Dovada că ai mers (II) - Poem în proză

N.A. Unele texte nu se lasă prinse într-o singură formă. Le scrii, le rescrii, și descoperi că fiecare variantă respiră altfel, ca două interpretări ale aceleiași teme muzicale.

Am ales să public această povestire în două ipostaze: una narativă, cu ritm de partitură, și una fragmentată, ca un poem în proză. Prima curge ca un drum, a doua se frânge în imagini. Împreună, arată că sensul nu stă doar în cuvinte, ci și în felul în care ele se așază pe pagină. Cititorul poate alege ce variantă îl atinge mai mult sau poate le va citi pe amândouă, ca pe două oglinzi care reflectă aceeași lumină din unghiuri diferite.

La început, viața pare un nenorocit de câmp deschis, aproape gol. Din loc în loc, o piatră. O groapă. O boală care trece repede. Lasă în urmă o năzbâtie, o zgârietură discretă în memorie. Nimic grav. Doar primele semne că drumul nu e chiar așa de neted cum te așteptai.

Adolescența aduce primele fisuri.
Pământul nu mai e o pajiște cu miei.
O entorsă. O febră. O rană care se vindecă mai greu.
Umbre ce se alungesc prea repede, ca și cum timpul ar curge altfel acolo.
Îți spui că e doar un accident de drum.
Dar drumul însuși se schimbă sub pași. Ca și cum ar fi viu. Mai târziu, orizontul nu mai e doar al tău.
Trupul vrea odihnă. Sufletul vrea zbor.
Între ele se naște un război mut.
Bolile devin soldați invizibili care sapă tranșee sub iarbă.
Încă mai crezi că poți controla terenul.
Dar fiecare pas e o negociere între dorință și limită. Anii trec. Câmpul de luptă se schimbă.
Din ce în ce mai multe mine îngropate sub iarbă:
o durere de spate care îți fură diminețile,
o tensiune care îți șoptește teamă,
o vedere ce începe să estompeze chipuri dragi.
Le ocolești. Le ignori. Le tratezi ca pe niște simple obstacole.
Dar, cu cât înaintezi, cu atât vezi mai clar: terenul e minat peste tot.
Nu mai sunt câteva mine izolate. E o rețea invizibilă care te înconjoară. Atunci înțelegi.
Bătrânețea nu e o singură explozie.
Ci o succesiune de mici detonări.
Una câte una, îți fragmentează trupul și îți încetinesc pasul.
Nu ești învins deodată. Ci treptat.
Prin oboseală. Printr-o luptă continuă cu propriul tău corp. Și totuși.
Chiar pe acest câmp minat, lumina apusului se deschide ca o poartă subțire între lumi. Tocmai pentru că drumul e fragil, fiecare clipă neatinsă capătă greutatea unui miracol.

Poate că timpul alb nu e o prăbușire.
Ci saltul brusc într-o stare în care copilul, tânărul și bătrânul coexistă,
suprapuși ca lumini într-o fotografie arsă. Bătrânețea nu este sfârșitul drumului.
E dovada că ai mers.

✒️ Text original: Romeo

Dovada că ai mers (I) - Partitură narativă

La început, viața pare un nenorocit de câmp deschis, aproape gol. Din loc în loc, o piatră, o groapă, o boală care trece repede. Lasă în urmă o năzbâtie și o zgârietură discretă în memorie. Nimic grav. Doar primele semne că drumul nu e chiar așa de neted cum te așteptai.

Apoi, adolescența aduce primele fisuri. Pământul nu mai e o pajiște cu miei. O entorsă. O febră. O rană care se vindecă mai greu. Și umbre ce se alungesc prea repede, ca și cum timpul ar curge altfel acolo. Îți spui că e doar un accident de drum. Dar drumul însuși se schimbă sub pași, ca și cum ar fi viu.

Mai târziu, orizontul nu mai e doar al tău. Trupul vrea odihnă. Sufletul vrea zbor. Între ele se naște un război mut. Bolile devin soldați invizibili care sapă tranșee sub iarbă. Încă mai crezi că poți controla terenul. Dar fiecare pas prin sârma ghimpată e o negociere între dorință și limită.

Anii trec. Câmpul de luptă se schimbă. Din ce în ce mai multe mine îngropate sub iarbă: o durere de spate care iți fură diminețile, o tensiune crescută care îți șoptește teamă, o vedere ce începe să estompeze chipuri dragi. Le ocolești. Le ignori. Le tratezi ca pe niște simple obstacole. Dar, cu cât înaintezi, cu atât vezi mai clar: terenul e minat peste tot. Nu mai e vorba de câteva mine izolate. E o rețea amenințătoare care te înconjoară.

