Ziua X

   Renunț momentan la textele lungi și plicticoase, din lipsă de rating și voi opta pentru cele mici și vesele! Astfel îmi voi satisface nevoia viscerală de a șterge blogurile vechi centrându-mă pe cele noi. 

Eu cred că sufletul e colorat, în funcție de starea de moment. Așa cum unii oameni visează color iar alții alb-negru. De obicei, al meu e bleu dar azi îl simt roz. Aș lua în calcul ninsoarea care nu se mai sfârșește dar altul e motivul. Se apropie ziua X! 

De ceva vreme timpul meu s-a schimbat radical de ciudat. Poate se inversează polii magnetici sau am schimbat eu fusul orar. La ora 4 dimineața mă trezesc subit, trec nonșalant peste micul dejun și iau direct prânzul, de obicei un bol cu supă fierbinte, buimac, în fața șemineului, împachetat într-o pătură pufoasă NAF NAF MAISON. Întru apoi pe net, unde la mine PC-ul și TV-ul s-au contopit de când am renunțat la cablu, să aflu dacă s-a întâmplat ceva important. De obicei, nu, doar știri care-mi insultă inteligența. 

  Sar acum peste orarul zilnic pentru că am promis că voi fi succint. În aceste vremuri de bejenie, în care dorm 4 ore din 24, ziua X a devenit o necesitate. Și, ca orice necesitate, trebuie făcută. Săptămânal. 
E ziua când dorm și eu opt ore, ca omu' normal. Nu mai ingerez somnifere, farmacista mă privește deja ca pe un drogat și nu mai au nici efect. Apelez la remedii naturiste. 

   Mătușa, în casa pe care mi-a lăsat-o la munte pentru vacanță, iar la mine vacanța s-a prelungit anul acesta, așadar mătușa dar și unchiul au fost colecționari împătimiți. Unii strâng timbre, pe care le sortează zilnic, alții numismatică. Ei bine, binecuvântatele mele rude au făcut o pasiune pentru cărți și sticle cu vin! Toate etichetate și numerotate îngrijit. Unele în biblioteca cât peretele, celelalte în pivnița încăpătoare. Toate trecute într-un catastif.
Vrei Minulescu? Primul raft, nr. 61! Vrei Riesling din '78? Rândul 4, nr. 162! Iar de când mi-am adus și eu colecția de viniluri totul a căpătat o altă savoare. Nu lipsesc florile proaspete, așezate artistic în vază, o deprindere mai rară, că dacă nu mă laud eu, atunci cine? Toate abilitățile simțurilor capătă nuanțe. 

   Azi e ziua sufletului roz, alias Ziua X. Afară s-a luminat bine, ninge abundent, cu fulgi mari, fluturi de gheață. Vecina mea, "fata de pe acoperiș" face pârtie, eu mă retrag instinctiv, strategic după perdea și mai pun un lemn pe foc schițând câțiva pași de rock-and-roll. Abia după-amiază îmi voi alege lectura lăuntrică, acordurile mele dragi și o sticlă prăfuită cu un bouquet seducător. 

Mă gândesc la Bacovia, Mike Oldfield și un Porto Ferreira. 

Noapte bună, bună dimineața prieteni! 

12.12.2012

Insomnia

   Există un loc care nu are niciun nume, nimeni nu râde, niciun copil nu se joacă. Nu e pe hartă, dar e acolo. 

   Oamenii sapă în pământ după mâncare. Să umple golurile din pensia mizeră. Ei au petrecut viața făcând o muncă zi de zi. 
Vremurile s-au schimbat. Nu mai au nevoie de ei... Au afaceri profitabile din decesul lor. Există cei care cred că trebuie să conducă, iar ambiția lor este folosită ca un loc ascuns pentru faptele egoiste și teribile. 
Feriți-vă de cei care pretind că știu ce e mai bine pentru voi. 

Paradisul se hrănește cu lumină de om. 

   

   Am insomnie. Lumea doarme afară, la fereastră mea. O strălucire portocalie liniștită pe străzile goale, unde miezul nopții e suficient de clar pentru ca gândurile să se reproducă și să crească în idei. Aș vrea să se păstreze acest tablou, ca un ultim trandafir roșu pe o cupă de otravă... 


   Am nevoie de conversație pe o tastatură care modelează cuvintele, pe care aș vrea să le împărtășesc on-line minții tale, în sus și în jos pe firul de km-lumină de server, scufundări adânci în fluxul de informații, unde am scăpat din viața mea de disperare și sunt liber să-mi urmez inspirația. În timp ce sunteți mulțumiți să visați în paturile voastre, eu alerg pe cai mari în valuri de eter. Eu sunt viu dar praful de pe rețea, corpul meu și rugina ar putea rămâne aici, ca un surogat imaginar, o clonă virtuală în cifre programatice dincolo de întoarcere. 

Nimeni nu ar dori după mine, eu sunt singura fantomă de la fereastră. 

Nimic de pierdut și nimic de câștigat. Eliberat de a mea tristă prietenă Insomnia. 

Sunt curat ca vântul din ianuarie iar duhul meu arde zbuciumat, ca o flacără virtuală...

Aşteptarea

   Îmi amintesc de foarte demult, cu mult înainte de nașterea mea. 

Eram împreună cu cei nenăscuți încă. 

Când suntem încă nenăscuți știm totul, tot ce se va întâmpla. 
Când e rândul tău, îngerii își așază degetul peste gura ta. Îți lasă un semn pe buza de sus. 
Înseamnă că ai uitat totul. 

Dar îngerul m-a omis... 

Apoi trebuie să-ți găsești un tati și o mami. 
Nu e ușor să alegi. Blond, cu ochii albaștri, atât cer. 

Ar fi frumos ca oamenii să nu fie complet singuri. 

A fost predestinat. Ați auzit de efectul fluturelui? 

  Au fost odată ca niciodată, un tătic și o mămică. Apoi tăticul și mămica au găsit un bebeluș drăgălaș, căruia i-au spus bebeluș drăgălaș. Bebelușul s-a născut acolo. S-a născut în acea zi, nu în alta. 

