Așteptarea

20 noiembrie 2012

Faţa nevăzută a lumii!

20 noiembrie 2012

Disperarea e în anticamera conștiinței, se furișează ca o umbră înșelător de dureroasă...

Van Gogh se spune că s-a sinucis din cauză că suferea de o boală mintală sau poate că Gauguin i-ar fi luat femeia de care era îndrăgostit. Este posibil dar suicidul a fost cauzat și de o altă problemă. Se poate să fi existat și traume de natură psihologică dar explozia finală a fost rezultatul deziluziei totale..

Van Gogh își pusese în gând să creeze o nouă "religie" în care oamenii sensibili, artiștii, să fie deschizători de drumuri. În acest scop, visa să formeze o comunitate artistică la Arles, unde locuia, un Eden al visului-speranță. Gauguin i s-a alăturat acolo dar după câteva luni, între ei au apărut disensiuni violente. Speranța lui Van Gogh de a fonda o nouă "religie" se spulberase și curând după aceea s-a sinucis. Moartea speranței în om l-a atins și pe Van Gogh. Artistul a murit în disperare. Ceea ce a încercat să facă filozoful în perspectiva întregului univers, aceea a încercat să facă Van Gogh prin geniul lui artistic. Floarea soarelui și spicele de grâu au picurat sânge, chiar viața sa fără speranță.

Adevărul, în sensul antitezei, este legat de principiul cauză-efect. Cauza și efectul produc o reacție în lanț, care înaintează pe o linie orizontală. Odată cu apariția lui Hegel, acest lucru s-a schimbat, Hegel a introdus principiul sintezei, opus antitezei. Hegel a adus în lume o linie a disperării în care nu mai este o antiteză. De exemplu, în moralitate, dacă un anumit lucru este corect, opusul lui este greșit. Această mică formulă, "A este A și A nu este egal cu non A", este prima mișcare în logica clasică. Absoluturile implică antiteză și așa poate fi posibilă discuția despre ce este bine și ce este greșit, ce este adevărat și ce este fals. Cu mulți ani în urmă, puteai să-i spui unei femei să-ți fie aura sufletului pereche necondiționat și deși era posibil că ea să nu-ți urmeze sfatul, cel puțin înțelegea la ce te referi. A spune astăzi același lucru unei fete moderne înseamnă a afirma un "nonsens". Aceeași dilema se aplică bărbaților fără sensibilitate sau romantism, cu o lipsa acută de orizont... Hegel a adus în omenire o schimbare a gândirii care a exclus antiteză și a aruncat omenirea sub o linie a disperării, în care omul nu mai poate îmbrățișa un adevăr și în mintea lui nu mai există speranță și onoare. Faptul că ideile lui Van Gogh și Hegel s-au intersectat în timp este o coincidență bizară. Faptul că în societatea românească actuală toată această lipsă de proiecte a prins contur întunecat este iarăși o concluzie amară.

Disperarea oamenilor în căutarea adevărului, care nu mai disting binele de rău, adevărul de minciună, îi aruncă într-o rostogolire nesfârșită... Haos și disperare. O societate fără pace în propria ființă și fără încredere în cei din jur, o depresie generală, o lume in comă... Ai simțit vreodată nemulțumire în suflet sau disperare? Cum îți exprimi această disperare? Acceptarea sintezei în gândirea ta îți aduce simțul de cădere în neant, ai puterea să recunoști asta? Ai puterea să recunoști că viața fără adevăruri, fără dragoste, fără speranțe și fără vise, este un nonsens?

Ce spui după Noapte bună?

O strângerea de mână...
O strângere de inimă...

Prietenii
Structura timpului
Scenariile de viață

Destinul

Pe scenă și dincolo de scenă
Basme
Scufița Roșie

Povestea Frumoasei din Pădurea adormită
Așteptând rigor mortis

Drama familială
Perspectiva

Influențe
Scenarii

Convingeri și hotărâri
Învingători și învinși
Predicatele
Modelarea
Ispita
Prescripția
Demonul
Permisiunea
Eliberarea internă
Aspirații
Conversații
Concesiunea
Jocurile
Persoana familiară

Eroi
Simțăminte
Reacții
Încrederea
Neîncrederea
Încrederea

Maturitatea
Dependențele
Triunghiul dramei
Speranța
Bătrânețea
Scena morții
Râsul de sub ștreang
Piatra de mormânt

Învingători și învinși
Timpul-obiectiv
Sisif
Micul Prinț
Așteptarea
Glissando
Ulisse

Cenușăreasa
După terminarea balului
Oameni reali
Mirosul inodor
Schizofrenicul autist
Manechinul ventrilocului
Persoana reală

Emisia culturală
Bunicii

Sunete respiratorii
Accentele
Vocile
Alegerea cuvintelor
Metaforele
Antiteza
Vocile din minte
Dinamica permisiunii

Spiritul
Filosofia
Rațiunea

Chiar așa, ce spui după Noapte bună?

Traversare

Fii cu picioarele pe pământ, astfel vei putea rămâne pe lumea aceasta. De asemenea, să nu percepi lumea cu mintea. Privește-o prin intermediul inimii. De asta ai și venit aici, nu?

Când mă uit în ochii tăi aud delfinii aplaudând.

Știi ce am simțit când m-am trezit azi-dimineață? Nimic. Niciun pic de pasiune. Nicio scânteie, niciun pic de credință, nicio emoție, absolut nimic.
Cred c-am depășit deja limita în care se putea numi o pasă proastă. Vreau să merg într-un loc în care să mă minunez de ceva. Niciodată nu mi-am acordat o pauză de două săptămâni să mă ocup de mine. Când ajungi să fii disperat, totul se prăbușește, singurul lucru care durează este familia.