Atunci înțelegi: bătrânețea nu e o singură explozie. Ci o succesiune de mici detonări. Una câte una, îți fragmentează trupul și îți încetinesc pasul. Nu ești învins deodată. Ci treptat. Printr-o oboseală care se adună. Printr-o luptă continuă cu propriul tău corp.

Uneori, chiar pe acest câmp minat, lumina apusului se deschide ca o poartă subțire între lumi. Tocmai pentru că drumul e fragil, fiecare clipă neatinsă capătă greutatea unui miracol.

Bătrânețea nu este sfârșitul drumului, ci dovada că ai mers. Poate că timpul alb nu e o prăbușire, ci saltul brusc într-o stare în care copilul, tânărul și bătrânul coexistă, suprapuși ca lumini într-o fotografie arsă.

................................................................

N.A.: Acest text există în două forme. Odată a fost drum, altădată oglindă spartă. Două versiuni, aceeași mărturie. Una poveste, alta ecou. Această dovadă nu se oprește aici. Ceea ce pare poveste acum, mâine ar putea fi doar ecou.

 

Interferențe

Oamenii nu se întâlnesc întâmplător; se ciocnesc ca undele pe suprafața unui lac, fiecare cu frecvența sa proprie. Unele se anulează. Altele se amplifică. Așa se nasc prieteniile, iubirile și tăcerile care dor. Într-un oraș cu 47 de semafoare și 3.200 de ferestre, o femeie așteaptă schimbarea culorii. Nu ca să traverseze, ci ca să simtă că timpul capătă o formă. Semaforul devine un indicator pentru ezitări, nu doar pentru mașini, ci pentru sufletele care se-mpiedică de clipa deciziei. Corpul uman produce, în fiecare secundă, 25 de milioane de celule noi. În aceeași clipă cineva uită un nume. Altcineva rostește „Iartă-mă” pentru prima oară. Altul își pierde credința. Regenerarea nu e doar biologică, e și emoțională. Dar nu toți știm ce să facem în momentele cheie.

II

Există o teorie care spune că fluturii nu pot vedea culorile pe care le provoacă în zbor. Așa cum oamenii nu pot vedea întotdeauna frumusețea pe care o lasă în urma lor. Ne mișcăm prin lume ca niște ecouri ale unei melodii pe care n-am compus-o, dar o recunoaștem instinctiv.

Fluturele provoacă o ploaie de puncte de lumină pe trotuar. Pietrele nu știu că sunt pictate. Oamenii trec fără să ridice privirea, până când cineva stă pe loc și toate punctele se adună într-o poveste.

Sub lentila microscopului, aripile devin hărți, straturi subțiri care interferează cu lumina, modele care apar și dispar în funcție de viteză și de unghi. Cercetătorii descriu formule. Bătrânii spun că sunt semne. Ambele limbaje explică același fapt: un gest microscopic poate recalibra percepții și poate lega două destine cu un fir invizibil.

                                                       

                                                                III 

   

   Firul roșu al sorții nu e doar o legendă; e o metaforă pentru magnetismul micilor schimbări. O aripă care atinge aerul înclină un atom, un pas, o decizie. Uneori acea mică deviere declanșează o serie de evenimente care par, abia mai târziu, predestinate. Nu pentru că soarta ar fi scrisă. Ci pentru că lumea e construită din felii de cauză și coincidențe ce se suprapun.

Numerele nu devin glas, ele devin porți. Când o frecvență se potrivește cu o inimă, ceva se deschide. Nu un scenariu prestabilit, ci o posibilitate nevăzută, o alegere care înainte nu exista. Micile deviații, adunate, nu rescriu trecutul. Ele rescriu algebra viitorului și fac din întâmplare un izvor al bunătății. 

IV

Știința ne învață să măsurăm. Mitul ne învață să povestim. Dar adevărul apare acolo unde măsurătoarea devine poveste și povestea începe să numere. În clipa în care punctele de lumină se aliniază, nu primim o explicație definitivă, ci o ofertă: lumea nu ne vorbește doar pentru a fi înțeleasă, ci pentru a ne schimba capacitatea de a asculta. Există un mod modest de miraculos: un gest care pune frica pe pauză pentru o clipă și face pe cineva mai curajos. Nu e o promisiune cosmică. E o ecuație practică, o sută de micro-atingeri care, însumate, te fac să ridici telefonul, să intri în cameră, să ierți, să plângi. Știința calculează probabilități. Mitul le dă culoare. Actul rămâne la tine. Nu aștepta sensul gata făcut. Construiește-l fir cu fir, prin observație, obicei și gest și, fără patetism, fii mai bun!

..................................................................

