Obsesie

Pe culmea dealului, în satul adormit, o fântână veche își trăia povestea tăcută. Mă fascinau adâncurile ei întunecate, o lume necunoscută ce îmi stârnea curiozitatea. Stăteam acolo, aruncând pietricele și așteptând cu urechile ciulite o plescăitură slabă a apei, un ecou al fundului neexplorat. Dar tăcerea era singurul răspuns.

Într-o zi, am luat un soldat de jucărie și l-am echipat cu o parașută fragilă dintr-o batistă. L-am privit cum plutește în jos, spre adâncurile negre, întrebându-mă ce soartă îl așteaptă. Va lovi fundul fântânii cu un zgomot sec sau va continua să cadă la infinit, pierdut în întunericul impenetrabil? Era ca o scenă desprinsă din filmele science fiction, dar cu o realitate fascinantă ce depășea orice imaginație.

 

O fântână fără sfârșit este ca o fereastră către o lume pe care nu o putem concepe. Mintea noastră nu are încă arhitectura necesară pentru a o imagina cu adevărat. E o lume stranie și crudă, unde liniile drepte nu mai există, o lume invizibilă, dar tulburătoare și emoționantă în același timp.
II

Sunt monștri pe cer, tată, creaturi uriașe care pot înghiți stele întregi și pot distruge chiar și lumea noastră. De zeci de ani au rămas ascunși, dar acum se aventurează în teritoriul necunoscut al ființei umane. Am descoperit că monștrii nu stăpânesc doar tărâmul stelelor și galaxiilor. Ei sunt și aici, printre noi, ne afectează pe toți cu gândurile lor negre, otrăvindu-ne viața.

Totuși, spațiul, timpul, viața însăși și noile legi fizice ce reies au o implicație uimitoare: tu, eu și lumea în care trăim poate fi doar o iluzie. Cu toții ne-am dori ca timpul să treacă mai greu. Dacă ar exista o cale de a scăpa din capcana sa și să călătorim în timp după cum ne este placul, înapoi într-un trecut preferat sau cu sute de ani în viitor... Din copilărie încerc să-mi îndeplinesc acest vis, dar fără succes, tu știi, tată, îți amintești discuțiile noastre. O soluție ar fi să plec... în străinătate, ăia trăiesc în viitor. In viitorul nostru.

Niciodată nu e prea târziu și niciodată să nu spui niciodată! Într-un fel, fiecare bărbat, fiecare femeie, fiecare copil este un călător în timp. Fie că ne place sau nu, suntem propulsați spre înainte, într-o călătorie de la naștere până la moarte și nu ne putem întoarce. Dar nici nu putem privi în viitor. Sau putem? Ce-ar fi dacă am putea călători înapoi pentru a repara greșelile trecutului sau să călătorim în viitor, pentru a ne vedea destinul? Gândește-te câte am putea afla dacă am putea vedea asta sau cum ne-am schimba viețile... Ca o glumă pe această temă, ceea ce a scufundat Titanicul a fost greutatea suplimentară a călătorilor în timp care voiau să vadă cum se scufundă. :)

Toți, cred eu, ne amăgim cu iluzia că înțelegem timpul. El ne scapă printre degete, ca un fir de nisip fin. Timpul se scurge, noi îmbătrânim, iar evenimentele de ieri devin simple ecouri ale trecutului. Se pare că destinul nostru e pecetluit: nu ne vom putea niciodată reîntoarce în timp pentru a revedea pe cei dragi dispăruți sau pentru a îndrepta greșelile tinereții.

Singurul lucru cert e traiectoria noastră comună prin timp, de la naștere până la moarte. Fiecare dintre noi trebuie să trăiască cu conștiința că viața e scurtă și timpul prețios, cu tot cu victoriile și greșelile sale. Dar dacă am putea da timpul înapoi, corectând acele greșeli, am mai învăța ceva din ele? Am mai fi aceiași oameni care suntem astăzi? Nu putem da timpul înapoi. Dar... vom continua să încercăm. Eu voi continua să încerc, atras de acea fântână veche, ca și cum aș putea dezvălui misterul funcționării ei.