Egli atraverso.
Egli atraverso.
E timpul trecut.
Noi attraversiamo.
Noi attraversiamo.
Atraversiamo.
Atraversiamo

- Ce cuvânt frumos!
- Fii serios, înseamnă a traversa.

- Ba nu, este combinația perfectă a sunetelor italiene. Nostalgicul "a", profundul "r", senzualitatea "s"-ului...

Este o voce interioară care spune că merităm o pauză. Italienii numesc asta il dolce far niente,
care înseamnă plăcerea de a nu face nimic.
Suntem stăpânii noștri.
Dolce...
Dolce far niente.

Cineva m-a dus, cu imaginația desigur, în cel mai incredibil loc. Se numește Augusteum. Octavio Augusto l-a construit. M-am uitat la locul acesta. La haos, acesta este cuvântul. La felul în care a fost distrus, incendiat, jefuit, și totuși s-a găsit o metodă de a fi reconstruit.

Pentru oameni este important să știe unde se află în orice moment. Aici este echilibrul perfect. Să nu mai fie adenacin.

- Ce-i asta?
- Adenacin înseamnă...Cum se spune? Cel care se află între lumi. E cel care se află la graniță, pentru că a reenunțat la confortul vieții, pentru a căuta iluminarea.

In final am ajuns să cred în ceva ce eu am numit fizica unei căutări, o forță a naturii, guvernată de legi la fel de reale ca legea gravitației. Regula fizicii căutării sună cam așa: Dacă ești suficient de curajos pentru a lăsa în urmă tot ce e familiar și reconfortant, care poate însemna totul, de la propria casă la vechile obiceiuri, și să pleci într-o adevărată călătorie de căutare, indiferent dacă exterior sau interior și dacă ești dispus să păstrezi tot ce ți se întâmplă în acea călătorie ca indiciu și dacă îi accepții pe toți cei care îți ies în cale ca profesori și dacă ești pregătit, mai presus de toate, să înfrunți și să ierți câteva dintre cele mai dure realități personale, atunci adevărul nu ți se va nega.

Am hotărât care este cuvântul meu: Traversare.

Agonie

I. Ascultă-ți Inima

Ai încredere în inima ta, chiar și când valurile vieții se zbat ca o mare în flăcări. Trăiește cu dragoste chiar și când stelele par să se retragă în necunoscut. Sufletul tău știe drumul, chiar dacă mintea se rătăcește.

II. Chemarea Acasă Cunoști dorința arzătoare de a te reîntoarce acasă, la o origine misterioasă și familiară totodată. Poate că am descoperit o cale către această destinație enigmatică, o cale ascunsă în adâncurile propriei noastre minți.

III. Tărâmul Viselor Se spune că folosim doar o mică parte din potențialul minții noastre. Această limitare se dizolvă în somn, când tărâmul viselor ne deschide porțile către o realitate fluidă și maleabilă. Aici, mintea noastră eliberează o forță extraordinară, capabilă să modeleze lumi întregi.

IV. Visul ca Realitate În vise, devenim demiurgi ai propriei existențe, creând și percepând simultan universul oniric. Imersiunea este atât de completă, încât distincția dintre realitate și iluzie se estompează. Abia la trezire ne dăm seama că am navigat prin apele fantastice ale imaginației.

V. Labirintul Subconștientului Te-ai întrebat vreodată de ce nu-ți amintești niciodată de începutul unui vis? Timpul curge diferit în tărâmul oniric, accelerat în mintea noastră, dilatat în percepția visului. Construcția viselor din fragmente de memorie ne poate face să pierdem șirul realității, confundând ecourile din trecut cu prezentul iluzoriu. Subconștientul, ghidat de emoții și nu de rațiune, ne conduce prin spațiul nedefinit al visului. Un tărâm infinit și pur, lipsit de repere concrete, unde realitatea se dizolvă în mister.

VI. Un Vis Într-un Vis Filmul Inception explorează conceptul tulburător al visului încorporat în vis. Orele petrecute în tărâmul oniric se pot transforma în ani în subconștient, creând o capcană fascinantă. Coborând tot mai adânc în labirintul minții, riscăm să pierdem discernământul, incapabili să distingem realitatea de iluzie. La început, această stare de confuzie poate fi euforică, oferindu-ne iluzia omnipotenței. Dar treptat, conștientizarea lipsei de realitate ne aruncă în abisul alienării.

VII. Reîntoarcerea Ideea iluziei persistă, ca un virus contagios, infiltrându-se în mintea noastră. Revenind la tine, doresc să-ți reamintesc un adevăr uitat: lumea în care trăim nu este reală. Te invit să te reîntorci alături de mine, la originea noastră comună, unde am putea fi din nou tineri și liberi.

VIII. Călătoria finală Pe măsură ce coborâm tot mai adânc în uitare, granița dintre realitate și vis se estompează. Lumea din jurul meu se transformă într-un caleidoscop de culori și forme, o imagine fractalică a propriei mele minți. Este ca și cum aș păși într-o realitate suprapusă peste o alta.

Întoarce-te cu mine!

Despre ingeri si pãsãri...

Ai mâini frumoase. Cânți la pian? Cu asemenea mâini, ar trebui să cânți la pian.

