Baby boomers (1)

Trebuie să mărturisesc cu mâna pe pick-up, că nu mă impresionează deloc noile gadgeturi muzicale, chiar dacă îți permit să asculți muzică în orice loc și în orice direcție. Eu vreau să ascult muzică la calitatea pentru care a fost ea gândită și chinuită, cu toate obstacolele care îți testează pasiunea. Nimic nu se compară cu sunetul scârțâit și prăfuit al unui disc de vinil zgâriat temeinic...😄 Am început să ascult vinil-uri de mic și am rămas rollingstones-ul lor credincios. Nu că aș fi vreun psihopat căruia îi place să se uite cum se învârte discul, dar pur și simplu nu m-au dat pe spate noile tehnologii. Am trecut prin toate fazele regresiei sonore, de la măgăoaia de magnetofon cât o valiză de lemn, la CD-player-ul inodor și insipid, care nu e decât un pick-up fotoșopat; de la DxD-uri la Spotify. Sigur că, în mașină sau în tren apelezi volens nolens la Spotify, ca să-ți satisfaci necesitățile, dar nu se compară, măi frate, sunetul digital cu cel analogic!

                                                        II

Am avut primul meu casetofon stereo în copilărie, un Grundig cu radio încorporat. Era o "bijuterie" pe vremea aceea, ca o broșă de platină cu un rubin răvășitor și pasional, care costa cât două salarii plus o lichidare, că ajunseseră să mă "compătimească" toți colegii și prietenii mai pizmași. Eu eram micuțul Steve Jobs al școlii, mereu cu ultimul gadget în mână.

Grundig-ul meu avea și radio pe ultrascurte, o anomalie pentru epoca aceea mezozoică, populată cu dinozauri. Așa ascultam eu muzică bună la radio: 15 minute o dată la două săptămâni, cea care scăpa cenzurii.
Nu mă omoram după disco, care era la modă în anii respectivi. Eu eram mai rock’n’roll, mai rebel, mai nonconformist. Disco era pentru travoltiști. Eu ascultam muzică adevărată, una care îți vorbea despre viață, despre univers și despre sensul existenței.
Nu ca plângăcioșii de azi, care îți miorlăie la ureche despre bani, femei si mașini. Eu ascultam muzica preferată cu sufletul, nu cu portofelul!

Și, nu aveam nevoie de căști wireless sau Bluetooth. Aveam doar două difuzoare imense și grele ca niște frigidere Indesit, pe care le legam de pereți ca să nu cadă. Să nu cadă casa. Și, când dădeam drumul la muzică, se auzea în tot cartierul. Toată lumea știa discografia micuților Led Zeppelin pe de rost. Parcă îi văd, săracii, așezați cuminți pe bordură până la capătul străzii, că era acolo un magazin alimentar și stăteau la coadă.

"Trampled under Foot".

Casetofonul avea niște butoane mai complicate decât un avion de vânătoare: pornit/oprit, derulare înainte/înapoi și înregistrare, în total trei. Înregistrarea era o corvoadă în sine. Trebuia să găsești casete de calitate, nu alea Orwo din comerț, la 60 de lei bucata, care făceau zgomot ca o drujbă. Eu cumpăram casete BASF sau AGFA de la niște băieți dubioși, care le aduceau din străinătate. Îmi înregistram casetele prin cablu, nu prin microfon, că se prindea și zgomotul ambiental. Am și acum pe o bandă cu Eric Clapton o hămăială de câini comunitari în plin solo de chitară, iar spre sfârșitul melodiei se aude maică-mea cum mă cheamă răstit la masă.

Aveam o colecție prețioasă de casete cu muzică progressive-rock, pe care le ascultam până se rupeau benzile sau se demagnetizau.

Vinilurile erau o altă poveste. Cele mai proaste erau cele autohtone, care se auzeau ca din butoi. Nici discurile din țările vecine și prietene nu erau mai breze dar înțelegeai cât de cât ce se întâmplă acolo. Cele mai bune calitativ erau cele din Germania, Japonia și Anglia, în ordinea asta, dar costau o avere și le procurai clandestin. Acum, măi frate, cine mai are timp să se oprească și să savureze cu adevărat un disc de vinil? Asta-i lumea în care trăim, o lume în care totul trebuie să fie la îndemână, instant și fără efort. Și, să fie foarte clar: nu-mi pasă de părerile celorlalți, nimic nu se compară cu sunetul scârțâit și prăfuit al unui disc de vinil zgâriat temeinic!!

P.S. Mâine apare The Rolling Stones - Hackney Diamonds

Secretul lui Polichinelle

Ce se întâmplă când realitatea nu mai este un secret pentru nimeni? Cum ar fi să trăiești într-o lume în care toți oamenii sunt fix ca Polichinelle, acel personaj comic care își bătea joc de lege și de adevăr? Cum te poți adapta la o societate în care nu poți avea încredere în nimeni? Pentru Dumnezeu, ce sens are să te prefaci că nu știi ceva ce știi sau că știi ceva ce nu știi?

