Aşteptarea

   Îmi amintesc de foarte demult, cu mult înainte de nașterea mea. 

Eram împreună cu cei nenăscuți încă. 

Când suntem încă nenăscuți știm totul, tot ce se va întâmpla. 
Când e rândul tău, îngerii își așază degetul peste gura ta. Îți lasă un semn pe buza de sus. 
Înseamnă că ai uitat totul. 

Dar îngerul m-a omis... 

Apoi trebuie să-ți găsești un tati și o mami. 
Nu e ușor să alegi. Blond, cu ochii albaștri, atât cer. 

Ar fi frumos ca oamenii să nu fie complet singuri. 

A fost predestinat. Ați auzit de efectul fluturelui? 

  Au fost odată ca niciodată, un tătic și o mămică. Apoi tăticul și mămica au găsit un bebeluș drăgălaș, căruia i-au spus bebeluș drăgălaș. Bebelușul s-a născut acolo. S-a născut în acea zi, nu în alta. 

   Tot ce vezi, există. Putem vedea. Eu îi vedeam ochii mamei, dar nu-mi puteam vedea proprii ochi. 
Bebelușul își putea vedea mâinile, dar nu se putea vedea pe sine. 

Deci există cu adevărat? Exist cu adevărat? 

  Mama are perie pentru păr și ruj pentru buze. Miroase frumos. Tata are un ceas pe care îl poartă la mână. Ceasul face tic-tac. Dacă bebelușul cade, mama bate din palme. Spune "bravo"! 

De ce eu sunt eu și nu altcineva? De ce ne amintim trecutul, dar nu și viitorul? Când am întrebat-o pe mami, a spus: nu mai tot întreba "de ce?". Este complicat. 

Cum a fost înainte de Big Bang? 

N-a existat nimic înainte de Big Bang, pentru că înainte de asta, timpul nu exista. 

Timpul este rezultatul expansiunii universului însuși. Dar ce se întâmplă când Universul își termină expansiunea, iar timpul se inversează? 
Care ar fi natura timpului? 


  Dacă teoria corzilor e corectă, universul are 9 dimensiuni spațiale și o dimensiune temporală. 
Ne putem imagina că la început, toate dimensiunile erau amestecate, iar în timpul Big Bang-ului, 3 dimensiuni spațiale, cunoscute ca înălțimea, lățimea și adâncimea și o dimensiune temporală, cunoscută nouă drept timp s-au propagat. 
Celelalte 6 sunt în continuare minuscule și unite. Dacă trăim în universuri interconectate, cum facem diferența între iluzie și realitate? 

  Timpul, așa cum îl cunoaștem noi, este o dimensiune pe care o experimentăm într-o singură direcție. Dar dacă una dintre dimensiunile adiționale nu e spațială, ci temporală? 

  Dacă amesteci piureul de cartofi cu sosul, nu le vei mai putea separa mai târziu. E definitiv. Fumul care iese din țigară nu mai reintră la loc. Nu ne putem întoarce. De asta e dificil de ales. Trebuie să iei decizia corectă. Cât timp nu alegi, totul rămâne posibil. 



  Uneori pot vedea viitorul. Nu pare prea distractiv să știi ce se va întâmpla. 
Uneori nu dorm. Așa că mă gândesc...Mă gândesc la cum era înainte. E tot ce mi-a mai rămas. 

Port pantaloni scurți, am 9 ani și pot alerga mai rapid decât trenul. Nu-mi mai simt genunchii. Am 15 ani. 
Am 15 ani și sunt îndrăgostit. 

  
  Ce se întâmplă când ne îndrăgostim? Tehnic vorbind. Ca rezultat al anumitor stimuli sunt eliberate mari cantități de endorfină, dar mai exact, de ce acea femeie sau acel bărbat? E o eliberare a feromonilor ce corespunde unor semnale genetice complementare? Sau caracteristicile fizice sunt cele pe care le recunoaștem? Ochii mamei, un miros ce stimulează o amintire fericită... 

Dragostea face parte dintr-un plan? Un plan vast a două moduri de reproducere? Bacteriile și virușii sunt organisme asexuate, care prin fiecare diviziune și multiplicare celulară suferă mutații, se perfecționează și se reproduc mult mai rapid decât noi. 
La toate astea răspundem cu cea mai de temut armă. Sexul. Doi indivizi, prin amestecarea genelor lor, amestecă toate cărțile și creează un individ cu o mai mare rezistență la viruși, cu cât este mai puțin asemănător. Participăm fără să știm la un război între două moduri de reproducere? 



