Sindromul (9)

   

    Era o sărbătoare, nu-mi mai aduc aminte care dracu era și cum stăteam singur ca de obicei, că noi aveam o înțelegere, de Paște și de Crăciun eu rămâneam la Unitate iar Cristi își lua permisie, iar după aia plecam eu ca boierul câte 6 zile, că cică mă sacrificam...În realitate nu era chiar așa tragic, pur și simplu nu agream sărbătorile în familie pentru că veneau toate neamurile și nu-mi plăcea nici mâncarea, nici atmosfera, era plictiseală la greu și așa mai departe. 

Totodată în cartier se petreceau scene apocaliptice, guițau porcii, se ascuțeau cuțitele mari de înjunghiat, erau dâre de sânge pe zăpadă, fumul de la focurile de lemne se amesteca cu ceața și preferam să plec dracu la un nenorocit de film ca să scap de teroare, însă când mă întorceam puțea a carne fiartă și șorici pârlit și alte ''porcării'', că dacă îți făceai analizele ieșeai 85% porc! 

De Paște, ce să zic, eu și oaia! Eu și oaia n-am fost niciodată prieteni. Am fost odată la niște rude cu nevasta, nu știu ce naiba a fost în capul nostru și n-am mâncat nimic, păi de unde să bănuim noi că de Paște ăia au făcut mâncarea tradițională?! Dăăă? De unde să știm? Nici brânza de oaie din plăcintă n-am mâncat-o. Se poate spune fără exagerare că am făcut-o de oaie! Nu ne-au mai invitat niciodată, așa de rău s-au ofticat pe noi, sau nu ne-am mai dus, nu mai știu, că noi mâncam pizza de sărbători la un restaurant și după aia mergeam la un teatru sau la film.

   

   În fine, mi-aduc ăia un bolnav, că cică a fost la cules de roșii și a mâncat în neștire deși i s-a spus că sunt stropite. Deduc de aici că era în ajunul unui Paște târziu. Și avea ăla niște simptome nasoale, convulsii, crampe și arăta la față ca un rahat așa că i-am făcut repede un intravenos și am chemat salvarea din parcul auto. Salvarea noastră a fost că a venit imediat, l-am urcat pe dobitoc în spate și eu cu el, și am plecat în trombă. La intersecție, șoferul o ia la stânga și încep să-i bat disperat în geam: ce faci, mă, tâmpitule, acolo e Ploieștiul, întoarce dracu și ia-o la dreapta! În timpul ăsta bolnavul făcea spume la gură și dăduse ochii peste cap, așa că am trecut la resuscitare. Ajungem noi la Spital, după 5 minute și îl duc direct la urgențe, pe masă. Doctorul de acolo țipă la o asistentă să-i facă un intravenos dar apuc să-i spun că i-am făcut deja. Când, mă întreabă? Acum 10 minute! Bun, s-ar putea să-i fi salvat viața!

Atunci m-am dumirit eu că la Spital mai erau câțiva mâncători de roșii stropite, de la alte unități, care erau în stare critică. N-am mai stat să pierd vremea că n-avea rost și viața-i scurtă, așa că am plecat la Unitate. Am uitat să precizez că doctorul nostru ne-a pus în vedere încă de la început să nu-l deranjăm niciodată cu telefoanele! Dacă e o urgență, duceți-l la spital iar dacă e mort, la morgă!

Dimineață vine căpitanul Sperilă la mine, să mă deranjeze pe la ora 10, că era OSU (ofițer de serviciu pe unitate). Descui ușa și mă burzuluiesc la el, ce-i domne la ora asta? Bă, hai că-i nasol tare, cică a murit ăla pe care l-ai dus aseară! Păi l-am lăsat stabil. Nu știu, hai acolo!

Mă îmbrac eu regulamentar și plecăm. La un moment dat, se oprește Sperilă și se uită lung la mine. 

- Bă, tu de când nu te-ai mai bărbierit? 

- Asta e marea problemă? 

- Să-mi aduci aminte când ne întoarcem să te bag la arest, se înăsprește el! 

- Nu zău, și cine mai rămâne la Infirmerie, că sunt singurul sanitar din Unitate! 