Îmi amintesc că am cules o caisă portocalie din grădina care ne înconjura casa. Am aruncat-o spre cer și nu s-a mai întors. Am ținut acel fruct în mână doar o clipă. Acum, privesc portocaliul apusului prin fereastra casei... Pare că e chiar pictat pe sticlă. Tatăl meu obișnuia să spună că această parte de lume deține o mică vibrație specifică. Aceasta a fost grădina bunicilor mei. Aceasta e una dintre grădinile lumii. Grădina în care poți visa... În Biblie, e numită "Grădina Edenului", ceea ce în ebraică înseamnă "Grădina plăcerii." Putem înțelege lumea, dacă o privim de aici. Suntem cu toții inocenți, în această grădină. Putem renaște în fiecare noapte. Cântecul m-a străpuns precum țipătul unei păsări. Al unei păsări fără pregătire muzicală. Ei bine, sunt mai multe puncte de vedere... Cine a mai pomenit ca o pasăre să-și piardă vocea? Sau un om, speranța. Cunoști oropendola neagră, sau sticletele? Bufnița boreală, care trăiește în pădurile de molid? Ai auzit vreodată de canarul mandarin sau ai văzut un colibri cu gâtul albastru? Uite-l pe acesta, trăiește de-a lungul râurilor. Pescuiește la apusul soarelui, atunci când umbra îi dispare. Știai că ibisul stacojiu își are culoarea de la creveții cu care se hrănește? Uită-te la ăsta, regele-pescar, cu verde și cafeniu. Cântecul său sună ca două pietre ciocnite între ele. Dar unii spun că l-au auzit cântând diferit. Nici una dintre ele nu seamănă cu vrabia de casă. Ea nu migrează, stă prin vecinătate și mănâncă la restaurantul din apropiere. Acesta e prundărașul gulerat... se spune că are un cânt atât de trist... Pe pământ, fuge atât de repede încât picioarele-i devin invizibile. Cu toții facem ce putem ca să simțim vântul pe piele, un val de căldură umană, spre a face călătoria mai suportabilă. Câți oameni poți întâlni într-o viață? Câte trenuri trebuie să iei, înainte să te regăsești? Simt o briză rece în locul amintirilor, visele-mi sunt închise după gratii și recunosc, viața e grea fără nimeni aproape.

Glissando

17 Martie 2009

Oamenii sunt înzestrați cu dorința de a împărtăși ideile și cu dorința de a ști că s-au făcut auziți. Totul face parte din nevoia noastră de comunitate. De aceea trimitem constant semne și semnale. De asta le căutăm la alți oameni. Întotdeauna așteptăm mesaje. Sperăm la o legătură.

Iar dacă n-am primit un mesaj, nu înseamnă întotdeauna că acesta nu a fost trimis.
Uneori înseamnă că n-am ascultat destul de bine...

"Într-o zi îmi voi dori să mă trezesc undeva unde norii sunt departe în spatele meu, unde necazurile se topesc ca bomboanele de lămâie...
Sus de tot deasupra hornurilor, acolo mă vei găsi. Undeva peste curcubeu, păsări albastre zboară și visele pe care le îndrăznești, se vor îndeplini. De acolo văd copaci verzi și trandafiri roșii. Îi văd înflorind pentru mine și pentru tine. Ne vom spune: Ce lume frumoasă! Între cerul albastru și norii albi..."

II

În ciuda tuturor metodelor de comunicare, nici o invenție nu e atât de eficace ca vocea umană.

Când auzim o voce umană, instinctiv vrem s-o ascultăm, în speranța că o vom înțelege. Chiar și atunci când vorbitorul își caută cuvintele potrivite. Chiar și atunci când auzim doar țipete, plânsete sau cântece. Asta pentru că vocea umană are o rezonanță diferită de oricare alta din lume. De asta auzim vocea cântărețului peste sunetul orchestrei.
Întotdeauna o vom auzi, indiferent ce o acompaniază...

Raportul este întotdeauna același 1 la 1.618, de fiecare dată. Tiparele sunt ascunse în văzul tuturor. Trebuie doar să știi unde să privești. Lucrurile pe care oamenii le cred haotice, funcționează după legi subtile. Galaxiile, plantele, scoicile. Tiparele nu mint niciodată. Dar numai unii dintre noi pot vedea imaginea de ansamblu.

7.080.360.000 de oameni trăiesc pe planeta asta mică. Există un vechi mit chinezesc, despre Firul Roșu al Sorții. Acesta spune că zeii au înnodat un fir roșu în jurul gleznelor noastre și l-au legat de toți oamenii cărora le vom atinge destinul. Acest fir se poate îndoi și încurca, dar nu se va rupe. Totul este predeterminat de probabilitatea matematică, conexiunile necesare celor care trebuie să se găsească...Celor care trebuie să-și atingă destinele...

Azi vom trimite peste 300 de miliarde de emailuri...19 miliarde de SMS-uri.
Și totuși, tot singuri ne vom simți.

Zeii au înnodat un fir roșu în jurul gleznelor noastre și l-au legat de toți oamenii cărora le vom atinge destinul. Acest fir se poate îndoi și încurca...dar nu se va rupe niciodată.

Marele mister al existenței noastre fragile este faptul că singurătatea ne ține laolaltă. Ne face să avem nevoie unul de celălalt.

III

Ce lume frumoasă! Culorile curcubeului atât de frumoase pe cer dar și pe fețele oamenilor care abia se zăresc sub noi. Văd prieteni care își strâng mâinile spunând : "Ce mai faci?"
Cineva spune: Te iubesc! Cineva plânge. Cineva se naște, cineva se stinge.
Văd copiii cum cresc. Ei vor învăța mai multe decât știm noi.
Și încă nu au aflat cât de frumoasă e viața!

