Melancolia resemnării

    

   Melancolia este senzația aceea care te învăluie când îți aduci aminte de ceva frumos sau special, ce a lăsat o umbră caldă în suflet... 

O prefer pentru amintirile mele. Există evident și sâmburi de regrete, e normal să fie așa. Dar nu mai cuprinde nicio urmă de vinovăție. Clipele magice din viața noastră se numără pe degete, ar fi imposibil să fie mai multe pentru că nu ar mai fi magice... 

Le punem la păstrare în adâncul nostru la fel cum copiii ascund într-o cutiuță de carton acele lucruri teribil de importante pentru ei: un trifoi, un șervețel parfumat, un căpăcel cu magnet sau câțiva nasturi colorați... 

Melancolia mă plimbă prin diverse timpuri... Pe străzile copilăriei fericite și prin parcurile pline de flori și fiori ai adolescenței. 

    Am educația și înclinația de a asculta muzică nostalgică, caldă, din aceea care îți ridică părul pe mâini și îți umezește ochii... Mi s-a tot reproșat că prefer muzică deprimantă, însă nu e așa. Pink Floyd, Genesis, Tangerine Dream, Marillion, Yes...O cheie tristă nu presupune neapărat o înclinare către depresie. Muzica se contopește cu melancolia din noi și o face estetic și delicat. De fapt ne hrănim cu nostalgiile noastre, le căutăm când ele nu apar și le primim cu drag, ca pe ceva binemeritat, ceva ce nimeni nu ne va putea lua vreodată. 

Muzica de azi nu mai are motorașul necesar însoțirii de amintiri... 

    Amintirile te acaparează cu frustrări și neîmpliniri, cine nu le are? Există un mecanism extrem de complex al ținerii de minte și al uitării, uneori închid ochii și-mi las sertarele cu amintiri să își înceapă jocul deschiderilor și închiderilor succesive... 

  Este mereu acea speranță pentru vremuri mai bune. Nu îi înțelegem pe acei bătrâni, pensionari, care oftează cu gândul la comunism. Însă nu comunismul îi mână pe acești oameni, ci nostalgia tinereții lor pierdute. La ce să te raportezi dacă nu la cele mai frumoase momente din viață, când erai tânăr și puternic, sănătos și plin de viață?...Chiar și eu mă simt mai legat de muzica anilor '70-'80 decât de orice altă perioadă. Dar s-au dus și nu mai este nimic de făcut...Doar umbra unui parfum incert, îndepărtat și poate demodat. Trecutul... 

Oare de câte ori am ales greșit în viețile noastre? Doar noi știm și tare ne-am dori să uităm. Câteodată reușim. De cele mai multe ori nu....Pentru că asta este viața, scurtă și la urmă mori... 

Acum, abia așteptăm primele fire de iarbă, apoi florile de cireș, iar mai târziu nisipul plajei pustii...Oricât ne străduim să ascundem asta, nu putem, pentru că suntem oameni, ființe sensibile...cu urme adânci în noi... 

Toți avem un vis ascuns... 

De multe ori mă ascund în melancolia resemnării... 

                                                                 II

   Resemnarea poate însemna un ocean de tristețe ce te învăluie din ce în ce mai subtil și din care nu vei reuși să ieși decât cu mare greutate. Sau poate declanșa o anumită stare de înțelegere a lucrurilor, chiar dacă amară, ce duce în timp către a încheia capitolul și a porni spre mai departe. 

Resemnarea presupune recunoașterea realității prin abandonarea cramponării de iluzii. Este o tăiere lină a cordonului ombilical. Eliberarea este fără doar și poate un șoc, însă un șoc necesar. În cele din urmă se instalează o anume nostalgie ce aduce un timid început de zâmbet cald în colțul gurii. 