   Tot ce vezi, există. Putem vedea. Eu îi vedeam ochii mamei, dar nu-mi puteam vedea proprii ochi. 
Bebelușul își putea vedea mâinile, dar nu se putea vedea pe sine. 

Deci există cu adevărat? Exist cu adevărat? 

  Mama are perie pentru păr și ruj pentru buze. Miroase frumos. Tata are un ceas pe care îl poartă la mână. Ceasul face tic-tac. Dacă bebelușul cade, mama bate din palme. Spune "bravo"! 

De ce eu sunt eu și nu altcineva? De ce ne amintim trecutul, dar nu și viitorul? Când am întrebat-o pe mami, a spus: nu mai tot întreba "de ce?". Este complicat. 

Cum a fost înainte de Big Bang? 

N-a existat nimic înainte de Big Bang, pentru că înainte de asta, timpul nu exista. 

Timpul este rezultatul expansiunii universului însuși. Dar ce se întâmplă când Universul își termină expansiunea, iar timpul se inversează? 
Care ar fi natura timpului? 


  Dacă teoria corzilor e corectă, universul are 9 dimensiuni spațiale și o dimensiune temporală. 
Ne putem imagina că la început, toate dimensiunile erau amestecate, iar în timpul Big Bang-ului, 3 dimensiuni spațiale, cunoscute ca înălțimea, lățimea și adâncimea și o dimensiune temporală, cunoscută nouă drept timp s-au propagat. 
Celelalte 6 sunt în continuare minuscule și unite. Dacă trăim în universuri interconectate, cum facem diferența între iluzie și realitate? 

  Timpul, așa cum îl cunoaștem noi, este o dimensiune pe care o experimentăm într-o singură direcție. Dar dacă una dintre dimensiunile adiționale nu e spațială, ci temporală? 

  Dacă amesteci piureul de cartofi cu sosul, nu le vei mai putea separa mai târziu. E definitiv. Fumul care iese din țigară nu mai reintră la loc. Nu ne putem întoarce. De asta e dificil de ales. Trebuie să iei decizia corectă. Cât timp nu alegi, totul rămâne posibil. 



  Uneori pot vedea viitorul. Nu pare prea distractiv să știi ce se va întâmpla. 
Uneori nu dorm. Așa că mă gândesc...Mă gândesc la cum era înainte. E tot ce mi-a mai rămas. 

Port pantaloni scurți, am 9 ani și pot alerga mai rapid decât trenul. Nu-mi mai simt genunchii. Am 15 ani. 
Am 15 ani și sunt îndrăgostit. 

  
  Ce se întâmplă când ne îndrăgostim? Tehnic vorbind. Ca rezultat al anumitor stimuli sunt eliberate mari cantități de endorfină, dar mai exact, de ce acea femeie sau acel bărbat? E o eliberare a feromonilor ce corespunde unor semnale genetice complementare? Sau caracteristicile fizice sunt cele pe care le recunoaștem? Ochii mamei, un miros ce stimulează o amintire fericită... 

Dragostea face parte dintr-un plan? Un plan vast a două moduri de reproducere? Bacteriile și virușii sunt organisme asexuate, care prin fiecare diviziune și multiplicare celulară suferă mutații, se perfecționează și se reproduc mult mai rapid decât noi. 
La toate astea răspundem cu cea mai de temut armă. Sexul. Doi indivizi, prin amestecarea genelor lor, amestecă toate cărțile și creează un individ cu o mai mare rezistență la viruși, cu cât este mai puțin asemănător. Participăm fără să știm la un război între două moduri de reproducere? 



  Cred că mereu ar trebui să le spunem celor dragi că îi iubim. 
Vine un moment în viață când totul pare neclar, alegerile au fost făcute, iar eu nu pot decât să continui. Mă cunosc precum propria-mi palmă, pot anticipa fiecare reacție a mea, iar viața mi-a fost încătușată cu airbaguri și centuri de siguranță. 
Am făcut tot posibilul să ajung în acest punct, iar acum că sunt aici sunt plictisit de moarte. Cel mai greu lucru este să știu că sunt încă în viață. 



   Aș vrea că totul să se oprească, acum. Să putem sta așa la nesfârșit. Se spune că pe măsură ce încetezi să respiri, încetinește și timpul. Așa se spune. 
Vreau să-mi amintesc parfumul și să ne întâlnim lângă turnul de lumină. Mi se pare că te văd la fiecare colț de stradă. Uneori îmi spun că poate locuiești în același oraș cu mine. Iar eu nu știu asta. Poate ești aici, foarte aproape, îmi auzi glasul? Mergem împreună pe Marte. Vrei să ne plimbăm? 

Cum spune un proverb chinez: Un singur fulg poate înclina frunza unui bambus. 

  Ce conduce la teamă și la ură ? 
Când introducem ouăle într-un incubator și apoi, pe deasupra puiului trecem o formă care seamănă cu o gâscă în zbor, aceștia își întind gâtul și strigă după ajutor. Dar dacă inversăm direcția acelei umbre, forma acesteia va întruchipa un șoim, iar reacția puilor va fi imediată. Se vor ghemui de frică pentru că nu au mai văzut niciodată un șoim. Fără niciun fel de instruire, frica îi va ajuta să supraviețuiască. Dar la oamenii supuși pericolelor iminente teama va corespunde cu cea a puilor. 

De ce țigările odată fumate nu mai revin la formă inițială? De ce moleculele se despart? De ce o picătură de apă vărsată nu se reconstituie? 
Pentru că Universul intră într-o stare de disipare. Acesta este principiul entropiei. Tendința Universului de a evolua într-o stare avansată de confuzie. 
Principiul entropiei este asociat cu săgeata timpului, ca rezultat al extinderii Universului. 
Dar ce se întâmplă când forțele gravitaționale sunt în contrabalanță cu forțele de extindere, sau când energia cuantică nulă se dovedește a fi prea slabă? În acel moment Universul ar putea intra în faza contracției, s-ar declanșa marea criză. 