Polichinelle apare în multe opere literare și artistice, cum ar fi piesa lui Molière „Domnul de Pourceaugnac”, opera lui Rossini „La Cenerentola” sau baletul lui Stravinsky „Petrushka”. Este descris de Voltaire ca „un bufon nesuferit, care face haz de necaz”. Cunoașteți personajul? Îl recunoașteți?

                                                                     II

Câte ceva din Polichinelle se regăsește în mulți dintre oamenii din ziua de azi. Ei sunt ca niște păpuși manipulate de forțe invizibile, care își schimbă mereu rolurile și identitățile în funcție de interesele lor egoiste. Nu au valori sau principii solide, ci se adaptează la orice situație, fără să le pese de consecințe. Sunt niște ipocriți care se cred ceea ce nu sunt, care mint și înșală fără scrupule. Nu au respect pentru ei înșiși sau pentru ceilalți, ci își bat joc de tot ce este sacru și frumos.

Ca să lămurim dilema definitiv și irevocabil, ca să nu spun irefutabil, "Secretul lui Polichinelle" este o expresie care provine din teatrul de marionete francez, unde Polichinelle era un personaj comic, care credea că poate să scape de orice pedeapsă dacă rupea pagina cu legea pe care o încălcase! Expresia înseamnă un lucru care este considerat o mare taină, dar care, în realitate, este cunoscut de toată lumea! A fost preluată în multe limbi și se folosește frecvent pentru a descrie situații în care oamenii se prefac că nu știu ceva ce știu sau că știu ceva ce nu știu.

Polichinelle este o adaptare franceză a lui Pulcinella, inspirat de comedia dell’arte. Este un tip vulgar, grosolan și ghebos, născut dintr-un ou și fără nicio speranță de mântuire. Se zbate între stări și situații contradictorii, fiind când bogat, când sărac, când laș, când curajos, când slugă, când stăpân. Este un oportunist care se aliază mereu cu cel mai puternic și care nu se teme de nimic. Este un rebel și un delincvent, dar și un salvator al celorlalți. Are o voce stridentă și neinteligibilă, care îl face să pară străin de lumea din jurul său. Este un simbol al instinctelor primare și al anarhiei.

II

“Everytime we say goodbye
I die a little”...

Se spune că principalul semn al decadenței este faptul că nu se mai nasc copii, iar oamenii nu mai sunt în stare să își asume vreo responsabilitate. Preferă să trăiască într-o lume virtuală, plină de plăceri efemere și false. Nu frecventează adevărul foarte des, ci îl ignoră sau îl distorsionează după bunul plac. Bifează anumite evenimente și apoi se laudă că le-au trăit aievea. Trăim într-o societate de consum sălbatică și într-o goană violentă după resurse. Uite, man, de ce a fost necesară globalizarea.

Unii spun “Everytime we say goodbye, I die a little”, dar nu știu ce înseamnă dragostea adevărată. Se joacă cu sentimentele celorlalți, fără să le ofere nimic în schimb. Se despart și se împacă după cum le vine cheful, fără să le pese de suferința pe care o provoacă. Ei nu mor puțin de fiecare dată când spun adio, ci își ucid sufletul cu fiecare minciună.

Oamenii spun că zilele trec aiurea, că este o perioadă apăsătoare, în care trăiesc mereu cu senzația neplăcută că o să se petreacă ceva rău. Dar ei nu fac nimic pentru a schimba situația, ci se complac în pasivitate și fatalism. Nu au niciun scop sau vis în viața lor, nu trudesc pentru aspirații. Nu se bucură de frumusețea lumii sau de micile momente de fericire, ci le ignoră sau le distrug.

III

Se spune că așteptarea este o formă de tortură, atât psihică cât și fizică. Dar mulți nu știu ce înseamnă răbdarea sau speranța. Ei nu așteaptă cu încredere și entuziasm ceva bun, ci se tem de ceva rău. Nu se pregătesc pentru a primi sau a oferi ceva valoros, ci se mulțumesc cu ceva mediocru sau inutil. Nu se bucură de ceea ce au, ci se plâng de ceea ce nu au.

Polichinelle este un personaj mai actual ca oricând care ne arată cât de jos a ajuns umanitatea, cât de mult s-a pierdut din esența și frumusețea ei. El este o oglindă în care ne putem vedea reflexia, dacă avem curajul să o privim. Este o provocare la care putem răspunde, dacă avem voința să ne schimbăm. Este o lecție pe care o putem învăța, dacă avem memoria să o asimilăm. Polichinelle este un personaj care ne poate trezi din somnul ignoranței și al indiferenței, dacă avem mintea să învățăm.

De ce și-a pierdut Cenușăreasa pantoful?

