Pacientul Dan Quijote

🔍 Dan Quijote în laborator: Raport
de funcționare cu ironie și fibrinogen

---

⏰ Rutină biologică într-o lume care întârzie cu grație

Într-o lume în care oamenii n-au timp, dar întârzie cu grație, corpul lui Dan Quijote își face norma zilnică. Nu din entuziasm, ci dintr-o rutină biologică de tip
birocratic. Cam ca o întreprindere care nu produce nimic, dar deschide fix la opt, cu doamna de la Resurse Umane deja nervoasă.

---

🧾 Declarație oficială a subsemnatului Dan Quijote

Subsemnatul Dan Quijote, specimen uman cu ceva mai puțin de 780 de luni la activ, cu uzură sentimentală și kilometraj biologic relativ onorabil, cetățean european nefuncționabil perfect, dar încă pornibil la temperaturi ambientale – ca un ceas sovietic uitat pe noptieră – declar următoarele rezultate:

---

🔬 Glicemia: 129 mg/dl

Suficient cât să nu pici din picioare, dar nici să încingi o sârbă. Zahăr cu regrete, fără criză de identitate.

---

💉 HbA1c (Hemoglobina glicozilată): 6.6%

Notă de trecere la examenul vieții cu restricții. Nu-i de laudă, dar nici nu se cheamă preotul.

---

🧠 Colesterolul total

Nivel de baron local. Echilibru tip URSS: nici bun, nici rău, dar toată lumea știe că ceva nu e în regulă.

---

🥓 Trigliceridele

Se mențin ca un acrobat mahmur pe sârmă, cu o maimuță în brațe. Stabil în stil Titanic: orchestra cântă, dar nu sunt veste pentru toți.

---

👞 HDL (Colesterolul cu pantofi albi): 63.52 mg/dl

Genul de vecin politicos, care nu deranjează, dar îți dă vânt pe scări.

---

🦹‍♂️ LDL (Colesterolul cu glugă și intenții dubioase): 92.85 mg/dl

Nu sparge geamuri, dar are aerul unui medic legist care face stand-up printre sertarele frigorifice.

---

❤️ Proteina C reactivă: <6 mg/l

Fără inflamație, dar cu iritare generalizată: pe oameni, pe facturi, pe aplicații inutile, pe morile de vânt din sistem. Din păcate, nu există pastile pentru scosul din sărite.

---

🧪 PSA (antigen specific prostatic): 0.69 ng/ml

Valoare excelentă, semn de la Univers că încă te poți bucura de viață – indiferent de... poziție. Totuși, controlul anual rămâne sfânt, chiar dacă dr. Sanchi Pandele, acest Sancho Panza in halat alb, te amenință cu degetul „că-i bine, dar să nu exagerăm”.

🩸 Fibrinogen: 351 mg/dl

Gata de acțiune, dar încă în stand-by. Ca un șofer de ambulanță la un revelion de pensionari.

---

🚽 Proba renală: clară, discretă, anonimă

Fără glucoză, fără proteine, fără sânge – model de discreție biologică. Dacă ar fi om, ar fi contabil: cuminte, atent, dar invizibil. Cât timp nu-l întrebi nimic, totul
pare în regulă.

---

🧮 eGFR: 63.52 ml/min/1.73m²

🔧 Creatinina: 1.20 mg/d

Rinichii lucrează. Mai încet, dar lucrează. Genul de angajați care fac grevă japoneză: muncesc, dar fără entuziasm și se uită lung pe geam, visând poate la o Dulcineea pierdută printre amintiri.

---

🧠 Starea psihică: conflict deschis cu absurdul

Luciditate cu bușeuri existențiale. Ironie prezentă în cantități terapeutice. Dan Quijote funcționează.

Încă mai urcă scările. Încă mai scrie. Încă mai înjură știrile.

Corpul e pe linia de plutire, ca o geamandură. Mintea – în conflict deschis cu absurdul.

---

🩻 Concluzia de cabinet

Jumătate om, jumătate napolitană.

Biologic, Dan Quijote încă se ține, că altfel era demult pe butuci. Psihologic, e un vulcan gata să erupă la fiecare breaking news, fiecare factură și fiecare zâmbet perfid de la ghișeu.