Resemnarea nu înseamnă a arunca armele, nu e un abandon, nici măcar un act de predare venit în urma renunțării. Este mai degrabă ceea ce se instalează după momentul înțelegerii căci nu mai e loc de luptă, pentru că totul s-a terminat. Dacă nu ții cont de realitate și te arunci în continuare în luptă, te vei sătura după un timp de războiul cu morile de vânt. E tentant, însă cât se poate de contraproductiv. Refuzul de a accepta un adevăr clar precum cupa de cristal denotă maximă încăpățânare și în cele din urmă, prostie. Iar prostia cu siguranță doare... 

Când sentimentul resemnării începe să pălească, pentru că asta se întâmplă mai devreme sau mai târziu, apare un anume fel de primăvară a noastră, unde natura ne renaște, copacii ni se umplu de flori, ne bâzâie albina și flutură fluturele, ne susură izvorul și ne adie zefirul. Dacă ne adunăm la vreme, putem renaște din propria... nu cenușă ci tristețe... 

Da, există viață după suferință, resemnarea ajută, îndreptatul coloanei parcă și mai mult. Nu ne mai târșim pașii ci călcăm cu demnitate, nu mai avem aceleași cearcăne sub ochi, nu ne mai atârnă mâinile lipsite de vlagă. Fiecare dintre noi avem datorii de plătit și le plătim, vini de dus în spate, și le ducem, neîmpliniri de asimilat, și le asimilăm. Nu e nici ușor și nici plăcut, e doar în firea lucrurilor... 

Și până la urmă, singurul eșec în viață este acela de a nu fi încercat. Asta pentru că nu există eșecuri: doar experiențe și feluri în care reacționezi la acestea....

Bridget Jones

   Luni la birou era vânzoleală în exces. Doamnele au renunțat la obișnuitele comentarii legate de noutăți, astfel că m-au lăsat în ceață în legătură cu motanul pe care Oana Zăvoranu l-a achiziționat cu 500 de euro și mai ales cum îl chema pe calul lui Ștefan cel Mare!

S-a discutat aprins despre posibilitatea unui al treilea film "Bridget Jones", cu Hugh Grant, Colin Firth și mai ales, simpatia mea, Renée Zellweger (înainte de operația...''inestetică''). Probabil în curând, poate la toamnă, poate în 2016, poate la anu' și la mulți ani! 

Nu văzusem filmul, așa că am fost de serviciu la cafea dar am tras parșiv cu urechea. Astfel am aflat că pentru majoritatea cucoanelor de acolo, acel personaj a fost un model iar filmul un vis neîmplinit. Încă. Asta pentru că au rămas...marile speranțe (vorba lui Dickens) pentru seria a treia! 

  Seara am venit acasă în pași de dans, hotărât să văd filmul. Pe primul: "Bridget Jones's Diary", cel din 2001. 

Între timp, prudent dar indiscret, am citit sinopsisul:

"BRIDGET JONES’S DIARY” a apărut în 1995 ca o rubrică în ziarul britanic Independent, creată de jurnalista Helen Fielding. Rubrica, plină de umor, era o relatare săptămânală a vieții unei femei de 30 de ani, singură, în căutarea dragostei prin confuzia unei lumi post feministe. 

,,A fost atunci când am realizat că am fost destinată să mă transform în Miss. Haversham sau Glenn Close din "Atracție Fatală". Și, ducând o viață în care relația mea majoră era cu o sticlă de Chardonnay, ajungând în final grasă și singură ……” 

Atunci când Fielding,în 1996, și-a transformat rubricile într-un roman, Bridget Jones a devenit un fenomen de cultură global: o carte care s-a vândut în peste 4 milioane de exemplare și un personaj care a simbolizat aspirațiile și confuziile femeilor din întreaga lume. 

Povestea se concentrează asupra lui Bridget care era convinsă că toată lumea înțelege perfect realitatea în afară de ea. Ambițiile ei sunt puține: ar vrea să slăbească și să găsească dragostea adevărată- dar sunt aparent irealizabile. Viața sa romantică este în stadiul de criză perpetuă. La începutul noului an, Bridget decide că a venit timpul să preia controlul asupra vieții ei și începe să țină un jurnal. 