Nota autorului

Unele texte nu se nasc din intenție. Se compun din vibrații care se ating în tăcere. Dintr-un semafor care ezită, dintr-un fluture care nu-și vede culoarea, dintr-un pas care modifică traiectoria unei alegeri. Acest eseu nu oferă răspunsuri. Doar interferențe. Dacă te oprești o clipă, poate le vei simți.

Despre femeile care nu se întorc

Ploaia se așezase peste oraș ca o țesătură fină de abur. Luminile se vedeau mai blânde. Pașii oamenilor, mai rari. Ca și cum însăși respirația orașului, rece de singurătate, ar fi coborât pe străzi.

Frunzele teilor, lipite de asfalt, păreau scrisori aruncate de un poștaș care nu mai avea cui să le ducă. Aerul aducea în valuri mirosuri amestecate: gogoși proaspete, fum de eșapament, oftatul greu al drumului ud. Le primeam fără să le chem, ca pe niște gânduri care nu-mi aparțineau. Și apoi… acel parfum. Nu era doar o mireasmă. Era o prezență. O femeie mergea la câțiva pași în fața mea, cu pas grăbit. Aerul din jurul ei avea altă densitate, altă temperatură, ca și cum ar fi adus cu sine o altă lume. Nu știu când am început s-o urmez. Nu din curiozitate. Nici din atracție. Ci din nevoia stranie de a rămâne prins în acel fir invizibil. La primul colț am ajuns aproape de ea. La al doilea, și mai aproape. Ploaia se întețise, răpăind din sute de tobe. Bulevardul se lungea fără sfârșit, ca într-un vis în care alergi și nu ajungi niciodată la destinație. Parfumul avea ceva cunoscut. Îmi amintea de o gară pustie, de un tren spre nicăieri, de o femeie cochetă care mi-a întins un bilet cu un singur cuvânt: Speranţa. Nu știu dacă era un nume. Sau un sentiment. Dar, odată trenul plecat, am rămas cu senzația că pierdusem ceva. Ceva ce nu-mi aparținuse niciodată. Am ridicat privirea și ea era acolo. Tot mai aproape. Cu același mers grăbit. Cu același parfum care părea să fi supraviețuit anilor, ploilor și gărilor pustii.

Dintr‑odată ne‑am oprit, în mijlocul ploii dezlănțuite. Ea și‑a întors capul. Mișcarea aceea s‑a prelungit peste măsură, ca și cum aerul ar fi devenit lichid și fiecare secundă ar fi curs mai greu. Picăturile se opreau pentru o clipă pe obrazul ei, ezitând să cadă, ca niște stele rătăcite care nu știau dacă să se stingă sau să ardă mai departe.

Orașul părea să se fi retras într‑o tăcere stranie, ca și cum toate ceasurile, toate inimile, toate umbrele ar fi încetat să respire. Nu mai știam dacă eu o urmăream pe ea sau dacă ea mă purta prin oraș. Totul părea să se fi întâmplat deja, într‑un alt timp, într‑un alt loc. Și totuși, în clipa aceea suspendată, aveam certitudinea că nu mai eram doi. Eram unul singur, împărțit între amintire și prezent.

Ea a făcut un pas. Eu am făcut altul. Și atunci ploaia s‑a schimbat: nu mai cădea, ci urca, ridicându‑se din asfalt ca niște fire argintii care ne înfășurau. Străzile se curbau, luminile se topeau, vitrinele se dizolvau ca niște oglinzi ude.

Am vrut să strig, dar vocea mea s‑a pierdut în vuietul potopului. Am vrut să alerg, dar pașii mei nu mai atingeau pământul. Totul se mișca prea repede, prea aproape de un prag pe care nu‑l puteam numi. Ea s‑a întors. O șuviță îi acoperea chipul, dar am simțit privirea. Și atunci am înțeles: nu eu o urmăream pe ea, ci ea mă adusese aici. A făcut un pas spre mine. Umbrela i s‑a înclinat ușor, iar mâna ei s‑a strecurat pe lângă a mea. N‑a spus nimic. Doar mi‑a lăsat ceva în palmă, cu o atingere atât de ușoară încât părea că nici nu s‑a întâmplat. Am privit: un bilet mic, ud, cu același scris, aceeași caligrafie cunoscută. Un singur cuvânt: Attraversiamo!