Căpitanul și-a făcut o cruce mare și n-a mai zis nimic. Ajungem la spital și mergem direct la etajul 4, la reanimare. Totul era vraiște p-acolo, ca după război, perfuziile date la o parte și numai cearșafuri peste cap!

- Hai că ne-a luat dracu, zice căpitanul, ce-i spun eu mâine comandantului? 

Asta îi păsa lui, ce-i spune mâine comandantului! 
Vine doctorul și dă noroc cu mine. Observ în treacăt că și el e cam nebărbierit. Zice, domnule ofițer, bolnavul vostru a scăpat, e în salon bine-mersi, să-i pupi mâna băiatului ăsta că i-a salvat viața. Doar el a scăpat pentru că sanitarul a procedat ca la carte. 

În fine, de pupat mâna nu aveam pretenții dar nici măcar o nenorocită de bere la halbă n-a dat domnul Sperilă. 
M-am ales cu o diplomă de merit și m-a scos comandantul în fața regimentului ca să mă dea exemplu. Că eram cu boneta pusă invers și cucul la spate nici nu mai contează...

Peste vreo două săptămâni, doar ce se înnoptase, vine micuțul Sperilă la mine să-l ajut să încarce doi saci de cartofi. Nici te rog, nici noapte bună, nici mulțumesc! 

I-a urcat într-o mașină și dus a fost.

Sindromul (8)

   Căpitanul Sperilă mi-a promis la modul cel mai nasol cu putință că o să facă cerere la Minister ca să fac armata din nou! Pe motive fără niciun motiv sau mai știu eu ce! Asta ca să îl visez noapte de noapte și să mă trezesc lac de sudoare!

In the Army Now - Status Quo:

"Împușcături răsună în puterea nopții

Sergentul strigă - Sări în picioare și luptă!

E oare iluzie sau e realitate?

Oho, ești în armată, acum, băiete!''

   
    M-am întâlnit și după armată cu Sperilă, care acum era locotenent-colonel, la un magazin alimentar, ocazie de care am profitat ca să-i strig de după un raft cu glas pițigăiat: Să trăiți dom' colonel, cu - în portofel!

Nu știu cum dracu m-a văzut printre două conserve de fasole boabe și mi-a strigat ranchiunos:

Ce, crezi că te-am uitat? O să vii tu înapoi la mâna mea, mistreț neinstruit ce-mi ești!

M-am limitat să-i arăt limba și am plecat pentru că n-aveam chef să mă iau în gură cu el. 

                                                 II

   Eram în Infirmerie. Nu contează cum am ajuns acolo ci important e că am ajuns acolo.

Stăteam la masa de seară cu Cristi, un coleg sanitar și mâncam cu mutre acre niște macaroane leșinate cu brânză grețoasă și gogonele. În Infirmerie aveam o sală de mese pentru bolnavi, destul de încăpătoare, care la acea dată era cam goală, că așa era vara, nu prea se îmbolnăvea nimeni. 

Adusesem bucătarul Unității, pe motiv de boala lui Calache, care era soldat în termen și el,  ca să ne gătească personal fripturi suculente cu cartofi pai sau alte rețete personale, că ne săturasem de pâine prăjită în ulei, cu mujdei de usturoi! După 3 săptămâni l-am externat, la presiunea lui Sperilă și am revenit la nenorocitul de meniul obișnuit.

În fine, după ce au terminat de mâncat bolnavii, mi-am adus aminte că aveam o damigeană plină ochi cu vișinată, adusă de un șofer pentru tata, tocmai de la Siriu, o minunăție de licoare pe care am șutit-o din beciul de acasă, că ăsta era avantajul să locuiești la doar 10 minute de locul unde faci armata. Tâmpitul de Cristi era de părere s-o punem la rece în chiuvetă și i-a dat indicații unui biban în acest sens, numai că neisprăvitul a scăpat damigeana din mână, care a căzut pe pardoseală și s-a făcut țăndări iar lichidul s-a împrăștiat peste tot! Puțea a țuică de te țineai cu o mână de nas și una de perete plus că ne-au dat și lacrimile, de ciudă.

Am contemplat descumpăniți scena oribilei crime câteva minute bune, apoi am început să facem planuri de acoperire a dezastrului.

