nu mai avea putere. Am clipit o singură dată. Pianul dispăruse. Doamna Gillespie nu mai era. Iar tatăl meu mă striga de la marginea aleii, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar parfumul de glicină mai plutea în aer, ca o dovadă că timpul, pentru o clipă, se rupsese în două.