  Cred că mereu ar trebui să le spunem celor dragi că îi iubim. 
Vine un moment în viață când totul pare neclar, alegerile au fost făcute, iar eu nu pot decât să continui. Mă cunosc precum propria-mi palmă, pot anticipa fiecare reacție a mea, iar viața mi-a fost încătușată cu airbaguri și centuri de siguranță. 
Am făcut tot posibilul să ajung în acest punct, iar acum că sunt aici sunt plictisit de moarte. Cel mai greu lucru este să știu că sunt încă în viață. 



   Aș vrea că totul să se oprească, acum. Să putem sta așa la nesfârșit. Se spune că pe măsură ce încetezi să respiri, încetinește și timpul. Așa se spune. 
Vreau să-mi amintesc parfumul și să ne întâlnim lângă turnul de lumină. Mi se pare că te văd la fiecare colț de stradă. Uneori îmi spun că poate locuiești în același oraș cu mine. Iar eu nu știu asta. Poate ești aici, foarte aproape, îmi auzi glasul? Mergem împreună pe Marte. Vrei să ne plimbăm? 

Cum spune un proverb chinez: Un singur fulg poate înclina frunza unui bambus. 

  Ce conduce la teamă și la ură ? 
Când introducem ouăle într-un incubator și apoi, pe deasupra puiului trecem o formă care seamănă cu o gâscă în zbor, aceștia își întind gâtul și strigă după ajutor. Dar dacă inversăm direcția acelei umbre, forma acesteia va întruchipa un șoim, iar reacția puilor va fi imediată. Se vor ghemui de frică pentru că nu au mai văzut niciodată un șoim. Fără niciun fel de instruire, frica îi va ajuta să supraviețuiască. Dar la oamenii supuși pericolelor iminente teama va corespunde cu cea a puilor. 

De ce țigările odată fumate nu mai revin la formă inițială? De ce moleculele se despart? De ce o picătură de apă vărsată nu se reconstituie? 
Pentru că Universul intră într-o stare de disipare. Acesta este principiul entropiei. Tendința Universului de a evolua într-o stare avansată de confuzie. 
Principiul entropiei este asociat cu săgeata timpului, ca rezultat al extinderii Universului. 
Dar ce se întâmplă când forțele gravitaționale sunt în contrabalanță cu forțele de extindere, sau când energia cuantică nulă se dovedește a fi prea slabă? În acel moment Universul ar putea intra în faza contracției, s-ar declanșa marea criză. 

Și, ce se va întâmpla cu timpul? Se va inversa? Nimeni nu știe răspunsul. 



Studiez timpul. Chestia aia care face ca evenimentele să nu se întâmple toate o dată. 



  Știu că ți se pare complicat, dar este mai simplu decât crezi. 
- Mă poți auzi? Tu trăiești în trecut acum. În viața asta, tu nu exiști. Poate părinții tăi nu s-au întâlnit niciodată. Poate tatăl tău a murit în accidentul pe care l-a avut. Poate când a murit femeia preistorică, reproducerea nu a mai fost posibilă. 
Deci, pentru această lume, tu nu exiști. Tot ce-ai spus e în contradictoriu. Nu poți fi în două locuri în același timp. Vrei să spui că avem de ales? 

Dintre toate viețile acestea, care este... cea adevărată? 

Toate viețile sunt adevărate. Fiecare destin este corect. Totul ar fi putut fi altceva, dar ar fi avut exact același înțeles. Ești prea tânăr pentru asta. Nu poți să fii mort și în același timp să fii aici. Nu ai cum să nu exiști. 

-Există viață după moarte? 
-După moarte? Cum poți fi așa sigur că exiști? Tu nu exiști. Nici eu. Noi existăm în imaginația unui copil. Suntem imaginația unui copil. 

La șah se numește "impas", (stalemate, pat). Când singura mutare viabilă este să nu muți. 

Este același lucru. Înainte nu putea să ia o decizie, pentru că nu știa ce se va întâmpla. Dar acum că știe ce se va întâmpla, tot nu poate să ia o decizie. 