                                                  III

   Primul lucru înțelept a fost să dăm drumul la geam, că ne sufocam acolo, ocazie cu care și-au luat zborul mai mulți guguștiuci din copacii apropiați.

După aceea ne-am luat cu mâinile de cap și am purces la treabă, care cu balaurul, care cu o cârpă, care cu mopul, ca să dirijăm apăraia la canalizare, pentru că am aruncat și câteva găleți cu apă. Mirosul, însă, nu prea se lăsa dus. Cristi zice să dăm cu cloramina B dar fără niciun rezultat notabil. Mie îmi bubuie mintea să dăm cu spirt după care să-i dăm foc! Ne-a luat vreo oră să stingem incendiul dar țuica parcă se refugiase în pereți. Pe jos aveam mozaic și am chemat câțiva bolnavi să mai spălăm de câteva ori. Cum intra câte unul, își punea mâna la nas. Zic, s-a vărsat o sticlă de spirt. Da, cum să nu, spirt de prună!

Pe la 11 noaptea parcă era mai bine. Bate cineva la ușă. Ne-a ajuns inima în gât. Să vezi că e micuțul Sperilă, ne belește pe toți! O iau la stânga pe holul întunecos, vreo 10 metri, apoi cotesc la dreapta către ușa de la intrare. Orbecăind să deschid lumina, m-am împiedicat de un ficus care-mi stătea în cale și am căzut cu el in brațe, mai să-mi rup un picior, că așa mi se intamplă când sunt surescitat, mă grăbesc. La ușă era un soldat. Zice, dom' șef, mă ia cu friguri și mă doare capu de mor! 

Zic să văd dacă nasu îi funcționează, auzi măi, simți ceva, vreun miros? 

Parcă zici că-i distilerie, dom șef, duhnește de-ți lăcrimează ochii! 

Lasă mă, că ai temperatură mare, ți se pare. L-am băgat în cabinet, l-am consultat, i-am dat medicamentele și l-am internat în salonul din dreapta, trăgându-i pătura peste cap.

Toată noaptea n-a dormit nimeni, aveam și doi bolnavi cu piciorul în ghips, i-am scos și p-ăia la rașchetat și am dat drumul la toate geamurile. Am șters și pereții îmbrăcați jumătate în lambriuri albe de plastic, ba și tavanul, cu bureți legați de cârje.

                                                    IV

   Dimineață vine doctorul nostru, că mai erau și alți doctori care nu aparțineau de noi. Zice, roșu la față ca sfecla vânătă, ce p... mă-sii ați făcut, mă tâmpiților, miroase a țuică de pe alee, ne jupoaie comandantul pe toți, vai de mama noastră! După ce a zăbovit puțin pe la perciunii noștri și ne-a înroșit urechile zdravăn, zice, spălați naibii pe jos, călăilor! Păi am spălat toată noaptea. Mai spălați de vreo 200 de ori, nefericiților, că ajungem toți la BeDeu (Batalionul disciplinar), asta nu-i chestie de bulău și dormit 3 zile pe țambal, vandralăilor!!

Am scos iar bolnavii pe sectoare, inclusiv ăia cu picioarele în ghips, am spart un geam în bucăți ca să aibă cu ce rașcheta și dăi iar cu balaurul, de data asta mai cu tragere de inimă, peste tot, că nu mai fusese Infirmeria așa curată de la inaugurare. La WC-uri mirosea a parfum de levănțică, mai lipsea câte un nufăr în gaura closetului...

Vine și doctorul Covrig, un om cumsecade de altfel dar care acum se uita consternat la mutrele noastre. Ce-ați făcut, măi copii, m-ați nenorocit, la 10 vine generalul, șeful ăl mare, pentru tratament! Ne trimite pe toți la Cocargeaua, disciplinar, pe Borcea, cel puțin 2 ani! Puneți mâna și faceți bec aici, bețivilor!

Ce înseamnă și norocul omului, Dumnezeu e sus și vede, n-a venit generalul în acea zi dar a telefonat că vine mâine. N-a venit nici Sperilă, că l-au ajuns blestemele, i-a fugit cumnatul în Germania de Vest chiar în seara cu pricina și l-au luat la interogatoriu.  Mai târziu l-au degradat și l-au pus să divorțeze. Așa a ajuns iar din nou încă o dată căpitan, că fusese maior, iar cu soția stătea ca și mai înainte doar că nu aveau acte.