 ,,Am decis să fiu stăpână pe viața mea și să încep să țin un jurnal, înregistrând toate evenimentele importante. Hotărârea numărul 1: obligatoriu voi slăbi câteva kilograme. Hotărârea numărul 2, la fel de importantă, voi găsi un prieten drăguț și sensibil cu care să ies și nu voi face vreo pasiune romantică pentru nimeni din următorii: alcoolici, obsedați de carieră,  voyeuri, labili emoționali sau perverși!

   

   În timp ce prietenii ei Jude, Sharon și Tom îi dau sfaturi nefolositoare, Bridget (Renee Zellweger) se află într-o adevărată încurcătură, între doi bărbați: șeful ei fermecător, sexi dar periculos, Daniel Cleaver (Hugh Grant) și Mark Darcy (Colin Firth) - un vechi prieten de familie care pare la început distant și plictisitor, până când adevărată lui fire este dezvăluită. Încercările eșuate ale lui Bridget de a-și controla viața haotică și de a-și găsi echilibrul sufletesc sunt notate în jurnal. Cu timpul, Bridget descoperă că are o abilitate formidabilă de a supraviețui confuziei din jurul său." 

În fine, am văzut filmul și chiar mi-a plăcut. Abia aștept să-l văd azi pe al doilea: "The Edge of Reason (2004)", care cică e și mai bun! 

Iar marți nu am mai fost de "serviciu" la cafea. Am discutat despre film! 

O ador pe Bridget!  

Cât despre calul lui Ștefan cel Mare, who cares?! 

Este

   

   Viața se petrece în patru dimensiuni. Dacă scoți timpul din ecuație rămâi numai cu spațiul. Fără mișcare, fără schimbare. Dacă iei timpul, schimbi tot ceea ce știam. Tot ceea ce știam. Tot ceea ce înțelegeam. Gândiți-va dacă s-ar opri timpul.

Nu ar mai fi ore de vârf. 

Nu te-ai mai grăbi să ajungi undeva, deoarece nu ai întârzia niciodată. 

Nu vor mai fi nașteri sau înmormântări. 

Nu vor mai fi inimi frânte. Unele vacanțe nu se vor mai termina. 

Dacă ești concediat, soția nu te va mai părăsi niciodată. 

Nu vor mai fi crime sau războaie. 

Nimic nou, nimic vechi. 

Nu va mai exista "va mai fi", nici "îmi voi dori", nici "a mai fost". 

Numai un lung și neîntrerupt "este". 

   Este greu de imaginat deoarece tot ceea ce știm...tot ceea ce credem că știm este că timpul trece. 

Așa suntem învățați, de când ne naștem până murim. 

Că timpul nu așteaptă pe nimeni. 

   100 de ani de invenții am creat o conexiune invizibilă între noi. 

Pârâuri de energii electrice. Unde radio, microunde. Mobile, padpalm-uri, televizoare, rețele fără fir, telecomanda de la garaj. 

Timpul nu este așa cum îl cunoaștem. 

Nici măcar universul nu este ceea ce pare. 

Pentru că dacă tu crezi că acelor stele le ia milioane de ani să ajungă aici,

înseamnă că trăiești în trecut. 

Admiri o galaxie care s-ar putea să nu mai existe acolo. 

Nu te uiți la cerul înstelat. 

Te uiți la o mașină a timpului...

Despre viaţa albinelor...

   

   Albinele au apărut în vara anului '75 și toată lumea mea a început să se învârtă pe o nouă orbită.

Dacă mă gândesc mai bine acum, cred că de fapt mi-au fost trimise. Aș vrea să pot spune că mi-au fost trimise așa cum îngerul Gabriel i-a fost trimis Fecioarei Maria. Știu că e o comparație forțată, viața mea e neînsemnată față de a lor, dar am motive să cred că ei nu s-ar supăra. O albină lucrătoare cântărește mai puțin ca o petală de floare, dar poate zbura cu o greutate mult mai mare ca a ei. Dar, trăiește doar 4 sau 5 săptămâni...

   Câteodată să nu simți nimic e singurul mod de a supraviețui. Unele lucruri nu contează atât de mult. Dar să faci fericit pe cineva, asta contează.