Uneori nu dorm. 

Așa că mă gândesc... 
Mă gândesc la cum era înainte. 
E tot ce mi-a mai rămas...

Așteptarea.

Întrebare

  

   Sunt în aceeași gară neînsemnată, într-un sfârșit de iunie complicat, neverosimil de cenușiu și ploios. Întreaga viață am așteptat trenuri. Știu de mult timp cum se așteaptă un tren și o femeie. E fascinant, iar așteptarea e o artă. Starea de neliniște, inima care îți tremură tulburată, o mână ridicată, un zâmbet, o îmbrățișare, un sărut.

  Ce e dragostea? E când cineva te face să-ți simți stomacul încordat dar și lejer în același timp. Și când te dor obrajii de la atâta zâmbit. Zâmbești atât de mult de crede lumea că te-ai țicnit. 

Dragostea e lumină. 
Acceptare. 
Foc. 
Durere... 
O durere îngrozitoare. Dar tânjești după ea iar și iar. 
E ca acolo de unde îți iei vată pe băț sau unde te dai în călușei. 
Să te zbengui, să discuți, să faci haz de orice... 
Să nu vrei să te mai duci la culcare, să o ții în brațe strâns, pentru că ți-e frică să nu dispară totul într-o clipă. 

  Pe linia 1 tocmai a sosit un tren cu vagoane desperecheate, unele albastre, altele verzi, plin cu iluzii, nu a coborât nimeni, nu a urcat nimeni, poate înăuntru sunt doar regrete și fantome. 

Șoapte. 

Ascultă, dacă vrei, te pot ajuta să uiți ce zi e azi...

Când aștepți este ca și cum ai trăi într-un sarcofag, într-o piramidă fără de moarte, veșnic metaforă a morții. 

Am visat că mă plimbam pe Lună cu Alice: De unde știi că sunt supărat, am întrebat-o. Trebuie să fii, zise pisica în locul ei, altfel n-ai fi venit aici. Lewis Carroll trebuia să fie și ea. 

Dragostea nu înseamnă să te uiți fix unul la altul, ci să-ți fixezi privirea în aceeași direcție. 
Uneori mă tem că ea va coborî din primul vagon și mă va ocoli, așa cum doar femeile știu s-o facă. Dar nu plec nicăieri. 

Într-un timp așteptam un ultim tren, înghițindu-mi lacrimile din ploaie. Mă rugam ca ploaia să ascundă acele lacrimi, ca tu să nu le poți vedea. Și, mă gândeam dacă pe mine m-ar aștepta cineva, însă ce rost ar mai avea așteptarea ei acum? 

Poate e prea târziu pentru mine, n-aș mai îndrăzni să cobor dintr-un tren cu fantome. 

E ca întoarcerea acasă după o lungă călătorie. Așa este dragostea. E ca întoarcerea acasă. 

Mulțumesc de întrebare.

Sacrificiu 2

                                       

Unii își pierd mințile și devin suflete.

  Am același vis de luni de zile. Nu pot să văd niciodată chipuri dar îi cunosc de parcă îi știu de-o viață. Și am un sentiment de parcă ceva îngrozitor se va întâmpla când ajung la ei. Dar în același timp nu sunt speriat deloc. După care eu dispar. Prima dată eram speriat, crezând că-mi pierd mințile...Până am realizat că nu e prea mare pierderea.

  Orașul meu este cel mai puțin faimos oraș de nicăieri. Până să vedem și noi un film, este deja pe dvd. Și, cinematografele noastre mereu greșesc titlurile filmelor.
Avem 8 biserici și o singură bibliotecă, cu mai multe cărți interzise decât cele de citit. Aceleași familii trăiesc aici de generații.
Bunica avea o vorbă: sunt doar două feluri de oameni în oraș, cei prea proști să plece și cei care sunt blocați aici. Tata nu a putut părăsi camera sa până când a murit. Oamenii spun că a fost voia lui Dumnezeu.
Cred că e singurul mod în care oamenii pot pleca de aici.

  Orice e mai bun decât să rămâi pe loc. Dar cred că până și morții rămân aici. Sună nebunesc dar uneori îmi imaginez că sunt unul dintre ei.
În ultimul timp îmi imaginez tot felul de lucruri.
Să fii prins în timp, într-o constantă stare de teamă, neștiind ce parte din viața mea o voi juca în continuare la vicleana ruletă colorată.