Și, ce se va întâmpla cu timpul? Se va inversa? Nimeni nu știe răspunsul. 



Studiez timpul. Chestia aia care face ca evenimentele să nu se întâmple toate o dată. 



  Știu că ți se pare complicat, dar este mai simplu decât crezi. 
- Mă poți auzi? Tu trăiești în trecut acum. În viața asta, tu nu exiști. Poate părinții tăi nu s-au întâlnit niciodată. Poate tatăl tău a murit în accidentul pe care l-a avut. Poate când a murit femeia preistorică, reproducerea nu a mai fost posibilă. 
Deci, pentru această lume, tu nu exiști. Tot ce-ai spus e în contradictoriu. Nu poți fi în două locuri în același timp. Vrei să spui că avem de ales? 

Dintre toate viețile acestea, care este... cea adevărată? 

Toate viețile sunt adevărate. Fiecare destin este corect. Totul ar fi putut fi altceva, dar ar fi avut exact același înțeles. Ești prea tânăr pentru asta. Nu poți să fii mort și în același timp să fii aici. Nu ai cum să nu exiști. 

-Există viață după moarte? 
-După moarte? Cum poți fi așa sigur că exiști? Tu nu exiști. Nici eu. Noi existăm în imaginația unui copil. Suntem imaginația unui copil. 

La șah se numește "impas", (stalemate, pat). Când singura mutare viabilă este să nu muți. 

Este același lucru. Înainte nu putea să ia o decizie, pentru că nu știa ce se va întâmpla. Dar acum că știe ce se va întâmpla, tot nu poate să ia o decizie. 

Uneori nu dorm. 

Așa că mă gândesc... 
Mă gândesc la cum era înainte. 
E tot ce mi-a mai rămas...

Așteptarea.

Întrebare

  

   Sunt în aceeași gară neînsemnată, într-un sfârșit de iunie complicat, neverosimil de cenușiu și ploios. Întreaga viață am așteptat trenuri. Știu de mult timp cum se așteaptă un tren și o femeie. E fascinant, iar așteptarea e o artă. Starea de neliniște, inima care îți tremură tulburată, o mână ridicată, un zâmbet, o îmbrățișare, un sărut.

  Ce e dragostea? E când cineva te face să-ți simți stomacul încordat dar și lejer în același timp. Și când te dor obrajii de la atâta zâmbit. Zâmbești atât de mult de crede lumea că te-ai țicnit. 

Dragostea e lumină. 
Acceptare. 
Foc. 
Durere... 
O durere îngrozitoare. Dar tânjești după ea iar și iar. 
E ca acolo de unde îți iei vată pe băț sau unde te dai în călușei. 
Să te zbengui, să discuți, să faci haz de orice... 
Să nu vrei să te mai duci la culcare, să o ții în brațe strâns, pentru că ți-e frică să nu dispară totul într-o clipă. 

  Pe linia 1 tocmai a sosit un tren cu vagoane desperecheate, unele albastre, altele verzi, plin cu iluzii, nu a coborât nimeni, nu a urcat nimeni, poate înăuntru sunt doar regrete și fantome. 

Șoapte. 

Ascultă, dacă vrei, te pot ajuta să uiți ce zi e azi...

Când aștepți este ca și cum ai trăi într-un sarcofag, într-o piramidă fără de moarte, veșnic metaforă a morții. 

Am visat că mă plimbam pe Lună cu Alice: De unde știi că sunt supărat, am întrebat-o. Trebuie să fii, zise pisica în locul ei, altfel n-ai fi venit aici. Lewis Carroll trebuia să fie și ea. 

Dragostea nu înseamnă să te uiți fix unul la altul, ci să-ți fixezi privirea în aceeași direcție. 
Uneori mă tem că ea va coborî din primul vagon și mă va ocoli, așa cum doar femeile știu s-o facă. Dar nu plec nicăieri. 

Într-un timp așteptam un ultim tren, înghițindu-mi lacrimile din ploaie. Mă rugam ca ploaia să ascundă acele lacrimi, ca tu să nu le poți vedea. Și, mă gândeam dacă pe mine m-ar aștepta cineva, însă ce rost ar mai avea așteptarea ei acum? 

Poate e prea târziu pentru mine, n-aș mai îndrăzni să cobor dintr-un tren cu fantome. 

E ca întoarcerea acasă după o lungă călătorie. Așa este dragostea. E ca întoarcerea acasă. 

Mulțumesc de întrebare.

Sacrificiu 2

                                       

Unii își pierd mințile și devin suflete.

  Am același vis de luni de zile. Nu pot să văd niciodată chipuri dar îi cunosc de parcă îi știu de-o viață. Și am un sentiment de parcă ceva îngrozitor se va întâmpla când ajung la ei. Dar în același timp nu sunt speriat deloc. După care eu dispar. Prima dată eram speriat, crezând că-mi pierd mințile...Până am realizat că nu e prea mare pierderea.

  Orașul meu este cel mai puțin faimos oraș de nicăieri. Până să vedem și noi un film, este deja pe dvd. Și, cinematografele noastre mereu greșesc titlurile filmelor.
Avem 8 biserici și o singură bibliotecă, cu mai multe cărți interzise decât cele de citit. Aceleași familii trăiesc aici de generații.
Bunica avea o vorbă: sunt doar două feluri de oameni în oraș, cei prea proști să plece și cei care sunt blocați aici. Tata nu a putut părăsi camera sa până când a murit. Oamenii spun că a fost voia lui Dumnezeu.
Cred că e singurul mod în care oamenii pot pleca de aici.

  Orice e mai bun decât să rămâi pe loc. Dar cred că până și morții rămân aici. Sună nebunesc dar uneori îmi imaginez că sunt unul dintre ei.
În ultimul timp îmi imaginez tot felul de lucruri.
Să fii prins în timp, într-o constantă stare de teamă, neștiind ce parte din viața mea o voi juca în continuare la vicleana ruletă colorată.


Când moare un om nebun, așteptările sale dispar; la fel ca speranțele unui om injust.

