Vânzătorul de iluzii (2)

Povestea sufletului pierdut

Decor: O cameră slab luminată, cu o masă și două scaune. Un pian obosit așteaptă într-un colț. O persoană stă pe scaun, cu privirea pierdută în gol. Pe masă e un sfeșnic cu o lumânare.

Personaje: Naratorul: O persoană confuză și dezamăgită, care se confruntă cu propriile dileme. Vânzătorul de iluzii: O figură misterioasă, care pare să reprezinte ambițiile și dorințele naratorului, o umbră a sa mai vârstnică.

Povestea: Naratorul își amintește de o conversație cu Vânzătorul de iluzii, în care i s-au pus întrebări presante despre dorințele și așteptările sale.

Scena I

Afară e o furtună cumplită. In pragul ușii apare Vânzătorul de iluzii, cu hainele ponosite și ude dar neschimbat de trecerea anilor.

- Așază-te pe scaun și stinge lumina, privește camera și taci, măcar în seara asta! Iar vrei sângele meu, iar vrei lacrimile mele?

Ce dorești de la mine? Ar trebui să cânt până nu mai pot, să cânt la acest pian până îmi rănesc degetele? Ești atât de greu de mulțumit! Ce dorești de la mine?

Dacă ai impresia că eu știu ceea ce nici tu nu știi, ce dracu vrei de la mine? Dacă nu-ți promit niște răspunsuri rapide ce vei face, vei pleca?

Ce dorești de la mine?

Ar trebui să stau în ploaie?

Vrei să îți pun după gât o ghirlandă ca în Hawai?

Nu mai ai nevoie de mine?

Ce mai vrei acum? Tu poți avea orice, să fim serioși. Poți să te lași purtat de timp, să vezi viitorul, chiar să mergi pe apă.

Orice îți dorești.

Poți să deții tot ce vezi.

Să-ți vinzi sufletul pentru nimica toată sau să devii nemuritor. Asta e cu adevărat ceea ce ai nevoie? Poți să te pierzi în această noapte. Uită-te înăuntru, nu am nimic de ascuns. Știu că preferi să privești lumina, nu întunericul.

Ce vrei de la mine?

Ai știut că totul avea să meargă atât de prost pentru mine? Și ai văzut că totul avea să fie atât de bine pentru tine? De ce mi-ai spus atunci că eram puștiul tău minune? Și, că nu voi pierde niciodată lumina din ochi?

Hei! Ai realizat vreodată ce am devenit? Și, ai văzut că nu numai tu erai persoana de care fugeam? Știai tot timpul, dar nu te deranja deloc. Conducând orbii, în timp ce priveai în ochii mei.

Ploaia cade încet pe acoperișul incertitudinii, ca o căutare a sensului în mijlocul confuziei.

M-am gândit la tine și la anii care au topit din mine toate speranțele. Și am știut... nu am crezut niciodată altceva, că voi pierde sclipirea din ochi!

Nu te-am văzut nici în ziua în care zidurile vechii orânduiri au căzut, iar noi am dat cu lacătele de pământ. Și, cu paharele ridicate am strigat că a sosit libertatea. În ziua în care zidul a căzut, nava nebunilor a eșuat în cele din urmă. Promisiunile au luminat noaptea ca niște porumbei de hârtie în zbor.

Am visat că ai plecat de lângă mine. Nu a mai rămas căldură, nici măcar mândrie. Și chiar dacă aveam mare nevoie de tine, era clar că nu puteai face nimic.

Acum viața se devalorizează zi de zi, când prietenii și vecinii pleacă la război, iar agenda telefonului e plină de oameni decedați. Există o schimbare care, chiar cu regret, nu poate fi anulată. Acum frontierele se schimbă ca nisipurile deșertului, în timp ce națiunile își spală mâinile însângerate. De loialitate, de istorie, marcate de suferință.

M-am trezit la sunetul tobelor, fanfara răsună, soarele dimineții pătrunde.

M-am întors și te-am privit, m-am întors din nou și te-am privit, ticălosule, dar tot ce a rămas din tine este doar o mână de cenușă.