Ăsta e sunetul a 100.000 de aripi care plimbă aerul. Oamenii n-au idee despre cât de complexă e viața într-un stup. Vezi, albinele au o viață secretă despre care noi nu știm nimic.

L-am văzut, mergea pe apă și-mi zâmbea murmurând cântecul râului și făcându-mi cu mâna, dar a plecat și mi-a spus că mă așteaptă.

Toată ziua l-am strigat și i-am spus, te rog, întoarce-te! Pentru că nu am vrut să îl întristez.

El a spus: nu te îngrijora căci ne vom mai vedea, dar l-am auzit apoi strigând dureros și a plecat.

Pune un stup pe mormântul meu. Și, lasă mierea să curgă pe el. Când voi muri și voi pleca, asta e tot ce vreau de la tine. Drumurile raiului sunt de aur și lumină.

Acum am lunile mele care strălucesc peste mine. Cred că m-am iertat. Câteodată noaptea, visele mele mă întorc în tristețe și trebuie să mă trezesc și să iert din nou.

Dar Fecioara e tot timpul acolo. O simt în momente neașteptate. Se va ridica și când o va face, nu se va duce la ceruri, ci înlăuntrul meu...

16 mai 2010 

Rămâi cu bine, Dio 

Ultima zi (2)

"Viața nu este ce ai trăit, ci ce îți amintești că ai trăit și cum ți-o amintești pentru a o povesti." (Gabriel José García Márquez)

Acum mult timp, în altă viață, 
Îți simțeam bătaia inimii 

Nu e un vis, 
amintește-ți de noi 

Văd delfinii aplaudând, 
în ochii tăi

Ne vom găsi locul în timp,
locul nostru în timp, 
dincolo de stele

Ne vom găsi locul în timp 
locul nostru în timp, 

Să-l numim al nostru...

Inexplicabil

   Dacă fericirea ta depinde în întregime de dragostea altcuiva, nu vei fi niciodată fericit cu adevărat. 

Dacă dragostea e valoroasă pentru tine, asta e din cauză că o dăruiești. 
Trebuie să fii pregătit să nu aștepți nimic în schimb. Odată ce ai acceptat asta, inima nu-ți va mai fi sfâșiată din nou. 

Frumusețea e în ochii posesorului. Nu lăsa pe nimeni să îți spună altceva.

- Îți place baletul? 
- Da. 
Dar marele fior al baletului este șansa ca unul dintre dansatori să-și rupă gâtul. 

- Predicțiile tale pentru 2011. 
- Lucrurile se vor înrăutăți. 
- Asta ai spus și anul trecut. 
- Încearcă să-mi spui că m-am înșelat. 

Oamenii își imaginează viața de după, ca o lume plină de lumină unde nu-s petreceri. Cred că a fost odată modernism, apoi s-a sfârșit, acum nu e decât declin și decădere. 

Corpul meu și cu mine am divorțat cu ani în urmă dar încă suntem forțați să trăim împreună. 
Fiecare zi pe care o trăiești e ca un triumf. De asta ar trebui să ne agățăm.... 

Rămâi unde ești. 

Nu te uita nici înainte, unde există îndoială, nici înapoi unde este regretul. 
Uită-te în interior și întreabă nu dacă e ceva afară ce-ți dorești, ci dacă e ceva în interior ce n-ai împachetat încă...

25 decembrie 2010

Tsunami solar

   Ghandi, a spus că "indiferent ce faci în viață va fi nesemnificativ. Dar este foarte important să o faci." 

Știi cât de fără sens este? 
La 22 de ani, Ghandi avea trei copii. 
Mozart 30 de simfonii. 
Și Jim Morrison era mort. 

Amprentele noastre nu rămân imprimate în viața noastră. Asta este adevărul pentru toată lumea? 
Sau era doar o prostie poetică? 

- Bine? Doar o băutură. Când este ultima dată când ai băut doar o singură băutură? 
- Când m-am împărtășit. 

