Ostaș al destinului

  

   Se spune că cel fără de păcate să arunce prima piatră. Și, pentru a fi fără de păcate, asta necesită iertarea absolută. Dar atunci când amintirile sunt reîmprospătate de răni deschise, iertarea este cea mai nefirească dintre emoțiile umane... 

Cea mai mare dovadă de încredere este să-i dai cuiva puterea de a te distruge, cu convingerea că nu o va face.

Dacă alegem asta, putem trăi într-o lume a iluziilor reconfortante. Ne putem permite să fim înșelați de falsele realități...sau le putem folosi pentru a ascunde adevăratele intenții. 

Este ușor să te rătăcești pe aici. O a două șansă nu se întâmplă prea des. Iar o a treia și a patra...trebuie să fi aruncat vreo vrajă. Fiecare zi ar trebui să fie o binecuvântare trimisă direct din Rai. 

Pentru a crea cu succes o iluzie, primul lucru de care ai nevoie este încrederea dar pentru a perfecționa o iluzie, falsa realitate trebuie să pară atât de autentică pe cât este cea care o ascunzi. 

O atenție deosebită trebuie să fie acordată pentru fiecare detaliu. Cea mai mică imperfecțiune, cum ar fi un ac pentru balon, poate distruge iluzia. 
Iar adevărul din spate este dezvăluit... 

De-a lungul timpul, comitem acte cu intenție, fie bune, fie rele, care necesită iertare. 


                                                                    II

  Unii cred că intuiția este un dar...însă poate fi la fel de bine și un blestem...O voce ne cheamă din locuri care ar fi mai bine să fie lăsate neexplorate...un ecou al amintirilor care nu va muri niciodată...indiferent cât de mult am încerca să le ucidem. 

Am o imaginație destul de bună. Sunt un ostaș al sorții. Sfârșitul poveștii. Este o lume în care câștigi sau pierzi. Un om pierde, alt om câștigă. Nu am realizat că am altă alternativă. Întotdeauna ai o alternativă. Dacă ești capabil să trăiești cu alegerile tale, pe o stradă a viselor, asta este o cu totul altă întrebare. 

Intuiția, întotdeauna lucrează în interesul nostru. Este o voce care ne poate spune cine ne este prieten și cine ne este dușman...pe cine să ținem lângă noi, pe cine să ținem aproape. Dar de prea multe ori, suntem distrași de frică, îndoială, speranțele noastre încăpățânate și refuzăm să ascultăm. 

   Sunt în punctul în care totul este posibil. Momentul în care o alegere a fost făcută sau o acțiune începută. Evoluția este un proces prea lent pentru a salva sufletul meu... 

Respirația dinaintea primului pas. 

Și, cele mai durabile reacții în lanț care sunt declanșate de aceste momente și acțiuni și alegeri, întotdeauna pornite din dragoste. 
Rămânem în viață artificial, crezând că mai putem fi buricul pământului și asta pentru că nu vom recunoaște niciodată eșecul. 

   E multă vreme de când nu am mai fost în casa mea de la munte. Am auzit că aici au o lege împotriva plimbării unei gâște pe strada principală! Așa că, nu e cazul să-mi fac tot felul de idei mărețe. 

   Nu putem decât să ne minunăm ce mare diferență face o persoană în lume. Ne uităm înlăuntrul nostru, întrebându-ne dacă avem capacitatea pentru eroism sau măreție. Dar adevărul este, de fiecare dată când facem ceva, asta are un impact. Fiecare lucru pe care îl facem are un efect asupra oamenilor din jurul nostru. Fiecare lucru pe care-l facem trimite niște valuri în lume. Cel mai mic act al nostru de bunătate poate provoca o reacție în lanț de beneficii neașteptate pentru oameni pe care nu i-am întâlnit niciodată. S-ar putea să nu vedem aceste rezultate dar ele, totuși, se întâmplă. 

  

                                                III

   Pumni în podea, pietre grele, scrâșnet de dinți, agonie. O agonie ironic-amară. Din exterior pare o bătălie crâncenă dintre sine și umbra mai tânăra, o fantomă uitată în oglindă. Capul în pământ, viața trece disprețuitoare pe lângă mine, fără o privire, ca de un copac pe care tocmai s-a ușurat un câine. Aș putea părăsi scena înainte de sfârșitul piesei, nu mă mai regăsesc demult, nici pe cel de acum, nici pe cel de atunci, nici pe cel visat. Anul acesta la Cannes, Marele Premiu a fost decernat filmului "Amour". Este vorba de moarte, despre cum o întâmpini, un film pe care îl vom vedea până la urmă cu toții. Acest film rulează pentru mine de ceva vreme dar nimeni nu mă ajută să conștientizez asta. Nu reușesc să disting, să aud, să deosebesc evidența. Lauda fără substanță a celor din jur mă orbește, sunt comparat cu acea perlă de mare valoare găsită de un pescar norocos într-o scoică uriașă, într-o barcă prin Maldive, filosofie la adăpostul unei erori și imitații ridicole. E acea perlă pe care de obicei o mizăm, ca ultima speranță înaintea falimentului, pe un număr oarecare de ruletă, un ultim număr. Mai are rost să-mi caut un prieten pentru sfârșitul lumii ? Fac parte dintr-o generație care nu a ajuns nicăieri deși e încă pe drum. Nu a ajuns nicăieri deși unii au impresia asta. Oamenii aceștia nu s-au mai întâlnit cu ei însuși de prea multă vreme, ca niște prizonieri ai pământului. Se păcălesc și ne păcălim, ne agățăm de noi până când acceptăm slăbiciunea, goliciunea, eșecul. 

Am început să agasez, să devin nesuferit, gol. Să mă zbat haotic, fără voința de a mă ridica spre ego-ul înstrăinat. E trist. Ar trebui să îmi asum dispariția vremurilor bune. Ar trebui să fiu lăsat să mor și poate așa, prin cine știe ce miracol, aș putea să mai urc un ultim munte. Un ultim romantic ce bate străzile, călcând pe frunze uscate de tei și recitând din Minulescu. Cam asta e. Cât o să mai fiu pedepsit? 

Sunt în punctul în care totul este posibil. Momentul în care o alegere a fost făcută sau o acțiune începută. Un ostaș al destinului.

Respirația dinaintea primului pas. Și, cele mai durabile reacții în lanț care sunt declanșate de aceste momente și acțiuni cu alegeri întotdeauna pornite din dragoste. 

Se spune că, cel fără de păcate să arunce prima piatră. Și, pentru a fi fără de păcate, asta necesită iertarea absolută.

A-i da cuiva puterea de a te distruge, cu convingerea că nu o va face, este cea mai mare dovadă de încredere.

Sau cea mai mare prostie.