Interiorem orationem

Grecii antici navigau orientându-se după stele, nu aveau busolă. În viața noastră nu putem atinge stelele, nu putem atinge idealurile absolute dar ne ghidăm după ele.

Sunt foarte mulți oameni convinși că au câștigat un loc aparte în dialogul cu Dumnezeu. Sunt oameni care știu ce îi place lui Dumnezeu sau ce gândește. Sunt oameni care formulează judecăți doar citind titlul și nu cartea.

Modul în care se face rugăciunea cu adevărat este o rugăciune pe care o faci în interior, cum spune Kant, o faci ca să-ți consolidezi dispoziția morală din tine. Te rogi în tine, nu cerând ceva. Dacă rugăciunea a ajuns un mod de a cerși de la Dumnezeu, ai ratat actul credinței și al religiei. Oamenii au nevoie de posibilitatea de a crede simplu. Cele mai de necrezut lucruri sunt cele mai ușor de crezut. Și au nevoie de asta. Nu poți convinge pe cineva că nu trebuie să se roage să intre băiatul la facultate sau să îl vindece pe el de nu știu ce boală. Dumnezeu nu vindecă la cerere! Nu e o blasfemie dar asta cred oamenii simpli, că spui o rugăciune și primești.

Kant este pe teritoriul științei și automat este repugnat de biserică. Și, este un îndemn, un efort de a gândi cu mintea ta. Doctrina ca atare, învățătura creștină apărută la început, așa cum e prezentată ea în Evanghelie și Vechiul Testament, era făcută la nivelul cunoașterii de atunci. În acele timpuri, oamenii aveau cunoștințe limitate și nu puteau investiga nici aproapele și nici departele decât cu mijloace speculative. Filosofii greci aveau ipoteze. Când se spune că Democrit a descoperit atomul, el nu a descoperit nimic, că nu putea să-l vadă, doar și-a imaginat că lumea poate fi alcătuită din particule. Din secolul 17-18, când a apărut laboratorul, cunoașterea s-a ridicat la alt nivel, superior față de secolul unu. Cum am putea călători pe glob azi după o hartă a Imperiului Roman? Raportat la cunoștințele secolului 21 este un anacronism total. Oamenii cred și azi că fiecare literă din Biblie trebuie luată à la lettre, lumea făcută în 7 zile, omul născut din lut peste care a suflat Duhul Sfânt, la fel ca în secolul I, pe linia creștinismului.

II

În limba română există sintagma "N-are nici un Dumnezeu". Cineva care n-are niciun Dumnezeu înseamnă că e foarte aproape de animalitate, nu îl interesează decât viața în imediat. Nu are idealuri, se raportează doar la mâncare, bogăție și gașcă. Nu se ghidează după o idee de bine absolut. Isus este un ideal de moralitate pe care l-am avut în excepția de întrupare a unui om ieșit din comun. Este o dovadă palpabilă că avem nevoie să ne ghidăm după oameni deosebiți. El reușește să întrupeze un absolut în condițiile unui muritor.

Avem nevoie de ritualuri, avem nevoie de sărbători, sunt moduri de a ne strânge laolaltă sub o cupolă a frumosului, avem nevoie de mituri, pentru că ființa noastră nu e doar rațiune și ele ne încălzesc viața. Avem nevoie de preoți și ca funcționari ai ritualului și ca oameni crezând în idealuri supreme care hrănesc teritoriul moralității într-o societate.

În momentele cele mai cumplite, când nu mai putem suporta durerea sub nicio formă, recităm "Tatăl nostru". Eugen Ionesco, în ultimele luni ale vieții, era la pat de mai multă vreme și spunea: "Nu cred neapărat în Dumnezeu dar cred în fratele nostru Isus Cristos pe care îl simt aproape și mă mângâie". Nu e nicio rușine să spui că mitul poate funcționa ca placebo în situații limită. Kant a explicat că rugăciunea nu e niciodată un târg între noi și divinitate pentru că nu e nimeni care să stea să te asculte și să-ți inventarieze faptele și să spună, bine, tu ai atâtea fapte rele și atâtea fapte bune, hai să te primim în rai. Nu se uită la ce faci tu. N-are posibilitatea să urmărească opt miliarde de oameni în fiecare secundă. Giordano Bruno a fost pus pe rug printre altele și din cauză că a spus că nu crede că Dumnezeu, care știe câte fire de păr are fiecare om, nu știe câte ouă a făcut găina vecinei lui. Acesta e un mod de al degrada pe Dumnezeu.