490.000 de copii se vor naște astăzi.
Fiecare dintre ei este unic.
Fiecare dintre ei este o nouă legătură în marele lanț uman. În momentul în care cordonul ombilical este tăiat vor deveni o persoană, cu speranțe, vise și dorințe proprii.

De fapt, fiecare dintre noi este alcătuit din zeci de sisteme...Aceste sisteme sunt alcătuite din 60 de trilioane de celule, iar celulele sunt formate din nenumărate proteine, organite și molecule de ADN. Ceea ce pare a fi un individ este, de fapt, o rețea. Fiecare dintre noi este, de fapt, o comunitate vie, dar lucrurile nu se opresc aici. De ce s-ar opri? Fiecare speranță individuală pe care o ai, fiecare vis...
Fiecare dorință pe care o îndeplinești are un impact mult mai mare decât îți poți imagina.

Firele care ne leagă nu sunt limitate de spațiu și de timp. Ceea ce unui individ îi pare a fi o întorsătură a sorții, dintr-o altă perspectivă este doar unul dintre acele fire întinse.
Lucrurile, așa cum ar trebui să fie.

În pădurile tropicale trăiesc 3 milioane de specii, iar una dintre ele, furnica de foc, trăiește sub pământ, fiind amenințată constant de inundații. Naturii nu îi pasă. Dacă o specie vrea să supraviețuiască, trebuie să demonstreze că merită. Când vin inundațiile, furnicile se țin una de alta, creând astfel o plută ce se menține la suprafață până când apa se retrage. Pentru luni de zile, dacă este necesar. Deci, cum poate o specie să realizeze un astfel de lucru? Instinct? Prin încercări repetate? A fost cândva o furnică măturată de un torent de apă și s-a prins de o altă furnică, aflând astfel că împreună pot pluti?

Dacă tu ai fi cel care știe ce trebuie făcut...dar nu ai putea să vorbești? Cum îi faci pe ceilalți să înțeleagă?
Cum strigi după ajutor?

IV

Numerele sunt constante.
Până când nu mai sunt.
Inabilitatea noastră de a influența rezultatele este egalizatorul. Este ceea ce face lumea corectă. Computerele generează numere aleatorii în încercarea de a șterge urmele raționalului din probabilitate. Secvențe numerice nelimitate, toate fără tipar. În timpul catastrofelor globale, tsunami, cutremure, atacurile teroriste...Aceste numere încetează să mai fie aleatorii. Numerele se sincronizează o dată cu conștiința noastră colectivă.

Știința nu poate explică fenomenul, dar religia o face.
Se numește rugăciune.
O cerere colectivă, trimisă la unison.
O speranță comună.
Numerele sunt constante, până când nu mai sunt...
Rugăciunea.
O cerere colectivă, trimisă la unison,
O speranță comună, o teamă învinsă, o viață cruțată.
Numerele sunt constante...
... până când nu mai sunt.
În vremuri tragice...
În vremuri de bucurie colectivă...
În aceste scurte momente, numai experiența emoțională comună face lumea să pară mai puțin aleatorie.
Poate că este numai o coincidență.
Dar poate că este răspunsul la rugăciunile noastre...

"Într-o zi îmi voi dori să mă trezesc undeva unde norii sunt departe în spatele meu. Unde necazurile se topesc ca bomboanele de lămâie. Sus de tot deasupra hornurilor, acolo mă vei găsi. Undeva peste curcubeu păsări albastre zboară.

Și visele pe care le îndrăznești, de ce nu s-ar realiza?"

(Somewhere over the Rainbow tradus aproximativ + gânduri rătăcite)

Nazistul cu supă

"Bucătarul Al Yeganeh, care a devenit celebru după ce a fost portretizat ca "Nazistul cu supă" într-un episod din serialul Seinfeld, şi-a redeschis celebrul resturant, spre bucuria fanilor devotaţi ai supei şi ai serialul TV deopotrivă, scrie tv.yahoo.com.Aproximativ 500 de persoane au stat chiar şi o oră la coadă, în plină caniculă, doar pentru a gusta supa faimoasă a lui Yeganeh.
Atât în serialul TV cât şi în viaţa reală, Yegenah - care s-a auto-intitulat „The Original SoupMan" - este cunoscut pentru sistemul său strict de plasare a comenzilor şi pentru supele sale delicioase. Yeganeh a deschis primul restaurant Soup Kitchen International în Manhattan în 1984, iar de atunci vestea s-a răspândit repede.

In magazin existau reguli stricte, afisate pe pereti: “COADA TREBUIE SA SE MIŞTE IN MOD CONSTANT. ALEGEŢI SUPA PE CARE O DORIŢI ! PREGATIŢI BANII ! MIŞCAŢI-VA SPRE STÂNGA DUPA CE AŢI COMANDAT!”

În 1993, unul din personajele din filmul „Nopţi albe în Seattle" îl carcaterizează pe Yeganeh ca fiind cel mai răutăcios om din lume, dar şi bucătarul care face cea mai bună supă pe care ai mâncat-o vreodată".

Episodul "Nazistul cu supă" din Seinfeld a apărut prima data pe 2 noiembrie 1995. De atunci, acel episod (precum şi multe alte episoade din serial) a fost redifuzat de mai multe ori, iar oameni au continuat să îşi amintească de el.
În acest episod, George Costanza nu îşi mai primeşte supa deoarece cere şi pâine gratis, Elaine Benes îl compară pe Nazistul cu supă cu Al Pacino şi primeşte interdicţia de a mai intra în restaurant un an, prietena lui Jerry, Sheila, este data afara din magazin pentru că s-a pupat cu Jerry. No soup for you!!