Când moare un om nebun, așteptările sale dispar; la fel ca speranțele unui om injust.

  Unii oameni nu înnebunesc niciodată. Ce vieți urâte probabil au dus. Niște oameni plictisitori. Peste tot pe Pământ, propagând și mai mulți oameni plictisitori. Ce spectacol oribil. Pământul e plin de ei...

Unii își pierd mințile și devin suflete.

Bunica obișnuia să spună, "cu prima ocazie pleacă din acest oraș, du-te să afli cum gândesc și simt alte persoane, înainte să îți găsești un loc al tău". Și-i spuneam, am 9 ani, cum să fac asta ? De aceea m-a dus la bibliotecă.

  Majoritatea oamenilor își petrec întreaga viață așteptând un moment care-i va schimba pentru totdeauna. Nu se întâmplă niciodată. Ne putem începe viața acum? Trebuie să spunem doar că vrem.

E o sărbătoare importantă, Paștele. Sperăm să avem o masă de sărbători, cu bucurie, în care toți vom fi prezenți. Să fiu iar împreună cu familia mea. Nu a venit nimeni. E prima dată când nu mai vine nimeni. Dorul e mai insuportabil decât bolile sau vârsta.

Închide ochii. Găsește cu mintea ceea ce cauți.

Sunt tot felul de moduri prin care cineva iubit poarte muri. Poți muri de dor. La propriu.

  Sacrificiu. Nu-l pot numi un cuvânt modern. Când oamenii aud cuvântul "sacrificiu" devin speriați, de parcă ceva li se va lua. Sau vor trebui să dea ceva de care nu se pot despărți. Cuvântul "sacrificiu" , pentru ei, înseamnă pierdere, într-o lume în care nu putem avea tot ce ne dorim.
Cred că adevăratul sacrificiu...este o victorie. Pentru că ține numai de noi, să renunțăm la ceva sau la cineva iubit, pentru cineva sau ceva pe care îl iubim mai mult decât pe noi.
Sacrificiul nu va lua durerea, boala sau pierderea dar învinge lupta împotriva amărăciunii. Amărăciunea care deranjează lumina a tot ceea ce e mai important în viața noastră.

Ceva natural va fi revendicat pentru că a fost prevestit de către cele patru elemente care veghează noaptea...Un vechi ciclu se va închide și altul nou se va deschide, unde puterea luminii și cea a întunericului se vor contopi...

  Oricum, iubirea e doar o vrajă a minții...Nu există cu adevărat. Nu există în natură. Iubirea e o magie, creată de zei ca să le dea oamenilor ceva cu care să se joace. Dar, te omoară progresiv.

E o nouă lume, tată. Dar nu e toată întunecată și nici toată luminată. Și, nu e în totalitate a noastră.

   Auzeam sunetul. Sunetul cum mă rupeam. Am plâns pentru cât am trăit. Pentru că am murit. Am fost distrus, am fost salvat.
Revendică-te în apărare, în speranță...În iubire, în furie, în recunoștință.
Revendică-te în lumină.
Revendică-te în întuneric.

E un loc în inimă care nu se va umple niciodată, un spațiu. Vom ști mai mult ca niciodată ce e acela DOR..

E un loc în inimă care nu se va umple niciodată...și vom aștepta și iarăși vom aștepta, să se umple.

Ultima zi

   Existã un adevãr universal pe care îl înfruntãm cu toţii...fie cã vrem, fie cã nu. Totul se sfârşeşte panã la urmã... 

Oricât am aşteptat aceastã zi, niciodatã nu mi-au plãcut finalurile. Ultima zi de varã... ultimul capitol al unei cãrţi minunate, sfârşitul unei simfonii......despãrtirea de cineva drag. Dar finalurile sunt inevitabile. 
Cad frunzele...Închizi cartea...Îţi iei rãmas bun. Uneori pentru totdeauna. 
Astãzi este una din acele zile. 

Ne luãm rãmas bun de la tot ce ne era cunoscut, tot ce ne fãcea sã ne simţim bine. 
Ne continuãm drumul sau alegem cealaltă variantă...Ultima tăietură... 
Dar fiindcã plecãm, oriunde ne ducem...ne doare. 