                                                                                   III

   Cultura Europei s-a născut ca o excepție care a devenit regulă. În prezent, am pierdut dreptul la cuvânt iar cuvintele nu mai au valoare. E o luptă între tinerii care vor o lume mai modernă și bătrânii cu viciile lor. Nu avem memoria eroilor și nici a oamenilor deosebiți. Cultul memoriei, "tardivo reparatio".

Asistăm la telenovelizarea presei. Titluri bombă care ridică tirajul ca pe vremea lui Caracudi, autorul titlului "Ce gândește suveranul". De unde să știe reporterul Caracudi ce gândește suveranul, așa că scrie știrile "senzaționaliste" în Cișmigiu. Le născocește.

Ziaristul Caracudi apare într-o schiță a lui Caragiale din 1899, intitulată Reportaj. Ziarul la care lucrează, era specializat în „informațiuni de senzație țesute cu observațiuni veninoase”. Dar, ca să se atingă o și mai mare audiență, Caracudi, care e ceea ce numim astăzi un „jurnalist de investigație”, primește misiunea de a scoate la lumină secrete ascunse în cele mai înalte cercuri ale puterii. Omul se pune pe treabă și vine cu „dezvăluiri” uluitoare: criză guvernamentală iminentă, un prim-ministru care este umilit de către rege și va fi mai mult ca sigur obligat să demisioneze, etc. Tirajul ziarului crește spectaculos numai că aflăm și misterul performanțelor lui Caracudi: acesta inventa pur și simplu „știrile”, le concepea sorbindu-și tacticos cafeaua pe terasa unei cafenele din Cișmigiu. „Bravo, îi spune directorul ziarului, dă-i înainte! Vei avea un frumos viitor ca ziarist român!”

"Gogoșile" lui Caracudi aveau un succes nebun pentru că întrețineau interesul cititorului român, care cumpăra o gazetă nu pentru a se informa, ci pentru a-și găsi în ea confirmarea simpatiilor și antipatiilor sale. Hazul născocirilor lui Caracudi consta în crearea unor stări psihologice ale unor personaje politice reale, lăsând impresia că reporterul a fost chiar acolo, sub masă, în dulap sau trăgând cu urechea din sertarul unui birou.

IV

Ce înseamnă învățătura creștină? A te înscrie matematic în acele limite trasate, fără să gândești că e cu putință să avem acces la ființa lui Dumnezeu. Dar ce înseamnă Dumnezeu? În ce măsură putem crede în înviere, cu Sfânta Fecioară care s-a ridicat la cer. Dacă încerci să gândești pe cont propriu ești declarat ateu. Dar nu doresc să fiu etichetat ca ateu. Vreau să îmi explic raportul dintre om și Dumnezeu în măsura în care acesta poate fi explicat fără apel la ceva ce nu se poate cunoaște. Să nu apelez la transcendență, sus, dincolo, înalt. Unde este răpit și dus Sf. Pavel? Și de unde se întoarce.

În clipa în care expui lucrurile acestea care sunt imposibil de demonstrat și spui în același timp că dacă omenirea ar trăi fără ideea de Dumnezeu ca idee absolută, binele total, frumosul, iubirea absolută, atunci toate acestea ar exista în noi în ideea că există concepția maximalistă a unui spirit atotputernic. Ideea există în noi toți, ea a apărut odată cu spiritul omului, în evoluția speciilor. Niciun alt animal, niciun alt viețuitor, neavând spirit nu a putut să gândească absolutul. Mi-e de ajuns să spun "Cred în Dumnezeu", în măsura în care știu că ideea de Dumnezeu e în mine și mă îndoiesc că există și un corespondent real al lui în măsura în care acest lucru, în forma noastră de cunoaștere nu-l poate atesta. Am nevoie de ideea de Dumnezeu și cred în ea în măsura în care știu că fără să avem această credință nu am mai avea niciun punct de reper...