După apariţia în Seinfeld, in 2004 Yeganeh a închis restaurantul pentru a putea profita de oportunităţile de franciză. Yeganeh deţine în continuare drepturile de proprietate asupra brand-ului "The Original SoupMan".„El este încă inima companiei. Noi nu schimbăm reţetele. Este singurul care creează noi reţete pentru restaurant", spune Bob Bertrand preşedintele „The Original SoupMan".

Yeganeh nu a fost niciodată încântat (cel puţin nu în public) de portretizarea din Seinfeld.De altfel, scenaristul Spike Feresten a povestit că odată actorii din serial au mers să mănânce la Soup Kitchen International şi au fost daţi afară după ce Yeganeh i-a cerut lui Jerry Seinfeld să îşi ceară scuze iar acesta a spus doar "Imi pare rău". Ulterior el i-a interzis lui Seinfeld să intre în restaurant (la fel cum în serial Elaine nu mai are voie să mănânce supa Nazistului). Interdicţia nu l-a oprit totuşi pe Jerry să viziteze primul magazin The Original SoupMan redeschis după şase ani.
Yeganeh a respins porecla de Nazist, pe care o considera a fi insultatoare si i-a descurajat pe francizatii săi să mentioneze “Seinfeld” sau să spună “Te-ai lins pe bot de supă!” in respectivele magazine.
Yeganeh nu a participat la redeschiderea magazinului şi nu s-a mai întâlnit cu actorul, prezent la eveniment."

..............................

Tortellini

Aveţi nevoie de:
- o pungă de tortellini (eu am ales din cei umpluţi cu şuncă)
- 200 de grame de bacon
- 2 ouă
- 200 de grame de caşcaval ras
- parmezan
- busuioc
- condimente

Se pun pastele la fiert în apă cu sare şi puţin ulei.
Se taie baconul mărunt şi se prăjeşte în câţiva stropi de ulei; când se rumeneşte, se scoate pe hârtie ca să se absoarbă surplusul de ulei.

Se bat ouăle ca pentru omletă şi se amestecă cu caşcavalul ras, parmezanul, condimentele şi busuiocul.

Când pastele sunt fierte, se scurg de apă şi cât sunt calde se pun peste un cubuleţ de unt. Se amestecă şi se ţin pe foc mic, apoi se pune peste amestecul de ouă, amestecând în continuare.

Când ouăle se prind, pastele sunt gata şi numai bune de mâncat. Se mai poate adaugă caşcaval ras şi busuioc.

Scrisoare către Moş Crăciun

Dragă moşule drag,

"Am vrut să-ți spun,
Tot chinul meu și tot amarul greu;
Că numai tu asculți copiii, Moș Crăciun,
Da, numai tu ești bun,
Și Dumnezeu... "

Nu ne-am mai întâlnit de foarte mulți ani. Între timp eu am mai crescut puțin, am acum copiii mei, deși momentan sunt plecați departe și în fine, sunt plecați.
Nu-mi amintesc de prima noastră întâlnire, poate nici de a doua, în schimb le păstrez pe celelalte în suflet...
Era un întreg ritual, eram așa de emoționat și timid. Mai întâi îmi puneam câteva dorințe și aveam grijă, în fiecare seară să le repet înainte de culcare, să fiu sigur că vor ajunge la tine, alături de:

"Înger îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu,

totdeauna fii cu mine și mă-învață să fac bine.

Eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare,

totdeauna mă-însoțește și de rele mă păzește.
Amin."

Mai era și o hârtiuță pe care o dădeam lui tata să o pună la Poștă. Erau lucruri foarte importante caligrafiate tremurat, o mașinuță, un pistol cu apă, o carte de colorat, portocale și dulciuri.

Apoi tata aducea un brad mare, care răspândea în casă un parfum amețitor. Îl împodobeam împreună cu bunica, globulețele, instalația specială care conținea beculețe în diverse forme de plastic, pisicuțe, cățeluși, rățuște dar și un clovn care mă cam speria cu nasul lui roșu dar îl puneam întotdeauna cu spatele, beteală aurie și steluța din vârf. Aveam şi artificii, moş crăciuni mici, nuci pe care le înveleam în poleială și alte jucării mai vechi pe care le puneam sub brad. Apoi aprindeam luminile și o chemam repede pe mama să vadă și ea ce minunăție dar nu zăbovea mult, pentru că avea de lucru în bucătărie cu tata, la gătit bunătăți.
În seara de ajun, aveam mari emoții. Bunica mă punea să mă spăl atent, mă îmbrăca în hainele cele mai bune, îmi pieptăna părul ciufulit și mă săruta pe frunte. Apoi mai repetam poeziile sau cântecul de la pian.