  Unii oameni nu înnebunesc niciodată. Ce vieți urâte probabil au dus. Niște oameni plictisitori. Peste tot pe Pământ, propagând și mai mulți oameni plictisitori. Ce spectacol oribil. Pământul e plin de ei...

Unii își pierd mințile și devin suflete.

Bunica obișnuia să spună, "cu prima ocazie pleacă din acest oraș, du-te să afli cum gândesc și simt alte persoane, înainte să îți găsești un loc al tău". Și-i spuneam, am 9 ani, cum să fac asta ? De aceea m-a dus la bibliotecă.

  Majoritatea oamenilor își petrec întreaga viață așteptând un moment care-i va schimba pentru totdeauna. Nu se întâmplă niciodată. Ne putem începe viața acum? Trebuie să spunem doar că vrem.

E o sărbătoare importantă, Paștele. Sperăm să avem o masă de sărbători, cu bucurie, în care toți vom fi prezenți. Să fiu iar împreună cu familia mea. Nu a venit nimeni. E prima dată când nu mai vine nimeni. Dorul e mai insuportabil decât bolile sau vârsta.

Închide ochii. Găsește cu mintea ceea ce cauți.

Sunt tot felul de moduri prin care cineva iubit poarte muri. Poți muri de dor. La propriu.

  Sacrificiu. Nu-l pot numi un cuvânt modern. Când oamenii aud cuvântul "sacrificiu" devin speriați, de parcă ceva li se va lua. Sau vor trebui să dea ceva de care nu se pot despărți. Cuvântul "sacrificiu" , pentru ei, înseamnă pierdere, într-o lume în care nu putem avea tot ce ne dorim.
Cred că adevăratul sacrificiu...este o victorie. Pentru că ține numai de noi, să renunțăm la ceva sau la cineva iubit, pentru cineva sau ceva pe care îl iubim mai mult decât pe noi.
Sacrificiul nu va lua durerea, boala sau pierderea dar învinge lupta împotriva amărăciunii. Amărăciunea care deranjează lumina a tot ceea ce e mai important în viața noastră.

Ceva natural va fi revendicat pentru că a fost prevestit de către cele patru elemente care veghează noaptea...Un vechi ciclu se va închide și altul nou se va deschide, unde puterea luminii și cea a întunericului se vor contopi...

  Oricum, iubirea e doar o vrajă a minții...Nu există cu adevărat. Nu există în natură. Iubirea e o magie, creată de zei ca să le dea oamenilor ceva cu care să se joace. Dar, te omoară progresiv.

E o nouă lume, tată. Dar nu e toată întunecată și nici toată luminată. Și, nu e în totalitate a noastră.

   Auzeam sunetul. Sunetul cum mă rupeam. Am plâns pentru cât am trăit. Pentru că am murit. Am fost distrus, am fost salvat.
Revendică-te în apărare, în speranță...În iubire, în furie, în recunoștință.
Revendică-te în lumină.
Revendică-te în întuneric.

E un loc în inimă care nu se va umple niciodată, un spațiu. Vom ști mai mult ca niciodată ce e acela DOR..

E un loc în inimă care nu se va umple niciodată...și vom aștepta și iarăși vom aștepta, să se umple.

Ultima zi

   Existã un adevãr universal pe care îl înfruntãm cu toţii...fie cã vrem, fie cã nu. Totul se sfârşeşte panã la urmã... 

Oricât am aşteptat aceastã zi, niciodatã nu mi-au plãcut finalurile. Ultima zi de varã... ultimul capitol al unei cãrţi minunate, sfârşitul unei simfonii......despãrtirea de cineva drag. Dar finalurile sunt inevitabile. 
Cad frunzele...Închizi cartea...Îţi iei rãmas bun. Uneori pentru totdeauna. 
Astãzi este una din acele zile. 

Ne luãm rãmas bun de la tot ce ne era cunoscut, tot ce ne fãcea sã ne simţim bine. 
Ne continuãm drumul sau alegem cealaltă variantă...Ultima tăietură... 
Dar fiindcã plecãm, oriunde ne ducem...ne doare. 

Existã anumite persoane care fac parte din noi şi care vor fi cu noi indiferent ce se va întâmpla. Ele sunt tãrmul nostru...Steaua Nordului şi şoaptele din inimile noastre care spun cã vor fi cu noi...întotdeauna. 

Se spune că drumul cel mai scurt între două puncte e o linie dreaptă. 

Dar ce se întâmplă dacă acel drum e blocat? Când sedimentele împiedică cursul unui rău şi îl redirecţionează...Curge în stânga şi în dreapta în loc să o ia înainte. 
Ceea ce tuturor li se pare o abatere, pentru rău e cea mai eficientă rută de la izvorâre până la vărsare. Natura găseşte un ocol. Când două puncte trebuie să se întâlnească dar o legătură directă e imposibilă, Universul găseşte întotdeauna altă cale... 
Dacă două puncte trebuie să se întâlnească, Universul va găsi mereu o cale să facă legătura. Atunci când orice speranţă pare pierdută, unele legături nu pot fi rupte. 
Ele definesc ce suntem. 
Şi ce putem deveni. 
În spaţiu, în timp, pe drumuri la care nu ne putem gândi, natura găseşte întotdeauna o cale... 

Iar atunci când descoperi acea persoanã care te conecteazã cu lumea, devii cineva diferit...Cineva mai bun. Când aceastã persoanã îţi este luatã... 
Ce vei face atunci? 



   Solfegiul este alcãtuit din 12 tonalitãţi. Aranjate în secvenţe şi în timp, aceste tonalitãţi simple creazã o varietate muzicalã infinitã. Armonie şi disonantã, tensiune şi fermitate, toate pot fi descrise prin raporturile matematice dintre tonalitãţi. Dacã am putea traduce toate raporturile în sunet, am putea auzi muzica sferelor, un sunet la fel de puternic şi de imens ca Universul...sau tãcut, precum o piatrã. La fel de seducãtor ca inima umanã. Pentru unii, muzica ridicã spiritul pânã la nivelul unei frumuseţi transcendente. 
Alţii, pur şi simplu aud frumuseţea din Univers. 