- Am putea purta o conversație în care unul dintre noi ar putea spune ceva interesant. 
- Eu o să mănânc desertul întâi. 
- Este o declarație politică sau o boală? 
- Nu văd rostul așteptării. Dacă mor în timp ce îmi aștept prăjitura? Este probabil? 
- Posibil. 
- Poate apare un embolism, sau un asteroid poate lovi pământul sau acest "tsunami solar".                       

  Aș muri fără să mănânc lucrul pe care îl doresc cel mai mult. 
- Dar șansele... șansele sunt... 
- Să-ți spun ceva. Garantează-mi, jură-mi pe sufletul tău că o să supraviețuiesc până la desert și îți promit că o să aștept. Înainte să răspunzi, dacă o să mor, va trebui să-ți petreci restul vieții știind nu doar că m-ai mințit, dar mi-ai refuzat singura ultimă cerință. Ultima mea dorință. Ești pregătit să-ți asumi o asemenea răspundere ca să dovedești că ai dreptate? 

 

(În 2012 unii oameni de știință au prezis că un val masiv de energie solară ar putea lovi Pământul. Ca de obicei, aceste predicții au fost exagerate sau interpretate greșit de mass-media.

Au apărut o serie de teorii conspiraționiste care sugerau că tsunami-ul solar ar putea provoca apocalipsa. Deși este adevărat că soarele poate fi o amenințare pentru Pământ, tsunami-ul solar nu a fost niciodată o realitate iminentă iar riscul de a fi loviți de un tsunami solar este extrem de scăzut.)

Aşteptarea timpului

 

   Pasiunea, după cum se pare că a spus Platon, este eminamente și implacabil umană. 

Și, tot ceea ce putem spera sã facem este înãbusirea ei prin disciplinã fermã. Pentru Socrate, o viaţã sãnãtoasã înseamnã o concentrare permanentã a individului pentru eliminarea acelor forţe care-i slãbesc sau îi abat atenţia de la înţelegerea lumii înconjurãtoare. 
El ne implorã sã ne închinãm vieţile acestui tip de control, adicã în fiecare dintre momentele noastre conştiente. 
Socrate a recunoscut ceea ce orice filosof sau chiar religie, din istoria lumii, de la Platon la Aristotel, de la epicurieni la stoici, de la iudeo-creştini la budişti au observat cu toţii... şi anume, cã echilibrul necesar pentru o viață fericitã e iluzoriu. 

Şi, imediat ce, în felul vostru minunat, strâmb şi uman, credeţi cã aţi atins-o, vã credeţi divini şi vã veţi prãbusi, la fel ca Icar, arzând în mare. 

Aşa cã, m-am gândit sã evidenţiez un fel de contrast între dialog şi curs pentru Sofocle. Ar trebui sã citeşti Naşterea tragediei de Nietzsche. El spune cã tragedia izvorãste din conflictul între Apolo, zeul raţiunii şi armoniei şi Dionisos, zeul beţiei. 
Lupta lor în interiorul condiţiei umane este inevitabilã şi asta e ceea ce a produs cea mai notabilã formã de artã cunoscutã. 
Tragedia... 

Draga mea, 

A fost foarte inteligent din partea ta cã mi-ai scris în latinã. Cu folosirea repetatã a perifrasticii pasive. De-a dreptul extravagant. 
Şi cum l-ai imitat pe Cicero cu toate acele adjective aliterate care se transformau în verbe. Nimic din toate astea nu mi-a scãpat. A dicto sencundum quid ad dictum simpliciter non valet consequentia. 

Ştii cum e cu cele douã linii care merg la infinit fãrã sã se atingã niciodatã? 
Deci, ele nu existã, de fapt, în naturã. Un om nu poate crea paralele adevãrate. E mai mult un concept. Ãsta e conceptul. Ştim cã existã perfecţiunea, ne gândim la ea, dar nu puteam ajunge niciodatã la ea noi înşine. 

"Într-o noapte mi-am întins pielea ondulatã, devorându-ţi frunzele. 