La ora 18 fix, nu ai întârziat niciodată, dumneata Moș Crăciun soseai. Recunosc, nu am văzut niciodată sania trasă de reni, nici pe Rudolph dar tata spunea că erau pe acolo.
Și, deoarece eram foarte cuminte și nu făceam mari trăsnăi, (în special în acea perioadă), spuneam poezia pe nerăsuflate și cântam un cântecel la pian, deși eram mic și abia mă vedeam de el, mi-ai adus întotdeauna cele mai frumoase cadouri. Eram întotdeauna fascinat. Wow, ce minuni !
Mașinuțe decapotabile sau nu, tancuri din acelea care se întorceau când întâlneau un obstacol, (deh, erau jucăriile chinezești atunci în vogă), am avut și un trenuleț cu 5 vagoane, care mergea pe șinele înșirate în cerc în toată sufrageria și pe care l-am stricat în aceeași seară, imensa trusă Optik Montage, nemțească, puteai construi telescop, microscop, binoclu sau vedeam imagini 3D. E drept când m-am uitat cu luneta la lună, se vedea invers. Am avut un autobuz roșu superb din tablă lucitoare. Am mai avut și o farfurie zburătoare pe care am tăiat-o cu bomfaierul când i s-au terminat bateriile, să văd ce e înăuntru. "Să țesem frumos", cărți Păcălici, aparat de pirogravat, puzzle, cuburi, avioane, palete de tenis de masă, minge de 35 lei dar în special multe cărți. De colorat, cu poze multe și o strofă dintr-o poezie:

"Pom de iarn-am să te fac.
Ooo... ce bucurie!
Cu beteală am să te-mbrac
Și steluțe-o mie. "

sau

"Noi avem hăinuțe
Albe și frumoase,
Jucării și pâine,
Case călduroase.
Dar atâția, Doamne,
N-au nici foc, nici casă,
Nici măicuță bună,
Nici hăinuță groasă."

Portocalele erau nelipsite, de banane nu auzisem încă dar aveam dulciuri, o mie. Bomboane de brad, fondante, drajeuri, bombonele din acelea umplute cu un strop de lichior, ciocolate mici și mari, dulci sau un pic amărui, Kandia de 9 lei. Poleiala o păstrăm întotdeauna, puteam face multe lucruri folositoare cu ea. Mai erau și caramelele alea de ți se lipeau de dinți. Napolitane Dănuț și biscuiți Voinicel.

Apoi dumneata, Moș Crăciun plecai și îmi promiteai că vei veni și anul viitor, ai mei pregăteau masa, eram toți atât de fericiți, bunicii, mama, tata. Sau stai așa, că nu puneam masa chiar de Ajun ci a două zi, de Crăciun dar ce contează. Eu oricum eram preocupat cu jucăriile și cu privitul bradului. Beteala sclipea, cu raze fine din beculețele cu rățuște.
Ce liniște era, ce bucurie și lumină în suflet, pe care o simțeam fizic.
Așa ceva am mai simțit apoi, îți spun sincer în secret doar ție, când am fost îndrăgostit și mai ales când au venit copiii. Aceeași flacără în suflet, aceeași dulce alintare a spiritului.

Se apropie Sărbătorile. Adu-mi copiii înapoi, atât te mai rog!

Depresia

Un psiholog a spus : Depresia este inabilitatea de a construi un viitor.

Sunt puține lucruri în lume mai înfricoșătoare decât viitorul ce ne așteaptă, necunoscut și nevăzut.

Dar, uneori, cel mai înspăimântător viitor este cel pe care îl știi.

Viitorul pe care îl vezi venind...și de care nu poți scăpa...

Întunericul ne înspăimântă. Tânjim pentru confortul generat de lumină oferindu-ne formă și imagine...Permițându-ne să recunoaștem, să definim ceea ce este înaintea noastră. Dar, de ce ne este frică cu adevărat?
Nu de întuneric în sine...ci de adevărul pe care știm că îl ascunde...

Să știi că anul acesta a fost destul de prost pentru mine. M-am destrămat. Sunt foarte deprimat...

Am avut un vis urât. Unde sunt? Perna mea e rece.

Trebuie să visez atunci când dorm? Da, sunt sigur că toată lumea are acest obicei. Nu toate visele trebuie să fie urâte. Albert Einstein a descoperit relativitatea într-un vis. Și Paul McCartney scria cântece întregi, la fel Jon Anderson. Și eu o visam pe mama, înainte să o întâlnesc. Deci, despre ce o să visez?

Oamenii trebuie să afle ce se poate întâmpla. Mergem la doctori cu supărările noastre și cu speranțe că ne vor putea însănătoși. În schimb, am mers pe un drum al suferinței pe care nu mi l-aș fi putut imagina. Și, i-am luat pe cei apropiați o dată cu mine. Singura mea dorință este ca nimeni să nu mă urmeze.

Unii oameni alunecă.
Conștiința oferă un context sau un înțeles pentru acțiunile noastre. Dacă acea parte din tine nu există, atunci, practic, ești ca o insectă, răspunzând doar instinctiv, fără să te gândești la însemnătatea acțiunilor tale. Și acea parte...Partea care oferă însemnătate acțiunilor, există atunci când dormim? Fără conștiință, cum dovedim intenția? Nu cred că se poate.

Depresia îți poate lua energia.
Îți poate fura timpul.

III

În fiecare noapte, pe la 3:00, parcă apare o ceață otrăvitoare în mintea mea și sunt paralizat. O ceață otrăvitoare? Întunericul vizibil.

Îmi vreau viața înapoi!

Știți care este cel mai bun prezicător al comportamentului viitorului? Comportamentul trecutului.

Am vrut să fac un test. Un inventar de personalitate. O serie de întrebări cu adevărat sau fals.
Imaginează-ți că tot ce ți-ai dorit se întâmplă o dată în viața ta. Și apoi, când începi să crezi... dispare. Brusc, este foarte greu să-ți imaginezi viitorul. Asta e depresia, nu-i așa?

Fetele învață să mimeze de o la o vârstă fragedă. Probabil în aceeași perioadă în care băieții învață să mintă.