Pãmântul, în timp ce se roteşte emite o frecventã, o notã muzicalã, la 7.83 hertzi. Dar aceastã frecventã se modifică puţin, din motive necunoscute. Unii spun cã exploziile solare sunt cauza sau tulburãrile electrice din atmosferã. Dar poate există o explicaţie mai simplã. Poate sunetul planetei este influenţat de cele 7 miliarde de suflete de pe suprafaţa ei, fiecare dintre ele producându-şi propria muzicã, adãugand propria lor armonie... 

Iertarea pãcaţelor este forma cea mai puternicã de iertare...O completã amnistie de suspiciune şi tragere la rãspundere. 
Este eliberarea unui viitor furat. 
Iertarea se referã la spãlarea tuturor pãcaţelor...o promisiune a renaşterii... 
Cei mai buni dintre noi vor învãta din greşelile trecutului, în vreme ce, toţi ceilalţi suntem condamnaţi sã le repetãm... 

În faţa mea se-ntinde iarna. Cu siguranţă iarna vieţii. Eşti atât de departe, în bezna viselor mele dar lumina ta va rămâne. Dacă aş putea fi aproape de tine, dacă aş putea fi acolo unde eşti tu, dacă aş putea să mă-ntind şi să te-ating...Să te aduc înapoi acasă. Există oare o cale să te găsesc? Există vreun semn ce-ar trebui să-l ştiu? Există un tren pe care să-l pot lua că să te aduc inapoi? 

Asta este viaţă realã? Este doar fantezie? Doar atât? Prins în alunecarea pãmântului, fãrã posibilitatea de a scãpa de realitate. 

Iertarea pãcatelor este forma cea mai puternicã de iertare...Este eliberarea unui viitor furat... 
Aş da orice... 
Orice pentru incã o zi... 
Pentru incã o orã... 
Doar o... 
Doar o singură secundã! 

Existã un adevãr universal pe care îl înfruntãm cu toţii...fie cã vrem, fie cã nu. 
Totul se sfârşeşte panã la urmã...

(Varianta nouă, 9 aprilie 2016) 

Semantică

    

   A ține un secret reprezintă de fapt să te joci cu focul. Dacă încerci să-l dai altcuiva, riști să rănești pe altul.

Dacă nu-l dezvălui, până la urmă, te vei arde.

   Uneori furtuna nu lovește la întreaga sa capacitate. Uneori se construiește într-o zi, sau chiar în câteva săptămâni.
O furtună Arctică, care se îndreaptă spre sud, se poate transformă dintr-o dată într-un uragan tropical, care se îndreaptă în direcție opusă. Atunci când aceste coliziuni între sisteme se petrec, furtuna se dezlănțuie...Iar întreaga energie distructivă rezultată este mult mai mare decât în mod individual, creând ceea ce uneori meteorologii numesc "condiții perfecte" pentru o furtună mortală. O furtună perfectă.
Și, când aceste furtuni perfecte lovesc, trebuie să le recunoști pentru ceea ce sunt. Să le recunoști puterea.

  Am sentimentul acesta, sentimentul acesta ciudat că privesc prin celălalt capăt al unui telescop. Ca și cum s-a întâmplat cu mulți ani ani în urmă. Se poate întâmpla din cauza stresului. Diferite părți ale creierului devin dominante, empatice. Ne amintim lucruri în moduri diferite. E foarte obositor să te tot învârti așa în cerc. Absența e secretul. Asta e chestia la oameni, întotdeauna găsesc o cale de a te surprinde. 

Zug...Zwang.
Zugzwang. E un termen din șah. Descrie momentul în care un jucător realizează că i se va da șah-mat.

   O furtună Arctică care se îndreaptă spre sud se poate transforma dintr-o dată într-un uragan tropical.

                                                                    II

   "Materia neagră"... Asta e chestia care formează Universul. Dar nu interacționează cu lucrurile cunoscute și în felul în care ne așteptăm, dar prezența sa poate fi dedusă din efectele gravitaționale asupra materiei vizibile. Știm că ea există.
Doar că n-o vedem.

Aici, absența dovezii înseamnă dovada absenței.

Te seduce principiul "Lama lui Occam" ...Toate lucrurile fiind egale, cea mai simplă soluție este și cea mai bună.

Ți-a rămas vreodată o melodie întipărită în minte? Pe care tot o auzi, mereu și mereu, te obsedează? Marillion - "Beautiful".

 Sărută-mă! Ucide-mă! Fă ceva!!!

Furtuna se dezlănțuie...Iar întreaga energie distructivă rezultată este mult mai mare decât în mod individual.

  Țara asta e o gaură neagră. Consumă materie, o absoarbe și o distruge mai presus de existență. Când am aflat asta prima dată, m-am gândit că ăsta e răul în cea mai desăvârșită formă a sa. Ceva care te trage după sine, te macină, te face...nimic.
Și, ne place tare mult să vorbim despre "nimic". E singurul lucru despre care toți știu câte ceva. Și, imaginea asta mi se tot învârte prin cap ca trenul. Problema ar fi că trenul ăla nu se oprește niciodată! 

La TV sunt mai multe știri despre cei morți decât despre cei vii.

Iubirea ar trebui să ne facă distinși, să ne exalteze. Dar cum poate fi iubire, dacă doar te face să fii singur?

Uneori furtuna nu lovește la întreaga sa capacitate. Uneori, se construiește peste zi, sau chiar săptămâni.

                                                                    III

   Toți vom face asta în final: să judecăm cine este mai de valoare decât altul. Stalin sau Ghandi? Cei tineri sau cei în vârstă? 

Copiii te judecă, te taie felii și ce e mai grav, nu te vor înțelege niciodată, conform teoriilor lui Freud, se vor simți eroi când te vor umili.

Două eleve se întorc de la ora de educație religioasă și una se întoarce spre cealaltă și-i zice: Tu crezi în diavol?
Cealaltă spune: Nu fi prostuță, bineînțeles că nu. Diavolul e ca Moș Crăciun. Nu există, e doar tata.