Cine nu cunoaște povestea Cenușăresei, fata săracă și frumoasă care este supusă la chinuri dezagreabile de mama și surorile ei vitrege, mai ceva ca o menajeră din zilele noastre dar care reușește să cucerească inima Prințului la un bal fastuos? Este o poveste clasică a Fraților Grimm, plină de magie, dragoste și răzbunare. Dar, există și o întrebare care mă frământă din copilărie, de ce naiba Cenușăreasa și-a pierdut pantoful pe scările Palatului? Pentru cine nu știe, nemții au adaptat povestea după versiunea franceză scrisă de Charles Perrault în secolul al XVII-lea. În versiunea lui Perrault, Cenușăreasa are consilieră o zână care îi dăruiește rochia și caleașca pentru bal, iar pantofii sunt din sticlă. În versiunea fraților Grimm, Cenușăreasa are o porumbiță care îi aduce rochia, iar pantofii sunt din aur masiv. Frații Grimm au modificat povestea de mai multe ori, pentru a o face mai potrivită pentru publicul german. De exemplu, în prima ediție a cărții lor de basme, publicată în 1812, Cenușăreasa își taie unghiile și degetele de la picioare plus călcâiele pentru a încerca să intre în pantoful de aur dar nemernica de porumbiță o demască în fața Prințului. În edițiile ulterioare, frații Grimm au mai îndulcit această scenă horror și au pus surorile vitrege să facă aceste lucruri reprobabile. La fel cum se plagiază doctoratele prin unele zone crepusculare, Frații Grimm s-au mai inspirat și dintr-o poveste populară românească numită “Papucul doamnei”, care are multe elemente comune cu Cenușăreasa. În această poveste, pârâta Ileana Cosânzeana este ajutată de un cocoș fermecat să ajungă la balul țarului. Acolo, ea își pierde inocența și un papuc roșu, iar țarul, aflat prin zonă, se hotărăște să îi dea papucii. Dar hai să nu ne mai pierdem în detalii istorice și literare și să ne concentrăm pe întrebarea noastră: Cum se face că Cenușăreasa și-a pierdut pantoful pe scările rulante ale palatului?

Prima variantă ar fi că pantoful nu era chiar atât de perfect pe cât credea cocoșul, zâna sau Casa de modă care i l-a livrat online, prin Fan Courier. Poate că era prea mare sau prea mic pentru piciorul ei delicat. Poate că era prea alunecos sau avea cuie în talpă. Poate că unul avea toc și altul nu. Oricare ar fi fost motivul, Cenușăreasa a preferat să scape de el cât mai repede posibil. Și nu numai de pantof, ci și de Prinț. Pentru că, să fim serioși, prințul nu era chiar atât de chipeș și deștept pe cât se vedea el în oglinzile deformate de la Palat. Era un manelist mofturos și arogant, care se credea buricul pământului și care nu știa să aprecieze o femeie adevărată. Foarte probabil de aceea fata a lăsat pantoful și a fugit într-un picior învârtindu-se.

A doua variantă este o ipoteză bombă! Pantoful era corespunzător, dar Cenușăreasa l-a pierdut intenționat, pentru că era o criminală în serie și a vrut să-l elimine pe Prinț. Pantoful era, de fapt, o bombă cu ceas, care urma să explodeze la ora 12 noaptea. Micuța Cenușăreasă a plănuit totul cu grijă, s-a dus la bal, l-a sedus pe Prinț, i-a lăsat pantoful-bombă și apoi a fugit înainte să explodeze. Dar planul ei nu a mers cum se aștepta, pentru că prințul nu s-a încălțat cu pantoful ei, ci l-a pus pe o masă, lângă o pendulă. Așa că, la ora 12 noaptea, când bomba a explodat, i-a trecut cucul pe la ureche! Prințul a scăpat nevătămat, dar foarte stresat și confuz. Așa că, a jurat să o găsească și s-o pedepsească pentru ceea ce i-a făcut, adică să se căsătorească cu ea, pentru că și el era recidivist marital în serie!

A treia variantă este că pantoful era perfect, dar Cenușăreasa a fost prea grăbită să fugă de la bal și nu și-a dat seama că i-a căzut nefericitul de pantof. Să fim serioși, un pantof de sticlă sau de aur masiv nu e tocmai cel mai practic și mai confortabil accesoriu! E posibil să fi fost beată criță și nu a realizat că poartă doi și nu trei pantofi sau poate că avea bătături. Oricare ar fi fost starea ei, Cenușăreasa a uitat de pantof și l-a pierdut, asta e situația.

Dar, tot răul spre bine, că uite așa a venit Prințul s-o caute prin toate coclaurile. După mai multe încercări nereușite, Prințul începuse să creadă că nu va găsi niciodată fata care i-a furat inima la bal și i-a lăsat pantoful.

A găsit-o spre sfârșitul poveștii, i-a dat să probeze câțiva pantofi până i s-a potrivit unul, a luat-o de o mână, pentru că pe cealaltă i-a cerut-o, spunându-i că vrea să se căsătorească cu ea. Apoi, a plecat cu mimoza la Palat, unde au avut o nuntă mare și frumoasă, la care au fost invitați și zâna, cocoșul, Charles Perrault și Frații Grimm împreună cu sora lor, micuța Lotte.

Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți...

P.S. Să fiu corect până la capăt! Ultima frază din poveste este: "Cenușăreasa, care era la fel de bună pe cât era de frumoasă, le iertă pe surorile ei și le luă cu ea la palat".