Te gândești din nou și din nou, de fiecare dată când te uiți la viața ta, văzând poziția în care te afli și din cauza cui ai ajuns acolo. Și totul duce spre ce? Fiecare problemă, fiecare dezamăgire. Și, mă gândesc : Poate dacă totul dispare mă voi simți mai bine.

Am citit undeva că există o diferență între lacrimile de bucurie și cele de tristețe.
E adevărat. Stă în chimie, dar nu-ți dai seama doar privind, sunt doar lacrimi...

Nu e nimic mai terifiant decât viitorul.
Și nimic mai inevitabil. Se întâmplă. Sunt viitoruri atât de devastatoare, încât nu-ți poți imagina că le vei supraviețui. Așa că te lupți și fugi. Dar oricât de departe fugi sau oricât de tare te lupți, viitorul te prinde.

Soarta te prinde...

Florile dor

De ce am impresia că trebuie să mă disculp față de felul meu de a fi? Poate din cauza reacțiilor chimice din creierul meu. Poate aceste reacții nu funcționează. Poate toate problemele mele se reduc la dezechilibrul chimic al unui rezultat eronat.

Nu trebuie să mă mai gândesc. Trăiesc pe planeta asta și nu sunt în stare să înțeleg un lucru banal. De ce sunt aici?

Vreau să scriu despre flori...Minunat este că fiecare floare păstrează o relație aparte cu insecta care o polenizează. Unei anume flori, i se potrivește o anumită insectă. Nici floarea și nici insecta nu pătrund semnificația iubirii. Cum să știe că dansul lor scurt face ca lumea să existe?

Și chiar așa este, din această construcție a lor...se naște ceva măreț și minunat. Astfel, ne învață cum să trăim, iar singurul barometru este sufletul.

Când ajungi să te confunzi cu floarea, nimic nu-ți va mai sta în cale...

Pentru cel care are norocul să iubească florile totul va dispărea în neant. Dacă floarea pe care o cauți, ar fi cu adevărat o himeră...ar fi atât de seducătoare, că i-ar obliga pe oameni s-o caute...an de an, pas cu pas. Dar, dacă există cu adevărat, mi-ar plăcea să văd una...

Există peste 30.000 de specii de orhidee cunoscute....

...una seamănă cu o broască țestoasă...

...una seamănă cu o maimuță...

...alta seamănă cu o ceapă...

...una seamănă cu o învățătoare...

...alta seamănă cu o gimnastă...

...una seamănă cu liceana de colo, dată cu multă cremă pe față...

...alta seamănă cu o intelectuală cu care să dezlegi cuvinte încrucișate la micul dejun...

...una seamănă cu o regină a frumuseții

...una seamănă cu zeița egipteană Aset...cu un ochi care dansează și un altul ce adună toată tristețea lumii...

Știi de ce-mi plac plantele? Pentru că sunt atât de schimbătoare. Adaptarea este un proces profund. Adică, știu să se adapteze, să supraviețuiască. E mai ușor pentru plante, ele n-au memorie. Își continuă pur și simplu viața...

...la oameni e altfel. Adaptarea este rușinoasă, e ca și cum ai da bir cu fugiții.

Să scrii despre o floare, să faci o poveste despre ea...trebuie să redai arca acestei flori...iar această arcă se întinde de la începuturile vieții pe Pământ. Cum au ajuns aceste plante aici? Care le-a fost drumul?

De aceea, trebuie să deduc prin analogie că probabil toate organismele care au trăit pe Pământ descind dintr-o anumită formă primordială, în care viața a respirat pentru prima dată.

Este o călătorie a evoluției, adaptarea, o călătorie pe care o facem cu toții, o călătorie care ne unește pe toți...

Darwin a scris că ne tragem dintr-un organism primat simplu în care ne-am transformat în ce sunt eu acum... sau în ce este orhideea...cu toții captivi în propriile trupuri, la momentul potrivit al istoriei...apoi, vedem întreaga istorie reunită: vânătoarea, cultivarea pământului...război, iubire, religie, tristețe, boli, singurătate, tehnologie...este emoționant...

Mă gândesc la calculatoare. Uneori mă captivează...nu sunt vii, ele nu trăiesc, dar nici nu mor.

Chiar nimic nu se petrece pe lumea asta? Zilnic sunt uciși oameni. Există genocide, războaie, epidemii, corupție.

în fiecare zi nenorocită, cineva, undeva pe Pământ își dă viața ca s-o salveze pe a altuia.

Zilnic, cineva, undeva ia hotărârea conștientă să distrugă pe altcineva...

Unii descoperă iubirea, alții o pierd...Pentru Dumnezeu, un copil privește cum mama lui este omorâtă în bătaie, cineva moare de foame, altul își trădează cel mai bun prieten de dragul unei femei...

Doar florile sunt o minune.

O licărire de viață ce crește ca acele ghemotoace de hârtie japoneze pe care le arunci în apă și se transformă în flori.

Iar florile sunt atât de frumoase că nu-ți vine să crezi că ceea ce ai în fața ochilor nu-i decât un ghemotoc de hârtie, într-un bol cu apă...

Dacă ați avea ocazia să luați cina cu o personalitate istorică, pe cine ați alege ?

Știu...e greu de spus...Einstein sau Iisus?