Am ridicat ochii. Dispăruse. Și atunci am văzut trenul albastru intrând în gară. Dar gara nu mai era gară. Pereții se subțiau ca niște foi de hârtie ude, felinarele ardeau cu flăcări verzi, iar ceasul din capătul peronului ticăia înapoi. Trenul aluneca tăcut, fără uși, fără ferestre deschise, ca un trup orb care aștepta doar pe cel ce ținea biletul. Vagoanele păreau pline, dar nu de oameni, ci de siluete translucide, ca niște amintiri prinse în sticlă. Am rămas nemișcat, cu palma strânsă. Și pentru o clipă, am avut certitudinea că dacă aș fi pășit înainte, n‑aș mai fi ajuns niciodată înapoi... ................................................................................................................................................................................... N.A. Nu am scris această continuare la "Despre site-urile de socializare" pentru a lămuri ceva, ci pentru a păstra nelămurit ceea ce, poate, nu trebuie înțeles. Personajele nu au nume, pentru că numele sunt adesea bariere între noi și ceea ce simțim. Parfumul, ploaia, gara, pașii — toate sunt doar semne pe care le-am întâlnit și le-am lăsat să mă urmeze. Dacă cititorul va găsi în ele o amintire proprie, atunci povestea își va fi atins scopul.

Femeile care nu se întorc sunt cele care te cheamă într-un loc din care tu nu te mai poți întoarce...

Strada Toamnei

   Îmi plac lucrușoarele noastre. Trofeele unei vieți. Nu mari, dar ale noastre. Îmi place mirosul merelor din cămară. Se amestecă, se calcă pe coadă cu alte miresme, fac o plecăciune și rămân suspendate în aer.

S-a stricat centrala termică. Asta e. Am luat alta. Nouă, lucioasă, cu promisiuni cât manualul. Durată lungă de viață, zic ei. O să trăiesc eu cât ea? Haida-de. Mi-am amintit de primul televizor color al lui tata, prin anii ’90: Telefunken, nemțesc, ecran mare. Ni l-au adus acasă; a venit patronul, personal. 

Tata: „O să țină tubul?” 

Răspuns: „Nu o să trăiți dumneavoastră cât o să țină.” 

Așa a fost: tata s-a prăpădit după vreo cinci ani dar Telefunkenul, nenorocitul, încă respiră. Mă uit la centrala nouă și parcă mă măsoară din priviri. Dacă ține cât zic ei, o să-mi aprindă chiar ea lumânarea. Asta e.

Am deschis manualul. Trei pagini mai târziu, am apăsat un buton și-am stins lumina de pe scară. Alt buton — s-a deschis cutia poștală. Al treilea — a pornit mașina de spălat. Mi-am pus ochelarii. Greșeală. Acum văd clar că butonul „Reset” arată exact ca nasturele de la pardesiu. M-am poticnit de „Pairing Mode” și s-a împerecheat cu telecomanda vecinului — acum centrala schimbă canalele televizorului. Am găsit „Test flacără”. L-am apăsat. N-a explodat nimic, doar a pufnit solemn și mi-a scuipat niște confetti drept in moacă. Model premium, zic. 

„Doriți să activați asistentul vocal?” 

Nu, mulțumesc, am deja conștiința mea. 

„Conștiință indisponibilă. Încercați mai târziu.” 

A apărut inteligența artificială. Tatăl meu nu a mai prins-o — mare păcat. L-am visat într-o seară și i-am povestit despre ea, dar părea absorbit de muzica sud-americană. Niciodată nu e atent când îl visez…

                                                                     II

Am ieșit pe strada Toamnei.

Asfaltul e acoperit de un covor galben-maroniu de frunze ce foșnesc sub pași, ca un șirag de confetti uscate. Crengile copacilor se arcuiesc deasupra trotuarului, parcă își pleacă reverența înainte de ultima reprezentație. Aerul miroase a mere coapte, a rășină și a fum de lemne, miresme pe care le păstrezi ca pe titlurile din biblioteca primelor amintiri.

În fața casei, tata e într-un balansoar solitar – amintire din altă vreme – parcă așteaptă să mă acompanieze la plimbare. Îl privesc tăcut, știind că e prezent doar în vis, dar că mi-a insuflat dorința asta de a străbate lumea cu ochii larg deschiși. Strada arată la fel ca înainte, dar parcă toate culorile au decis să se stingă într-un ton mai blând.

Mă opresc lângă o grămadă de frunze ce seamănă cu lucrușoarele noastre împrăștiate prin casă – trofee mărunte ale unei vieți care respiră amintiri. Ridic câteva, le potrivesc în palmă și zâmbesc: fiecare e o poveste în sine, o pagină de jurnal topindu-se încet în amintire.

Totul pare să rezoneze cu ritmul toamnei: pâlpâiri de vânt, ploi mărunte și frunzele care cad – un soi de inteligență artificiala a anotimpurilor.

Pășesc mai departe pe strada Toamnei, iar foșnetul frunzelor orchestrează un algoritm delicat al dispariției: cad, se descompun, dar parfumul lor rămâne gravat în aer, ecou al amintirilor ce refuză să moară. Sub ploaia fină de frunze înțeleg că toamna nu e un capăt, ci un dialog tăcut între viață și trecerea ei. 

Asta e. 

Asta e strada toamnei.