Seducție

„Românii au un fel de a fi nefericit, cuplat cu bucuria. Euforia naufragiului.“​ – Andrei Pleșu. 

  Priviți în jos, niciodată în ochi, aici rămâneți până o să muriți. Nu e nici-o zeitate în cer, iar jos doar Iadul se cască. Priviți în jos, nu se știe câți ani mai aveți înaintea voastră iar aici veți fi întotdeauna sclavi! Sclavi veți fi mereu. Deja vă aflați în mormânt. 

La sfârșitul zilei ești cu o zi mai în vârstă. Asta-i tot ce poți spune despre viața ta. E un zbucium, e o luptă și nimeni nu te ajută nici măcar cu un sfat. O zi în minus de trăit, încă o zi de îndurat. Pentru ce? La sfârșitul zilei e o altă zi în care ți-e mai frig, iar cămașa de pe tine nu-ți ține de cald. Ești c-o zi mai aproape de moarte, cu încă o zi ce apune, iar soarele dimineții așteaptă să răsară, ca valurile ce se sparg de țărm, ca furtuna ce poate izbucni oricând. 



Aici este foamete... 
Vor fi consecințe cumplite... 
Iar la sfârșitul zilei, nu primești nimic pe gratis.
Avem copii acasă...Iar copiii trebuie hrăniți. Ai noroc dacă ai un serviciu...
Și un pat! 
Ne mulțumim cu ce avem. 

Poți ajunge ușor în stradă. La sfârșitul zilei e o altă zi ce se isprăvește. Cu bani în buzunar pentru o săptămână...Plătești biruri, impozite și tot felul de șmecherii fiscale guzganilor grași de la putere, plătești la magazin...și continui să muncești cât mai mult. Muncești până nu mai poți, altfel iar ai firimituri la masă. 

Dragă tată, trebuie să ne trimiți mai mulți bani, fata ta are nevoie de doctor și asta urgent! 


                                                                 II


   Era o vreme când bărbații erau amabili. Când vocile le erau blânde, iar cuvintele îmbietoare. Era o vreme când iubirea era oarbă și lumea era numai cântec, iar melodia era emoționantă. Era o vreme...Apoi toate au mers anapoda. 

Am avut un vis demult, când speranțele erau mari, iar viața merita trăită. Am visat că dragostea nu va muri niciodată. Am visat că Dumnezeu va fi îndurător. Pe atunci eram tânăr și idealist, iar visele erau create, folosite și irosite. Nu era nici-un preț de plătit, nici-un cântec necântat, nici-un vin negustat. 

Însă lupii vin noaptea, plângând cu urlete lungi, în timp ce-ți sfâșie speranțele și-ți transformă visele în ruine. Sunt vise ce nu se pot îndeplini și furtuni ce nu pot fi înfruntate... 

Am visat că viața mea va fi complet diferită de Iadul în care trăiesc! 
Acum... 
Viața... 
A ucis... 
Visul... 

Steaua de seară răsare...minutele trec precum un fulger și cu fiece clipă e mai frig. 
Fetița mea, băiatul meu, unde sunteți? 


                                                                  III


   Pe un nor se află un castel. Acolo îmi place să merg în visele mele. Nu are etaje ca să urc multe trepte. Acolo, în castelul meu din nori, o entitate înveșmântată în alb, mă ia în brațe și îmi cântă un cântec de leagăn. E plăcută la vedere, iar atingerea îi este delicată. Și-mi spune: dragul meu, te iubesc nespus! 

Știu un loc în care nimeni nu e pierdut. 

Știu un loc în care nu plânge nimeni. 

 

   Dintr-o dată ești aici și dintr-o dată încep ca două inimi îngrijorate să bată precum una. 

Ieri eram singur, azi ești alături de mine, ceva încă neclar, ceva ce încă nu-i aici a început. Dintr-o dată lumea pare un loc diferit, plin de farmec și lumină. De unde să fi știut că atât de multă speranță se află în sufletul meu? Ce-a fost a fost...Acum ne-am alăturat în noapte. De unde să fi știut că într-o zi fericirea va veni dintr-o dată? La modul în care te încrezi în mine, mi-e teamă să nu te dezamăgesc, ești un copil ce nu poate ști câte pericole sunt pe lumea asta. Pretutindeni sunt doar umbre și amintiri ce nu pot fi rostite, nu vom mai fi niciodată singuri, nu vom mai fi niciodată despărțiți, mi-ai încălzit inima ca soarele. Dintr-o dată văd ceea ce nu puteam zări, dintr-o dată ceva a început. 


Stelele, în împărăția lor, abia pot fi numărate, acoperă întunericul cu lumină. Veghează în noapte...Sunt fantele prin care se zărește lumina raiului... 


                                                                      IV


   Am fost atât de singur cu atâtea lucruri neînțelese și atâtea lucruri necunoscute...În viața mea sunt atâtea întrebări și răspunsuri ce par greșite, sunt momente când din depărtare aud vechi note muzicale potrivite. Și, înțeleg un cântec despre o lume pe care vreau să o văd. E prea departe și totuși mă așteaptă atât de aproape... 

Adevărul ni-l dă Dumnezeu la momentul potrivit, când e rândul fiecăruia. Ea a apărut ca o muzică îngerească, celestă, precum o rază de soare! Fiecare cuvânt ce-i iese pe buze îmi spulberă inima noaptea, o inimă plină de muzica iubirii. 

  În ploaie pavajul strălucește ca argintul, toate luminile se pierd în ceață. În întuneric copacii au coroane de lumină. Și tot ce văd eu e că suntem amândoi, împreună. Și, știu că se întâmplă doar în mintea mea. 
Faptul că vorbesc singur ca un nebun.
Tot mai cred că putem fi împreună. 

  

   Încă o zi. Altă zi, alt destin. Pe același drum de chinuri. Cum să trăiesc fiind pe alt drum? 
Există o durere ce nu poate fi spusă, există-o suferință ce nu poate fi înfrântă... 
Fantome pe la ferestre... 
Umbre pe podeaua rece și udă... 
Scaune la mese goale, pe unde nici-un prieten nu mai trece. 
Scaune la mese goale... 

Spune-i că am plecat într-o călătorie cale de mii de kilometri. Spune-i că inima mea nu mai putea suporta alte despărțiri, e mai bine așa. Tăcut și ascuns ca un mormânt. 
Aștept singur în umbră și număr orele până voi adormi. 
Am visat-o alături, plângând la gândul că voi muri... 

Du-mă acasă! 
Sunt pregătit, gata, s-a terminat. Asta a fost tot?

Să iubești înseamnă să-l vezi pe Dumnezeu zâmbind...