Baby boomers (1)

Trebuie să mărturisesc cu mâna pe pick-up, că nu mă impresionează deloc noile gadgeturi muzicale, chiar dacă îți permit să asculți muzică în orice loc și în orice direcție. Eu vreau să ascult muzică la calitatea pentru care a fost ea gândită și chinuită, cu toate obstacolele care îți testează pasiunea. Nimic nu se compară cu sunetul scârțâit și prăfuit al unui disc de vinil zgâriat temeinic...😄 Am început să ascult vinil-uri de mic și am rămas rollingstones-ul lor credincios. Nu că aș fi vreun psihopat căruia îi place să se uite cum se învârte discul, dar pur și simplu nu m-au dat pe spate noile tehnologii. Am trecut prin toate fazele regresiei sonore, de la măgăoaia de magnetofon cât o valiză de lemn, la CD-player-ul inodor și insipid, care nu e decât un pick-up fotoșopat; de la DxD-uri la Spotify. Sigur că, în mașină sau în tren apelezi volens nolens la Spotify, ca să-ți satisfaci necesitățile, dar nu se compară, măi frate, sunetul digital cu cel analogic!

                                                        II

Am avut primul meu casetofon stereo în copilărie, un Grundig cu radio încorporat. Era o "bijuterie" pe vremea aceea, ca o broșă de platină cu un rubin răvășitor și pasional, care costa cât două salarii plus o lichidare, că ajunseseră să mă "compătimească" toți colegii și prietenii mai pizmași. Eu eram micuțul Steve Jobs al școlii, mereu cu ultimul gadget în mână.

Grundig-ul meu avea și radio pe ultrascurte, o anomalie pentru epoca aceea mezozoică, populată cu dinozauri. Așa ascultam eu muzică bună la radio: 15 minute o dată la două săptămâni, cea care scăpa cenzurii.
Nu mă omoram după disco, care era la modă în anii respectivi. Eu eram mai rock’n’roll, mai rebel, mai nonconformist. Disco era pentru travoltiști. Eu ascultam muzică adevărată, una care îți vorbea despre viață, despre univers și despre sensul existenței.
Nu ca plângăcioșii de azi, care îți miorlăie la ureche despre bani, femei si mașini. Eu ascultam muzica preferată cu sufletul, nu cu portofelul!

Și, nu aveam nevoie de căști wireless sau Bluetooth. Aveam doar două difuzoare imense și grele ca niște frigidere Indesit, pe care le legam de pereți ca să nu cadă. Să nu cadă casa. Și, când dădeam drumul la muzică, se auzea în tot cartierul. Toată lumea știa discografia Led Zeppelin pe de rost. Parcă îi văd, săracii, așezați cuminți pe bordură până la capătul străzii, că era acolo un magazin alimentar și stăteau la coadă.

"Trampled under Foot".

Casetofonul avea niște butoane mai complicate decât un avion de vânătoare: pornit/oprit, derulare înainte/înapoi și înregistrare, în total trei. Înregistrarea era o corvoadă în sine. Trebuia să găsești casete de calitate, nu alea Orwo din comerț, la 60 de lei bucata, care făceau zgomot ca o drujbă. Eu cumpăram casete BASF sau AGFA de la niște băieți dubioși, care le aduceau din străinătate. Îmi înregistram casetele prin cablu, nu prin microfon, că se prindea și zgomotul ambiental. Am și acum pe o bandă cu Eric Clapton o hămăială de câini comunitari în plin solo de chitară, iar spre sfârșitul melodiei se aude maică-mea cum mă cheamă răstit la masă.

Aveam o colecție prețioasă de casete cu muzică progressive-rock, pe care le ascultam până se rupeau benzile sau se demagnetizau.

Vinilurile erau o altă poveste. Cele mai proaste erau cele autohtone, care se auzeau ca din butoi. Nici discurile din țările vecine și prietene nu erau mai breze dar înțelegeai cât de cât ce se întâmplă acolo. Cele mai bune calitativ erau cele din Germania, Japonia și Anglia, în ordinea asta, dar costau o avere și le procurai clandestin. Acum, măi frate, cine mai are timp să se oprească și să savureze cu adevărat un disc de vinil? Asta-i lumea în care trăim, o lume în care totul trebuie să fie la îndemână, instant și fără efort. Și, să fie foarte clar: nu-mi pasă de părerile celorlalți, nimic nu se compară cu sunetul scârțâit și prăfuit al unui disc de vinil zgâriat temeinic!!

P.S. Mâine apare The Rolling Stones - Hackney Diamonds