                                                        V

   Bine, bine dar beleaua plutea în aer, nu trecuse. Doctorul nostru dăduse bir cu fugiții iar Covrig m-a însărcinat pe mine să-l primesc pe general mâine, pentru tratamentul cu vitamine și aerosoli, ba m-a pus să notez totul pe hârtie și să-i răspund ca la școală ce am de făcut. La plecare mi-a spus că dacă întreabă de el să spun că are o cezariană. Depistând privirea mea indecisă și-a dat seama de eroare și a modificat din mers: nu eu măi, găsește tu ceva!

Pe seară am plecat prin Unitate, la vânătoare de bolnavi. Care vrei mă, să stai la Infirmerie o săptămână? Ăla eu, ăla eu. Am ales câțiva hăndrălăi și le-am făcut formele de internare cu tot felul de boli închipuite: enterocolită, sculament, varice, IACRS și așa mai departe.

Gata băieți, treceți la șmotru, ce credeați că ați venit la pension, luați balaurul de coarne iar restul rașchetați parchetul! Și Infirmeria era mare, avea vreo 15 camere, plus holurile. Oricum, băieții erau bucuroși că nu mai trebuiau să facă marșuri noaptea cu masca pe figură iar seara să participe la jocurile tradiționale, trenul cu roți pătrate sau dezechiparea la bățul de chibrit.

A venit și dimineața, n-ar mai fi venit. La 5 eram în picioare, deși generalul venea la 10. Am golit câteva sticluțe de parfum pe holuri și niște cloroform și mi-am turnat și eu în cap niște colonie, că se impregnase al dracu miros de țuică și în haine și pe corp.

De obicei stăteam în halat și în adidași, plus pantalonii și cămașa de armată dar acum era altceva, m-am îmbrăcat regulamentar cu uniforma stoc, cu boneta aia pe cap și cucul regulamentar. Îl întreb pe Cristi, cum arăt? Zice, parcă ești un neamț din al doilea război mondial. Îmi mai pusesem și banderola aia roșie pe mână, cu litere albe, SSU, adică sanitar de serviciu pe unitate dar U-ul nu se mai vedea.

                                                     VI

   Vine generalul la 10 punct. Tremurau izmenele pe mine și gândul îmi zbura la camarazii care spărgeau piatră de mai bine de 6 luni, la BD, pentru că intraseră noaptea prin efracție în cantină și furaseră două conserve cu pate de ficat.

Iau poziția de drepți și strig: Să trăiți dom general! Lasă doctore, îmi spune jovial generalul, hai să trecem la treabă! L-am condus în cabinetul doctorului Covrig și am aliniat fiolele cu vitamine, B1, B6, B12, ca pe soldați.

- Să-i urezi sănătate doctorului din partea mea, zice generalul, am auzit că e bolnav.

- Da, are sculament!

Generalul era preocupat să-și dea jos pantalonii ăia cu vipușcă roșie în vine și să se întindă pe pat. Am scos ditamai seringa, că era ceva înghesuială de vitamine și i-am făcut injecția cu bătaie, că asta era procedura mea standard. Un dos de palmă peste buci și vata înmuiată în xilină, ca să nu simtă nimic.

După aceea, generalul mi-a mulțumit și a trecut la aparat. Am turnat niște fiole într-un vas, cum m-a învățat doctorul, nu mai mi-aduc aminte procedura, i-am pus masca de aerosoli și l-am acoperit cu un cearșaf. Aveam și un ceas roșu din plastic, setat pentru 20 de minute.

Generalul începuse să moțăie și sforăia ușor. După timpul regulamentar, sună nenorocitul ăla de ceas, că mi-a sărit inima din piept. Generalul, nimic. Cum să-i zic? Bre, domne, alo, generale, permite-ți să raportez: v-a sunat ceasul! L-am hâțânat ușor dar nici gând. Mi-a trăsnit prin cap că poate i-a venit rău așa că i-am tras brutal cearșaful de pe cap. A deschis ochii buimac, și-a scos masca aia de pe față și s-a ridicat. Mi-a mulțumit politicos și mi-a urat o zi frumoasă, vesel și bine dispus, ba a schițat și câțiva pași de rock and roll pe holul de la ieșire.