Chestia la băieții mici e că își venerează tații precum zeii. Cu cât e mai puțin prezent, cu cât e mai capricios în pedepse și recompense, cu atât mai mult râvnesc aprecierea lui.

Tata dorea să am 2-3 facultăți. Eu doream doar să citesc cărți, să scriu si să ascult muzică. Până la urmă, am renunțat să încerc să-l fac să fie mândru de mine, pentru că pur și simplu am știut că asta nu se va întâmpla niciodată.

   O viață e tot ce avem. Viață și iubire. Oricine fură vieți, fură totul. Cred că dacă am fi citit o altă carte, de un alt autor, am fi fost alți oameni. Am fi fost mai fericiți...

Mintea este propriul nostru loc și înăuntrul său se poate face Rai din iad sau iad din Rai. Universul nu e rău, e doar indiferent.

Meteorologii numesc "condiții perfecte" pentru această întreagă energie destructivă rezultată pentru o furtună teribilă.

  Am nevoie de un loc liniștit în care să gândesc.
În 1988, doi psihologi au publicat un articol argumentând că "auto decepția pozitivă" este o parte normală și pozitivă din viața multor oameni. 

Se pare că oamenii se mint pe ei înșiși în legătură cu trei lucruri.
Se văd în moduri pozitive ireale, cred că au mult mai mult control asupra vieții lor decât au de fapt și al treilea, cred că viitorul va fi mai bun decât le arată prezentul.

Speranța e cea mai bună minciună din câte există. 

Ești pe partea cealaltă a oglinzii, prietene. 

Te minți în continuare iar asta nu ajută.

Când toate aceste furtuni te lovesc, trebuie să le recunoști pentru ceea ce sunt. Să le recunoști puterea. Sunt condiții perfecte pentru o furtună mortală. 

O furtună perfectă. 

Zug...Zwang.

Incognoscibil

Ce fac oamenii când nu au aripi?

Oamenii fug și se salvează atâta timp cât pot face asta. Când nu mai pot, încearcă să se ascundă. Dar nu toți pot fugi suficient de iute sau să-și găsească o ascunzătoare bună. De aceea trebuie să rămână mereu atenți și complet nemișcați...

Îmi pare rău că te-am trezit noaptea trecută. Am văzut când ai aprins lumina. Doar că, am chestia asta, de fiecare dată când sunt într-un loc nou mă trezesc dezorientat și știu că cel mai bun lucru pentru mine când întru în panică, este să ies afară și să mă uit la stele ca să-mi pot da seama unde sunt.
Asta e dimineața mea.

De mii de ani, marinarii s-au uitat la stele ca să înțeleagă unde se află. Cum oceanul se mișcă sub ei, se simțeau confortabil fixând ținta către Steaua Nordului, în timp ce dedesubt, nimic nu se oprește din mișcat. Masele atrag alte mase. Corpurile în mișcare unul față de altul în spațiu vor accelera pe măsură ce se apropie. Atragerea gravitațională dintre două corpuri devine necunoscută...Ne îndreptăm spre rezultatul convergenței care va fi incognoscibil.
Omul continuă să se uite la stele pentru siguranță. Dar siguranța reală este fiecare zi trăită, în care destinul nostru se apropie din ce în ce mai mult.

  Îmi place extrem de mult tehnica ta, a clar-obscurului în acest tablou, contrastul dintre lumină și întuneric este...tragic.
Ne amintește cât de departe suntem față de Dumnezeu. Față de Lumina Lui. Este tragic. Și, cu toate astea, frumos...
Aceste raze de lumină căzând asupra oamenilor...E ca și cum ai invoca Nașterea, Steaua din Betleem îmbăindu-l pe omul de rând. Arăți atât de multă compasiune. Și totuși...mă întreb...Încerci să îndrumi oamenii spre lumina sau folosești întunericul ca să ne ascundem? Adică este ceva ce nu dorești ca lumea să afle ?

Nu pot dormi. Nu pot face nimic. De abia merg. Cu greu mă scol din pat. Uită-te la mine!

  

   În Catedrala din Toledo este o lucarnă atât de sus, încât doar cei care caută sursa pot vedea ceea ce e cu adevărat acolo. Și ce e acolo? Un portal către Rai și asta nu e blasfemie? Când omul aspiră să ajungă la nivelul lui Dumnezeu, îl ofensează pe Dumnezeu, asta însemnând moarte.
Deși eu cred într-un Dumnezeu mai milos, unul care ne întâmpină în Rai. Suntem mult mai aproape de Rai decât realizăm.

  O cicatrice are un scop bun. Îți amintește că durerea pe care o cauzăm altora...rămâne în final a noastră.

E... târziu. Să mergem acasă. Asta e. Îți mulțumesc pentru plimbare. Te-aș fi putut plimba o eternitate. De ce nu te-am cunoscut mai demult? Lucrurile se întâmplă la momentul potrivit. Deci destinul ne-a unit? Ce altceva plănuiește destinul pentru noi?
Pentru tine, măreție.

Tablourile mele sunt o povară și o minciună. Schițele nu sunt ale mele. Mi se arată deja formate. Nu e inspirație, nici artă sau plăcere. Văd modele și calcule și le pun pe hârtie.
Vin prin mine. E destinul meu și trebuie să-l îndeplinesc? Nu pot alege o altă cale? De ce aș face asta? Pentru a fi un om normal.
Și fericit.
Și iubit.
Aș da aproape totul pentru acestea.

Dar nu. Răspunsul e NU. Nu putem alege o altă cale. Și nu există o a două șansă. Trebuie să ne îndeplinim destinul. Suntem toți în mișcare, grăbindu-ne spre un destin pe care nu l-am ales și nu-l putem evita. Convergența e inevitabilă.

Timp de mii de ani, marinarii s-au uitat la stele că să înțeleagă unde se află. Oceanele se mișcă sub ei, însă ei se sprijină pe locul fix ocupat de Steaua Nordului. Dar aici, jos, nimic nu se oprește din mers.

- Nici tu nu poți dormi, nu? Ți-ai dat seama unde suntem?
- Suntem aproape.

