Totul începuse sub semnul unei promisiuni arhitecturale, pe domeniul nostru de la poalele Bucegilor, unde visul unei case în stil britanic ne purtase pașii către pragul doamnei Lyra Gillespie. Intrasem în acel castel copleșitor ca într-un sanctuar al altei epoci, întâmpinați de un majordom impunător și de o bibliotecă ce respira istorie. Acolo, între ceaiuri servite cu noblețe și discuții pragmatice despre materiale de construcție, o întâlnisem pe ea — o prezență grandioasă, de o fragilitate electrică, ce părea desprinsă din portretele curții lui Henric al VIII-lea. După o cină somptuoasă și primirea unui dar neașteptat — un pian Steinway autentic — momentul despărțirii luase o întorsătură neprevăzută. Lăsând în urmă rigoarea formalităților, Miss Gillespie mă invitase la o plimbare solitară, oferindu-mi brațul ei delicat și deschizându-mi poarta către grădina sa secretă, locul unde timpul avea să se frângă definitiv.
Grădina se desfășura în fața noastră ca o hartă secretă, trasată de o mână divină. Aleile se înfășurau în spirale lente printre arbori tunși cu rigoare geometrică, veritabili străjeri tăcuți ai unei epoci apuse. Trandafirii roșii, înalți și gravi, păreau depozitarii unor taine străvechi, iar parfumul lor trezea în mine ecoul unei copilării pe care, paradoxal, nu o trăisem niciodată.