Analizele spun „merge și-așa”.
Mintea țipă: „nimeni nu răspunde pentru nimic!”

---

🔧 Organele – mai funcționale decât societatea

Paradoxal, organele lucrează mai bine decât oricine din jur – fără scandal, fără scuze, fără întârzieri.

Corpul face ceea ce lumea asta nu reușește niciodată: își vede de treabă. Tăcut, eficient, ca un soldat obosit care a învățat să suporte orice. Cu o armură ruginită, dar încă prinsă în catarame.

---

💭 Final cu Pink Floyd, ceai și o Dulcineața vagă

Sufletul?

Mai fredonează Pink Floyd, mai caută o Dulcineața uitată prin mansarda memoriei și mai conversează, seara, cu umbrele din compartimentul haosului cotidian – unde Sanchi Pandele aduce uneori ceai, pizza și o ironie blândă.

---

🎭 Mori de vânt rebrenduite în centrale eoliene

Viața merge înainte, cu aerul că n-are altceva mai bun de făcut.
Organismul încă își face treaba.
Dar omul... omul se tot întreabă:

„De ce naiba sunt atâtea mori de vânt și de ce toți se jură că sunt centrale eoliene?”

Viața în decade

Viața omului se scrie în decade. Nu în ani, nu în zile, ci în capsule de timp cu marginile rotunjite, fiecare cu mirosul ei distinct și muzica în fundal.

Am urcat în trenul ce nu pleacă din vreo gară concretă, ci dintr-un colț de memorie. Mi-am văzut umbra mai tânără urcând cu pași nerăbdători, cu o vată de zahăr pe băț, înveșmântată în curiozitate și cu buzunare ce foșnesc de povești încă netrăite.

Aerul purta aroma cafelei din ibricul bunicii, miros de cerneală și foșnetul manualelor cu colțurile tocite. „Hotel California” răsuna obsesiv la Radio Vacanța, ca un refren al verilor care nu se mai terminau. Două umbre jucau remi pe măsuța rabatabilă, iar prin geamul deschis, noaptea șoptea cuvinte pe care nu le înțelegeam, dar murmurau ceva din mine, de dinainte să știu să întreb.

Trenul a oprit cu un scârțâit prelung, ca o întrebare scâncită. Umbra mea purta blugi decolorați și un casetofon double deck sub braț. Erau anii ’80, când speranțele aveau copertă lucioasă și veneau din revistele străine, acele magazine de iluzii care aduceau lumea în pagini interzise. Filmele se priveau pe ascuns, iar fiecare scenă deschidea o fereastră spre o viață altfel, mai luminoasă și mai îndrăzneață decât cea de dincolo de geamul trenului.

Cineva a coborât din vagon și s-a întors cu două sticle de Pepsi, gumă Turbo și ochii larg deschiși. Reclamele colorate de pe pereții gării urlau promisiuni: televizoare color cu telecomandă, șampoane cu miros exotic, libertate într-un pachet cu etichetă strălucitoare. În compartiment, vocile se ciocnesc între idei și dorințe. Cineva rostește cuvinte despre valoarea leului pierdut, o domnișoară dezbate cu patos „democrația originală”, iar pe fundal, trenul tremură ca un animal indecis, dar cu o direcție inevitabilă. Merge înainte, pentru că așa fac trenurile. Și poate, așa fac și oamenii. Cu fiecare oprire, trenul nu doar încetinește, ci pare să tragă după el epoci întregi. Afară, lumea se digitalizează cu o viteză care amețește: notificări, streamuri, swipe-uri, date, cloud-uri. Dar înăuntru, între pereții compartimentului, sufletul încă fredonează viniluri zgâriate. Muzica vine dintr-un telefon, da, dar păstrează zgomotul de ac și praf. Remi-ul? Acum se joacă pe ecran, în tăcere, fără glume și fără priviri complice. Totuși, umbrele de pe peretele compartimentului continuă să povestească. Despre drumuri, despre tăceri, despre visuri cu gust de gumă Turbo. Despre viața în decade. Despre viața care decade. Sunt acolo, ca niște fantome blânde, martori ai unei călătorii care e mai mult decât fizică: e o traversare între lumi.