Secunda perfectă

   Orice om este născut dintr-o conveniență. 

Venim în această lume ca rezultat al unui legământ, câteodată făcut din dragoste...uneori din circumstanță...dar aproape întotdeauna făcut în secret. 

Se spune că planurile cele mai bine stabilite cel mai adesea nu merg corect, pentru că, indiferent cât de detaliată este pregătirea...un plan va avea întotdeauna un punct slab și vor exista întotdeauna cei care vor căuta să-l exploateze...pentru a pecetlui eșecul unui plan și făptuitorul împreună cu el. 

Un om înțelept a spus odată: Când ajungi la o răspântie, mergi înainte! 

Cum am ajuns să fim aici, în clipa asta? De cât timp se întâmplă asta? Lanțul neîntrerupt al răspântiilor...Ceea ce vreau să spun e că aș fi ajuns aici oricum? Punând aceste întrebări? Sau ar fi putut să fie totul diferit, dacă o singură persoană în drumul până aici ar fi ales altă cărare? 

  Se apropie 29, tati nu poate să mai vorbească acum. Până și amintirile aproape s-au epuizat. Câte nopți albe, atâtea amintiri rememorate. 
De sute, de mii, de sute de mii de ori. 
Speram să-mi fac ceva amintiri noi dar am eșuat. 

- Îmi iei un cățeluș? 

- Un cățeluș? Vrei un cățeluș? 

- Luiza de la mine din clasă a primit unul de ziua ei. 

  Ce rost ai în viață dacă nu acela de a fi un om bun? E cea mai înaltă chemare. Sunt de mult pe acest drum. Încerc să fiu un om bun. 

Am uitat ce a fost în primul an? Un înger decupat într-un nor. Iar apoi, de neuitat, o eclipsă totală de soare. Anul ăsta ce e? Violonistul de pe acoperiș? 

  Mi-ar plăcea acolo. Tuturor le place. Sunt cele mai frumoase plaje din lume. Și, primul lucru pe care-l fac când ajung, mă întind pe nisip, închid ochii și nu mă mai gândesc la nimic. Valurile șoptesc, briza mângâie. 

Nimeni nu știe unde sunt...Nimeni nu poate să dea de mine...E perfect...E secunda perfectă. 

                                               

                                                          *          *          *

   

   Ne vedem data viitoare! Sunt patru cuvinte nevinovate, dar m-au străpuns ca un cuțit. Nu era o glumă? Un bărbat singur care duce o bătălie aprigă, care refuză cu încăpățânare să facă ceea ce îl roagă toți de ani de zile, să meargă înainte, să renunțe la toate astea. Nu e ușor. Acum ceva timp eram și mai rău. Eram nebun. Eram scârbit, beat și nebun, și... m-au trimis la câteva ședințe cu un psiholog. M-au trimis și la biserică. Le uram. Uram tâmpeniile cu Dumnezeu. Mergi înainte, renunță și vei câștiga, lasă-l pe Dumnezeu...Am fost un câștigător. Toată viața mea. În fine. Să scurtez povestea, am cunoscut un preot ortodox. Nu-l uit toată viața mea. Într-o seară voiam să plec de la biserică. Simțeam nevoia. S-a așezat în fața mea și mi-a spus, "Unde mama naibii te duci ?" I-am spus să se dea la o parte, iar el mi-a spus, "Nu pleci nicăieri." 

S-a uitat la fața mea, și avea niște ochi albaștri pătrunzători, un zâmbet calm pe buze. Și mi-a spus, "Îmi pari stricat, dezgustat, fără încredere în nimeni." Și avea dreptate. Nu mai aveam încredere. Nici în mine nu mai aveam încredere. 

L-am întrebat, "Părinte, știi toate răspunsurile. Ești un om inteligent. Care e cea mai scurtă și mai puternică rugăciune din lume?" 

Eram rapid. Îmi trebuiau răspunsuri rapide. Voiam să-mi revin. Care e cea mai rapidă și mai puternică rugăciune din lume?

Și mi-a spus, "Cea mai rapidă și puternică...S-a uitat la mine și mi-a spus, Cea mai rapidă și puternică, prietene, e "S-o ia dracu' de viață!" 

Părintele a spus. Era un preot ortodox cumsecade. S-o ia dracu de viață!? Mă credeți? 

Mi-a spus, "E rugăciunea renunțării și lepădării." Și, am simțit că mi se ia 

toată greutatea de pe umeri. 

  Chiar înainte să moară părintele, l-am întrebat, "Cum știu? Cum îmi dau seama?" Și mi-a spus, "Vei vedea și vei auzi când vei fi pregătit! Ești foarte tare de cap..." 

Avea dreptate. Și mi-a luat atâția ani...Trebuie să merg înainte, să uit și să renunț. Ciudate lucruri! Ce să spun, totul e un mister. Acum o să tac. Mulțumesc că m-ați ascultat. 

- Câte cărți! Sunt ale tale? 

- Da. Sunt cărțile mele. În ziua de azi oamenii nu mai citesc...N-au nevoie. Mai ales cei cu bani...Cititul e pentru visători...Pentru visătorii săraci. Tu citești? 

- Tot timpul. 

- Bravo! Săracă visătoare... 

Uneori viața e atât de brutală. Ca și în religie. Atâta răutate în numele binelui. 

Nu toți împărtășesc părerea. 

Unii au speranță. 

Sau sunt proști. 

Sau încă sunt îndrăgostiți. 

Poate și una și alta, așa e viața, dracu s-o ia!

Seducție

„Românii au un fel de a fi nefericit, cuplat cu bucuria. Euforia naufragiului.“​ – Andrei Pleșu. 

  Priviți în jos, niciodată în ochi, aici rămâneți până o să muriți. Nu e nici-o zeitate în cer, iar jos doar Iadul se cască. Priviți în jos, nu se știe câți ani mai aveți înaintea voastră iar aici veți fi întotdeauna sclavi! Sclavi veți fi mereu. Deja vă aflați în mormânt. 