Existã anumite persoane care fac parte din noi şi care vor fi cu noi indiferent ce se va întâmpla. Ele sunt tãrmul nostru...Steaua Nordului şi şoaptele din inimile noastre care spun cã vor fi cu noi...întotdeauna. 

Se spune că drumul cel mai scurt între două puncte e o linie dreaptă. 

Dar ce se întâmplă dacă acel drum e blocat? Când sedimentele împiedică cursul unui rău şi îl redirecţionează...Curge în stânga şi în dreapta în loc să o ia înainte. 
Ceea ce tuturor li se pare o abatere, pentru rău e cea mai eficientă rută de la izvorâre până la vărsare. Natura găseşte un ocol. Când două puncte trebuie să se întâlnească dar o legătură directă e imposibilă, Universul găseşte întotdeauna altă cale... 
Dacă două puncte trebuie să se întâlnească, Universul va găsi mereu o cale să facă legătura. Atunci când orice speranţă pare pierdută, unele legături nu pot fi rupte. 
Ele definesc ce suntem. 
Şi ce putem deveni. 
În spaţiu, în timp, pe drumuri la care nu ne putem gândi, natura găseşte întotdeauna o cale... 

Iar atunci când descoperi acea persoanã care te conecteazã cu lumea, devii cineva diferit...Cineva mai bun. Când aceastã persoanã îţi este luatã... 
Ce vei face atunci? 



   Solfegiul este alcãtuit din 12 tonalitãţi. Aranjate în secvenţe şi în timp, aceste tonalitãţi simple creazã o varietate muzicalã infinitã. Armonie şi disonantã, tensiune şi fermitate, toate pot fi descrise prin raporturile matematice dintre tonalitãţi. Dacã am putea traduce toate raporturile în sunet, am putea auzi muzica sferelor, un sunet la fel de puternic şi de imens ca Universul...sau tãcut, precum o piatrã. La fel de seducãtor ca inima umanã. Pentru unii, muzica ridicã spiritul pânã la nivelul unei frumuseţi transcendente. 
Alţii, pur şi simplu aud frumuseţea din Univers. 

Pãmântul, în timp ce se roteşte emite o frecventã, o notã muzicalã, la 7.83 hertzi. Dar aceastã frecventã se modifică puţin, din motive necunoscute. Unii spun cã exploziile solare sunt cauza sau tulburãrile electrice din atmosferã. Dar poate există o explicaţie mai simplã. Poate sunetul planetei este influenţat de cele 7 miliarde de suflete de pe suprafaţa ei, fiecare dintre ele producându-şi propria muzicã, adãugand propria lor armonie... 

Iertarea pãcaţelor este forma cea mai puternicã de iertare...O completã amnistie de suspiciune şi tragere la rãspundere. 
Este eliberarea unui viitor furat. 
Iertarea se referã la spãlarea tuturor pãcaţelor...o promisiune a renaşterii... 
Cei mai buni dintre noi vor învãta din greşelile trecutului, în vreme ce, toţi ceilalţi suntem condamnaţi sã le repetãm... 

În faţa mea se-ntinde iarna. Cu siguranţă iarna vieţii. Eşti atât de departe, în bezna viselor mele dar lumina ta va rămâne. Dacă aş putea fi aproape de tine, dacă aş putea fi acolo unde eşti tu, dacă aş putea să mă-ntind şi să te-ating...Să te aduc înapoi acasă. Există oare o cale să te găsesc? Există vreun semn ce-ar trebui să-l ştiu? Există un tren pe care să-l pot lua că să te aduc inapoi? 

Asta este viaţă realã? Este doar fantezie? Doar atât? Prins în alunecarea pãmântului, fãrã posibilitatea de a scãpa de realitate. 

Iertarea pãcatelor este forma cea mai puternicã de iertare...Este eliberarea unui viitor furat... 
Aş da orice... 
Orice pentru incã o zi... 
Pentru incã o orã... 
Doar o... 
Doar o singură secundã! 

Existã un adevãr universal pe care îl înfruntãm cu toţii...fie cã vrem, fie cã nu. 
Totul se sfârşeşte panã la urmã...

(Varianta nouă, 9 aprilie 2016)