Gardianul Universului

În noaptea când luna se prefăcea într-o unghie murdară, zgâriind cerul, Piticul Moțăilă s-a trezit cu un gust metalic în gură și o senzație de cădere liberă. Un foșnet persistent, ca de aripi de molie, îl scotea din sărite. Când deschise ochii, luna îi părea mai aproape, iar umbrele din cameră se conturau ca niște monștri care-l priveau cu ochi lipsiți de viață. Inima îi bătea într-un ritm nefiresc, ca și cum cineva îi număra bătăile din piept cu ciocanul. Cu un fior rece, își aminti de visul cu dragonul și de pădurea întunecată. Oare nu era decât un coșmar? Sau poate, o parte din el rămăsese prinsă în acea dimensiune întunecată, iar acum, întunericul îl trăgea înapoi ca o mare de spumă argintie la reflux.

II Adânc, în bezna conștiinței, Moțăilă se trezi din nou proiectat în visul său infernal. Pădurea era un tărâm al contrastelor bizare, copacii bătrâni, cu scoarța zbârcită și răni deschise, păreau a fi paznicii întunecați ai acestei lumi stranii. Mirosul de pământ umed și carne în descompunere îi umplu nările, iar aerul rece îi tăia pielea. Ciupercile pulsau într-o lumină sinistră, ca niște inimi întunecate care băteau în ritmuri nefirești.

Moțăilă zbura printre crengi ca o nălucă, ascultând șoaptele vântului care începuse să vorbească într-o limbă uitată și bu-hu-hu-ul bufnițelor care răsunau ca niște râsete sinistre. Deodată, zări o lumină orbitoare care străpungea ceața, ca un ochi uriaș care îl observa din adâncul pădurii. Curiozitatea îl împinse mai departe, spre sursa strălucirii. Acolo, în mijlocul unei poieni scăldate în lumina lunii, se afla o creatură stranie, un dragon, o fiară mitologică cu aripi întinse cât cerul, care își ridică capul din adâncurile unei peșteri întunecoase. Solzii verzi ca veninul unui șarpe îi sclipeau ca un foc rece, iar ochii lui galbeni, ca două stele căzute într-un abis întunecat, păreau să-i citească cele mai ascunse gânduri. Moțăilă se opri, cuprins de o frică amestecată cu fascinație. - Ai venit, micuțule Moțăilă, răsună vocea gravă a dragonului, ca un ecou întunecat într-o catedrală abandonată. Am așteptat acest moment de o veșnicie...

III

Dragonul își întinse gâtul lung și îl privi pe Moțăilă cu ochi strălucitori. - Ai fost ales, micule pitic, șopti el cu o voce care pătrundea până în măduva oaselor. Soarta lumilor noastre se împletește. Moțăilă, cuprins de o spaimă nedefinită, întrebă: - Ce vrei de la mine, creatură a nopții? Dragonul zâmbi, un zâmbet care dezvăluia o mulțime de colți ascuțiți. - Îți voi spune totul, absolut totul, dar mai întâi vino cu mine. Și astfel, Moțăilă fu condus în peșteră, într-o sală imensă, decorată cu simboluri străvechi. În centrul sălii, pe un altar de obsidian, se afla un cristal strălucitor. Dragonul îi explică:

- Acest cristal străvechi, a fost creat de o civilizație dispărută, care conține o hartă a universului și capacitatea de a deschide portaluri către alte dimensiuni.

Moțăilă era uimit. El, un simplu pitic, ales să salveze Universul? Însă, înainte să-și poată pune întrebări, dragonul continuă: Eu sunt Gardianul cristalului, dar am fost închis în această dimensiune de o forță întunecată. Tu ești alesul care mă va elibera și împreună vom găsi fragmentele cristalului, împrăștiate în diverse galaxii, apoi vom restabili ordinea.
Moțăilă privi în ochii dragonului și văzu acolo o durere veche, dar și o speranță firavă. În acel moment, cristalul pâlpâi intermitent și se transformă într-o hartă stelară proiectată în aer. Fiecare stea reprezenta o galaxie, iar liniile luminoase care le uneau indicau locația fragmentelor. Însă, în centrul hărții, era o stea neagră, pulsând cu o energie întunecată.

Dragonul își înclină capul: - Aceasta este sursa întunericului, șopti el. Forța care m-a închis aici. Dar nu te teme, micuțule Moțăilă, împreună vom învinge.
În momentul acela piticul a atins cristalul și o lumină orbitoare l-a învăluit. Când lumina s-a stins, Moțăilă era transformat. Ochii îi străluceau cu o putere necunoscută, iar în mâini ținea o sabie de energie pură, forjată din însăși esența cristalului. Era arma supremă, capabilă să înfrunte orice dușman.

IV

Și așa, Moțăilă și dragonul au pornit într-o călătorie epică prin cosmos, căutând fragmentele cristalului și confruntându-se cu creaturi extraterestre și pericole de neimaginat. Pe parcurs, au descoperit că forța
întunecată nu este doar o entitate abstractă, ci o inteligență artificială rebelă care dorește să stăpânească întregul univers.

După ce au adunat toate fragmentele, Moțăilă și dragonul s-au întors la locul de origine al cristalului, o planetă pustie și arsă. Acolo, îi aștepta o confruntare finală cu Inteligența artificială. Într-o bătălie cosmică care cutremură însăși țesătura spațiului-timp, Moțăilă a reușit să introducă fragmentele cristalului în dispozitivul principal al inteligenței artificiale, supraîncărcându-l și distrugându-l.

Cu amenințarea înlăturată, universul a fost salvat. Însă, în momentul victoriei, cristalul a început să se fisureze, iar dragonul a devenit din ce în ce mai slab. Cu ultimul suflu, i-a spus lui Moțăilă:

- Am îndeplinit misiunea. Acum, tu ești Gardianul!

Moțăilă rămase singur, cu cristalul în mâini, privind spre stele. Își dă seama că destinul său s-a schimbat pentru totdeauna. Nu mai este doar un pitic obișnuit, ci un erou cosmic, cu o responsabilitate enormă.
Și astfel, a început o nouă eră, în care Piticul Moțăilă va veghea asupra universului, asigurându-se că echilibrul va fi menținut veșnic.

Dar asta este o altă poveste, pentru altă dată...