Incognoscibil

Ce fac oamenii când nu au aripi?

Oamenii fug și se salvează atâta timp cât pot face asta. Când nu mai pot, încearcă să se ascundă. Dar nu toți pot fugi suficient de iute sau să-și găsească o ascunzătoare bună. De aceea trebuie să rămână mereu atenți și complet nemișcați...

Îmi pare rău că te-am trezit noaptea trecută. Am văzut când ai aprins lumina. Doar că, am chestia asta, de fiecare dată când sunt într-un loc nou mă trezesc dezorientat și știu că cel mai bun lucru pentru mine când întru în panică, este să ies afară și să mă uit la stele ca să-mi pot da seama unde sunt.
Asta e dimineața mea.

De mii de ani, marinarii s-au uitat la stele ca să înțeleagă unde se află. Cum oceanul se mișcă sub ei, se simțeau confortabil fixând ținta către Steaua Nordului, în timp ce dedesubt, nimic nu se oprește din mișcat. Masele atrag alte mase. Corpurile în mișcare unul față de altul în spațiu vor accelera pe măsură ce se apropie. Atragerea gravitațională dintre două corpuri devine necunoscută...Ne îndreptăm spre rezultatul convergenței care va fi incognoscibil.
Omul continuă să se uite la stele pentru siguranță. Dar siguranța reală este fiecare zi trăită, în care destinul nostru se apropie din ce în ce mai mult.

  Îmi place extrem de mult tehnica ta, a clar-obscurului în acest tablou, contrastul dintre lumină și întuneric este...tragic.
Ne amintește cât de departe suntem față de Dumnezeu. Față de Lumina Lui. Este tragic. Și, cu toate astea, frumos...
Aceste raze de lumină căzând asupra oamenilor...E ca și cum ai invoca Nașterea, Steaua din Betleem îmbăindu-l pe omul de rând. Arăți atât de multă compasiune. Și totuși...mă întreb...Încerci să îndrumi oamenii spre lumina sau folosești întunericul ca să ne ascundem? Adică este ceva ce nu dorești ca lumea să afle ?

Nu pot dormi. Nu pot face nimic. De abia merg. Cu greu mă scol din pat. Uită-te la mine!

  

   În Catedrala din Toledo este o lucarnă atât de sus, încât doar cei care caută sursa pot vedea ceea ce e cu adevărat acolo. Și ce e acolo? Un portal către Rai și asta nu e blasfemie? Când omul aspiră să ajungă la nivelul lui Dumnezeu, îl ofensează pe Dumnezeu, asta însemnând moarte.
Deși eu cred într-un Dumnezeu mai milos, unul care ne întâmpină în Rai. Suntem mult mai aproape de Rai decât realizăm.

  O cicatrice are un scop bun. Îți amintește că durerea pe care o cauzăm altora...rămâne în final a noastră.

E... târziu. Să mergem acasă. Asta e. Îți mulțumesc pentru plimbare. Te-aș fi putut plimba o eternitate. De ce nu te-am cunoscut mai demult? Lucrurile se întâmplă la momentul potrivit. Deci destinul ne-a unit? Ce altceva plănuiește destinul pentru noi?
Pentru tine, măreție.

Tablourile mele sunt o povară și o minciună. Schițele nu sunt ale mele. Mi se arată deja formate. Nu e inspirație, nici artă sau plăcere. Văd modele și calcule și le pun pe hârtie.
Vin prin mine. E destinul meu și trebuie să-l îndeplinesc? Nu pot alege o altă cale? De ce aș face asta? Pentru a fi un om normal.
Și fericit.
Și iubit.
Aș da aproape totul pentru acestea.

Dar nu. Răspunsul e NU. Nu putem alege o altă cale. Și nu există o a două șansă. Trebuie să ne îndeplinim destinul. Suntem toți în mișcare, grăbindu-ne spre un destin pe care nu l-am ales și nu-l putem evita. Convergența e inevitabilă.

Timp de mii de ani, marinarii s-au uitat la stele că să înțeleagă unde se află. Oceanele se mișcă sub ei, însă ei se sprijină pe locul fix ocupat de Steaua Nordului. Dar aici, jos, nimic nu se oprește din mers.

- Nici tu nu poți dormi, nu? Ți-ai dat seama unde suntem?
- Suntem aproape.