Neştiind ce e otrava, iubirea, persecuţia, în acea orbire de larvã, foamea se dovedi, în final, un adevãr." 

Odatã ce crezi cã totul s-a lãmurit, ce mai rãmane? E legea, e calea pe care o urmãm zilnic. Cuprinde acele ritualuri care ne împlinesc vieţile, fãrã de care violenţa şi anarhia ar predomină în lume. 
În timp ce Moise vorbea cu Dumnezeu pe muntele Sinai, evreii abandonau Legea şi dansau extatic înaintea idolilor, uitându-l pe cel care i-a scos din Egipt... 

   Prietenii mei din toate generaţiile sunt ameninţaţi cu haos, sclavie şi disperare. Atunci, în aceastã disperare şi confuzie, ni se permite refugiul într-o lume pe care n-o putem explica, o lume a violenţei şi anarhiei...în care, deşi lucrarea dreptãţii poate fi nu chiar atât de evidentã, are o semnificaţie mai mare şi mai adâncã... într-o ţarã a pierzaniei. Fãrã sã ne putem ajuta unul pe celãlalt. Fãrã sprijin în Dumnezeu. 

Diogene Laertios a consemnat pentru noi ceea ce a spus marele filosof Epicur despre moarte. E fãrã sens sã te temi de un eveniment, dacã atunci când se întâmplã nu existãm. Şi din moment ce morţi fiind, nu existãm, iar când existãm, nu suntem morţi, atunci este fãrã sens sã ne temem de moarte. 
Cineva ar putea, la fel, argumenta Epicur, sã se teamã de naştere... 

- O sã inceapã sã plouã. 
- Ştii ce? Cred cã am sã rãmân aici pentru o vreme. 
În ploaie...cu tine.

29 August

29 August este ziua în care fatalitatea, fericirea, au reiterat obsesiv-persuasiv, confuz-haotic în viața mea și nu numai... 

În această zi s-a născut mama și tot în această zi a încetat din viață tatăl meu... 

În această zi Francisco Pizarro l-a executat pe Atahuallpa, al treisprezecelea și ultimul împărat al incașilor... 

În această zi m-am căsătorit și tot în această zi cuirasatul britanic HMS Royal George s-a scufundat...   

În această zi a fost ultimul concert Beatles, la San Francisco... 

În această zi s-a născut Ingrid Bergman și tot în această zi a încetat din viață (n. 29 august 1915-d. 29 august 1982)... 

În această zi bunicului i s-a confiscat averea la naționalizare și tot în această zi bunica a pictat cel mai frumos tablou al ei..."Primăvara arțarilor." 

În această zi s-au născut Cehov, John Locke sau Michael Jackson... 

În această zi am văzut prima dată marea și tot în această zi ultima dată... 

În această zi copiii au plecat la București, iar complexul de inutilitate îmi stigmatizează cenușa, strălucind mistuitor, dor și suferință... 

Această zi va fi acceptarea mărturisirii testamentului meu...

Pariul

   Aveam un încarnat de coleg în liceu care se ținea scai de mine, ca boala de omul sănătos și mă tachina perseverent cu diverse întrebări capcană despre muzică: că la ăia cine cântă, discul ăla e cu sau fără Ozzy și așa mai departe, tot felul de mizerii.
Era pe vremea când oamenii erau convinși că Peter Frampton a descoperit penicilina iar Jeff Beck a inventat...becul! La radio, E,L&P se ''traducea'' Emerson, lacul si palmierul iar la tv cânta Lily Bulaeva, Gigi Marga și Baba Vanga!