După ceva timp mi-am dat seama că d-aia și făcea aerosoli, avea probleme cu căile respiratorii și nu avea momentan simțul mirosului. Puteam să trag și vreo două bășini că nu sesiza nimic!

Am dat vesel telefoane să se întoarcă lumea fără grijă iar doctorul nostru a revenit imediat vesel, pleznindu-ne câte o scatoalcă după ceafă, așa, din simpatie:

- Și mai aveți ceva, mă, din vișinata aia?

Sindromul (6)

   

   Tocmai dădeam colțul, pe lângă cimitir, pe străduța care ducea la Unitatea Militară și mă gândeam așa, în mintea mea de soldat Svejk, cum de nu mă luase încă nici un tren în bot până atunci! 

Între cimitir și Unitatea militară trecea calea ferată, cu două rânduri de șine, unele dus și altele întors, cu o frecvență de 7 minute între trenuri. Problema era că veneam cam des pe drumul ăsta, și dacă la dus eram treaz-nemâncat, la întors eram invers. De multe ori foarte cu chef de strip-tease printre macaze.

Cum de-am scăpat rămâne un mister.

Poate că m-a vegheat bunica, care era îngropată chiar în cimitirul ăla, pe aleea centrală, unde era și un mic monument, cu poza ei și a bunicului, deși bunicul trăia bine-mersi și n-avea niciun gând cu caracter tragic.

Poate am avut doar noroc porcesc. Chiar așa, de sute de ori?

Cine naiba se uita dacă vine vreun tren, Stevie Wonder? Hai liberareeee!

   După asta săream gardul Unității și niciodată, dar absolut niciodată nu am aterizat în capul vreunei patrule. Și ăștia aveau o frecvență de 3 ore între gărzi și mai erau și ăia de santinelă și planton care trăgeau de frică și în pisici. Pe mine m-au ocolit evenimentele astea neplăcute. Parcă eram omul invizibil.

Sigur că mă veghea bunica! Când eram mic îmi spunea: Îl vezi pe ăsta? adică pe bunicul. O să vă îngroape pe toți, o să împărățească pământul 100 de ani!

Dumnezeu s-o ierte, nici n-a greșit prea mult! Bunicul a fost ca ăia de la Rolling Stones, cărora au început să le moară fanii!

   Bietul tata s-a stins la un an după el iar cumnatul cu patru înainte, bunica cu 20 de ani mai devreme! După el s-au dus relativ repede și mătușa, adică fiica lui și imediat nepoata. I-a supraviețuit doar mama (nora) dar ea e din altă ramură genealogică. Bine, eu nici nu mi-am propus să trăiesc mult, aș fi foarte mulțumit dacă prind 60 de ani, deși n-aș paria niciodată pe asta, iar pensia i-am donat-o anticipat lui Iliescu, să aibă săracul cu ce-și plăti gazele la bătrânețe!  

Sunt oameni care vor să trăiască mult și fac orice pentru asta. Uite la bunicul, alergări zilnice, program strict, regim sever, saună, masaj, curve, țigări, băutură...

Ar mai fi trăit lejer 10 ani dacă nu ajungea la spital cu o banală toxiinfecție alimentară și a luat ceva de-acolo sau poate l-au strâns de gât chiar doctorii sau vreo asistentă mai pizmașă i-a pus perna pe față, că ne luaseră la rost că de ce l-am mai adus la vârsta asta, n-a trăit destul nazistul??!

Uite și mama, primăvara bea suc de urzici o lună de zile iar toamna mănâncă struguri tot o lună! În rest ceaiuri de toate felurile și ceva pe-alături. O bate pe Halep în finala de la Roland Garros cu mâna stângă! Are secretele ei pe care nu le spune la nimeni, că ce mai e suta în ziua de azi, sau poate n-am avut eu urechi de auzit.


Uite d-aia stau eu aici singur-singurel, ca o fantomă la fereastră, îngropat în mediul virtual și tot sper să fie doar un alt vis ciudat.