O singură viață

Am contemplat o teorie, o teorie despre amintiri și momente semnificative. Aceste momente cu impact profund, acele secunde de intensitate arzătoare, au puterea de a-ți transforma existența. Ele ne conturează, ne definesc ca indivizi. Fiecare dintre noi se confruntă cu un moment decisiv, alături de toate sufletele pe care le-am întâlnit. Aceste momente se împletesc în istoria noastră, formând un mozaic al celor mai vibrante amintiri pe care le reînviem în gândurile noastre. În vârful acestui pantheon al memoriei, stă un jurământ solemn: Promit să te ajut să îmbrățișezi viața, să o prețuiești și să te îngrijesc mereu. Să-ți ofer răbdarea necesară iubirii, să vorbesc când cuvintele sunt de dorit și să împărtășesc tăcerea când aceasta este de aur. Să accept neînțelegerile cu grație și să găsesc confort în căldura inimii tale, numind-o mereu acasă. Jur să te iubesc cu pasiune în fiecare clipă, pentru eternitate. Să nu uit niciodată că această iubire este unica în viața mea. Și să fim conștienți în adâncul sufletelor noastre că, indiferent de obstacole, vom găsi întotdeauna calea înapoi unul către celălalt.

- Privind tabloul, simt că deja vorbește. Nu e complet, dar mesajul său e clar. Umbra care se prelinge delicat, lumina care dansează pe pânză… E abstract, dar în același timp, e vie. Poftim? De ce zâmbești? - Pentru că acestea nu sunt decât schițe, eșecuri frumoase pe care acum aleg să le păstrez. Ele sunt mai mult decât artă; sunt o experiență fizică și spirituală, transcendentă față de orice altă formă de iubire. Așa este în teorie: momentele cu impact ne sculptează. Dar niciodată nu m-am gândit cum ar fi să te trezești într-o zi fără amintiri… Fără nicio urmă a trecutului… Și dacă nimeni nu și-ar mai aminti de mine? Am petrecut doua săptămâni în terapie intensivă, și totuși, nimeni nu și-a amintit.

III

- Scuze pentru întârziere, sunt încă prins în atelier. Mi-e dor de tine într-un mod atât de profund încât fiecare pensulă pe care o mișc pare să te deseneze pe tine. Deci… ai planuri mai târziu? De când am rămas fără job, privirile celor din jur s-au schimbat. Mă simt ca un exponat în vitrina vieții, scrutat de ochi curioși. Știi, florile astea sunt un simbol al regretului meu că nu am vorbit de atâta timp. Ar fi trebuit să fie flori de nu-mă-uita, pentru că ele sunt ca noi - delicate și persistente în același timp. Am răscolit prin vechituri până când am dat peste scrisorile și fotografiile noastre uitate. Am colindat prin casă, citind cuvinte din trecut, scrisori abandonate într-o cutie veche de bomboane. În singurătatea casei, am explorat fotografiile cu noi, și totul părea atât de viu, atât de plin de prezența noastră. Eram o familie, și în acele momente am realizat că acesta este cel mai prețios lucru din lume pentru mine. Uneori mă gândesc cum ar fi să începem totul de la zero. Să retrăim magia primelor noastre întâlniri, să descoperim din nou paginile unei cărți favorite pe care am uitat-o. E ca și cum ai vrea să nu fi citit-o niciodată, doar pentru a te putea bucura de ea din nou. Și da, e un sentiment amar - să îți amintești de prima întâlnire, de nașterea copiilor… Acele momente au fost cele mai frumoase din viața mea. Și mă gândesc cât de minunat ar fi să le trăiesc din nou, ca și cum aș citi pentru prima oară cartea mea preferată. De aceea, vreau să te invit la o întâlnire, ca și cum ne-am întâlni pentru prima dată, redescoperindu-ne unul pe celălalt.

Îmi amintesc de prima dată când am pășit în acel restaurant de la colț, cu acel afiș imens care anunța cu mândrie: "Acum servim supă!" Cât de mult ne-am amuzat pe seama acelei simple fraze! Am reflectat la toate provocările pe care proprietarul a trebuit să le înfrunte pentru a-și realiza visul de a oferi o simplă supă. Și, după ce am terminat de râs… ea a tăcut… pentru câteva clipe. A fost un moment de pură exaltare.

Și cofetăria aceea de pe Strada Crizantemelor? Profiterolul urmat de acea cutie imensă de bomboane, unele umplute cu lichior, altele cu coniac sau rom. Unele te făceau să te strâmbi, altele erau o delicatesă, iar grimasele tale amuzante mă făceau să izbucnesc în râs. Ai jucat chiar și "ruleta rusească" cu ele! Apoi a fost fuga noastră spontană în croazieră de șapte zile, fără să anunțăm pe nimeni, ceea ce a dus la o mică "urmărire" din partea poliției. Și plimbarea sub cerul înroșit de apus, înconjurați de umbre ciudate? Sau acea ploaie torențială care ne-a surprins, făcându-ne să alergăm prin bălți, complet uzi.

Fiecare moment semnificativ are potențialul de a schimba totul. E ca un efect de domino care depășește orice barieră, trimițând particulele să se apropie mai mult decât înainte, în timp ce altele sunt împinse în aventuri neașteptate. Ajungi în locuri pe care nu le-ai fi imaginat vreodată. Asta e frumusețea momentelor definitorii. Nu poți controla cum te vor afecta, indiferent cât de mult ai încerca. Trebuie doar să lași particulele să cadă unde vor și să aștepți… până la următoarea coliziune, următoarea oportunitate sau poate chiar următoarea viață. Jur că te voi ajuta să iubești viața, că voi avea mereu grijă de tine. Să ofer răbdarea pe care o cere iubirea. Să vorbesc atunci când cuvintele sunt necesare și să împărtășesc tăcerea când este de preț. Să accept neînțelegerile cu seninătate și să mă odihnesc în căldura inimii tale, numind-o întotdeauna acasă.