Într-o zi, a prins băiatu' ăsta tupeu și m-a contrazis cu obrăznicie în legătură cu anul apariției unui album, Peter Frampton Comes Alive! El, că e din '78, eu, că-i din '76! Ca să nu ne încăierăm, zic să aplanez conflictul, și, fiind mai sadic de felul meu și ranchiunos îl provoc să punem pariu, ca să se-nvețe minte o dată pentru totdeauna! Pe o sută de lei. Pe vremea aia erau bani mulți, pentru niște liceeni dar Sonel ăsta, că așa îi spuneam, avea bani, dă-l încolo, că tac-su era Primar nu știu prin ce comună fruntașă pe județ. Am fost la el acasă odată și mi-a arătat cartușele de Kent și sticlele de whisky, aliniate frumos într-un sertar secret, plus un carnețel unde erau trecute niște liniuțe. Îl întreb, ce dracu e porcăria asta, dihorule, scriere cuneiformă? Nu, măi, spune el, așa ține tata evidența, astea de sus sunt țigările și astea de jos sticlele! Foarte frumos, zic, și de ce rânjești ca un varan? Pen' că eu șterg câte o liniuță și iau un pachet! Bun, felicitări, ești deștept foc, hoțule, râd și eu.

   În fine, să revin la pariul ăla, ia fii atent, venim amândoi a doua zi la liceu, eu zâmbind malițios și vorbim cu alt coleg, Nicu apevistu, pe post de arbitru, să ne țină nenorociții ăia de bani. Eu, o sută, el, o sută. 

Da, ia zi, Sonele, ce dovezi ai bre și scoate ăsta un ditamai ziarul cu poza afurisitului de disc pe el, bla, bla, bla și anul lansării...1978! 

Hopa, zic eu, ești tare de tot, mă băiatule, apoi încep să râd din toată inima!

Râzi, tu, râzi, se enervează el brusc, dar acum nu te mai dai mare că le știi tu pe toate!

Între timp, eu filez tacticos și cu încetinitorul dintr-o sacoșă, tocmai discul cu pricina, original, dublu album, A&M Records, 15 January 1976. Ba avea și discurile înăuntru. De pe copertă, Framton zâmbea parcă în bătaie de joc, zeflemist, cu chitara în mână iar pe mine m-a bufnit iar râsul. 

   

   N-am scăpat de mutra lui Sonel nici după aceea, mă tot căuta pe la poartă dar nu m-a mai contrazis niciodată. I-am pus muzică ''de plecare'', Yes, King Crimson, Gentle Giant dar rezista cu îndârjire, ca rușii la Stalingrad, deși îl treceau toate apele iar pe mine începuse să mă doară capul la Ummagumma. Mai târziu mi-am dat seama că lui chiar îi plăcea genul ăsta de muzică, ba mi-a cumpărat și niște afișe, pe care le aveam pe peretele de la dormitor, cu Emerson, Lake&Palmer, David Bowie și Led Zeppelin, cu 25 de lei bucata, bani pe care i-am dat degrabă pe o sticlă de lichior Havana Club, din aia in cutie de carton, ca să sărbătorim isprava. 

   De ziua mea a adus o sticlă de whisky după ce ștersese cu guma o cuneiformă d-aia din carnețel, mai eram cu două fete și a încercat să facă o impresie spectaculoasă, să intre cu tava pe sus, ca un chelner versat și știi ce se întâmplă când vrei să faci pe grozavu', a băgat piciorul pe sub covor și s-a împiedicat ca un bou, tava s-a dus dracu în sus și paharele s-au făcut praf. Sticla n-a avut nimic.

Nenorocitele alea de pahare erau o problemă mare, pentru că erau din serviciul de cristal al lui maică-mea și făcea moarte de om dacă afla că le-am paradit, așa că l-am trimis pe Sonel să cumpere alt serviciu de cristal, identic, idem și la fel. S-a dus săracu, nu-ș de unde dracu a luat 400 de lei și până la ora 4 a venit cu ele. Nu semănau perfect dar maică-mea nu a băgat niciodată de seamă. Între timp, eu le băgasem p-alea sparte în sobă, arză-le-ar focul, că atât m-a dus capul în momentul ăla, ziua mea era tocmai în buricul iernii, când e gerul mai al dracu și soba duduie.

De băut, n-am prea băut, ce beam noi pe vremea aia, așa, dădeam un pic pe la nas dar am ascultat voioși tot albumul Peter Frampton Comes Alive! 

"Oh baby, why are you lying to me?"