La sfârșitul zilei ești cu o zi mai în vârstă. Asta-i tot ce poți spune despre viața ta. E un zbucium, e o luptă și nimeni nu te ajută nici măcar cu un sfat. O zi în minus de trăit, încă o zi de îndurat. Pentru ce? La sfârșitul zilei e o altă zi în care ți-e mai frig, iar cămașa de pe tine nu-ți ține de cald. Ești c-o zi mai aproape de moarte, cu încă o zi ce apune, iar soarele dimineții așteaptă să răsară, ca valurile ce se sparg de țărm, ca furtuna ce poate izbucni oricând. 



Aici este foamete... 
Vor fi consecințe cumplite... 
Iar la sfârșitul zilei, nu primești nimic pe gratis.
Avem copii acasă...Iar copiii trebuie hrăniți. Ai noroc dacă ai un serviciu...
Și un pat! 
Ne mulțumim cu ce avem. 

Poți ajunge ușor în stradă. La sfârșitul zilei e o altă zi ce se isprăvește. Cu bani în buzunar pentru o săptămână...Plătești biruri, impozite și tot felul de șmecherii fiscale guzganilor grași de la putere, plătești la magazin...și continui să muncești cât mai mult. Muncești până nu mai poți, altfel iar ai firimituri la masă. 

Dragă tată, trebuie să ne trimiți mai mulți bani, fata ta are nevoie de doctor și asta urgent! 


                                                                 II


   Era o vreme când bărbații erau amabili. Când vocile le erau blânde, iar cuvintele îmbietoare. Era o vreme când iubirea era oarbă și lumea era numai cântec, iar melodia era emoționantă. Era o vreme...Apoi toate au mers anapoda. 

Am avut un vis demult, când speranțele erau mari, iar viața merita trăită. Am visat că dragostea nu va muri niciodată. Am visat că Dumnezeu va fi îndurător. Pe atunci eram tânăr și idealist, iar visele erau create, folosite și irosite. Nu era nici-un preț de plătit, nici-un cântec necântat, nici-un vin negustat. 

Însă lupii vin noaptea, plângând cu urlete lungi, în timp ce-ți sfâșie speranțele și-ți transformă visele în ruine. Sunt vise ce nu se pot îndeplini și furtuni ce nu pot fi înfruntate... 

Am visat că viața mea va fi complet diferită de Iadul în care trăiesc! 
Acum... 
Viața... 
A ucis... 
Visul... 

Steaua de seară răsare...minutele trec precum un fulger și cu fiece clipă e mai frig. 
Fetița mea, băiatul meu, unde sunteți? 


                                                                  III


   Pe un nor se află un castel. Acolo îmi place să merg în visele mele. Nu are etaje ca să urc multe trepte. Acolo, în castelul meu din nori, o entitate înveșmântată în alb, mă ia în brațe și îmi cântă un cântec de leagăn. E plăcută la vedere, iar atingerea îi este delicată. Și-mi spune: dragul meu, te iubesc nespus! 

Știu un loc în care nimeni nu e pierdut. 

Știu un loc în care nu plânge nimeni. 

 

   Dintr-o dată ești aici și dintr-o dată încep ca două inimi îngrijorate să bată precum una. 

Ieri eram singur, azi ești alături de mine, ceva încă neclar, ceva ce încă nu-i aici a început. Dintr-o dată lumea pare un loc diferit, plin de farmec și lumină. De unde să fi știut că atât de multă speranță se află în sufletul meu? Ce-a fost a fost...Acum ne-am alăturat în noapte. De unde să fi știut că într-o zi fericirea va veni dintr-o dată? La modul în care te încrezi în mine, mi-e teamă să nu te dezamăgesc, ești un copil ce nu poate ști câte pericole sunt pe lumea asta. Pretutindeni sunt doar umbre și amintiri ce nu pot fi rostite, nu vom mai fi niciodată singuri, nu vom mai fi niciodată despărțiți, mi-ai încălzit inima ca soarele. Dintr-o dată văd ceea ce nu puteam zări, dintr-o dată ceva a început. 


Stelele, în împărăția lor, abia pot fi numărate, acoperă întunericul cu lumină. Veghează în noapte...Sunt fantele prin care se zărește lumina raiului... 


                                                                      IV


   Am fost atât de singur cu atâtea lucruri neînțelese și atâtea lucruri necunoscute...În viața mea sunt atâtea întrebări și răspunsuri ce par greșite, sunt momente când din depărtare aud vechi note muzicale potrivite. Și, înțeleg un cântec despre o lume pe care vreau să o văd. E prea departe și totuși mă așteaptă atât de aproape... 

Adevărul ni-l dă Dumnezeu la momentul potrivit, când e rândul fiecăruia. Ea a apărut ca o muzică îngerească, celestă, precum o rază de soare! Fiecare cuvânt ce-i iese pe buze îmi spulberă inima noaptea, o inimă plină de muzica iubirii. 

  În ploaie pavajul strălucește ca argintul, toate luminile se pierd în ceață. În întuneric copacii au coroane de lumină. Și tot ce văd eu e că suntem amândoi, împreună. Și, știu că se întâmplă doar în mintea mea. 
Faptul că vorbesc singur ca un nebun.
Tot mai cred că putem fi împreună. 

  

   Încă o zi. Altă zi, alt destin. Pe același drum de chinuri. Cum să trăiesc fiind pe alt drum? 
Există o durere ce nu poate fi spusă, există-o suferință ce nu poate fi înfrântă... 
Fantome pe la ferestre... 
Umbre pe podeaua rece și udă... 
Scaune la mese goale, pe unde nici-un prieten nu mai trece. 
Scaune la mese goale... 

Spune-i că am plecat într-o călătorie cale de mii de kilometri. Spune-i că inima mea nu mai putea suporta alte despărțiri, e mai bine așa. Tăcut și ascuns ca un mormânt. 
Aștept singur în umbră și număr orele până voi adormi. 
Am visat-o alături, plângând la gândul că voi muri... 

Du-mă acasă! 
Sunt pregătit, gata, s-a terminat. Asta a fost tot?

Să iubești înseamnă să-l vezi pe Dumnezeu zâmbind...