Bărbatul se întoarse acasă târziu în noapte, printre clădirile în ruine, prin praf și gunoaie. Primise de la serviciu înștiințarea că salariul îi va fi redus cu o treime, la fel ca și celorlalți iar programul de lucru va crește la 16 ore. Viața era a naibii de grea, ca o roată de alergat pentru hamsteri.
Se duse în baie ca să se spele pe ochi. Peretele din fața sa era parțial distrus și se vedea curtea nefiresc de curată, asfaltată și mărginită de garduri înalte din beton cu sârmă ghimpată. Pe margine stăteau aliniate sinistru, butoaie de culoare galbenă, cu deșeuri toxice, poate chiar radioactive, cu tot felul de semne de interdicție.
Traversă casa dărăpănată până la singura cameră încălzită dar toți păreau să doarmă, și nevasta și cei doi copii. Fetița era în pătuțul ei și părea că mormăie ceva, băiețelul era în pat, cu fața la perete. Doar soția zâmbea în somn, cine știe ce visa.
Bărbatul își puse mâinile la urechi ca să nu mai audă nimic, nu îi mai trebuia nimic, absolut nimic, rănile îi erau frământate cu sare și plecă amețit în camera încălzită, unde soția continua să viseze frumos, zâmbind ca o madonă pictată cu sfială pe un lăcaș sfânt. Copiii nu se întoarseră cu fața de la perete, fetița mormăi din nou ceva, ca o imputare, ''ce naiba ai mai căutat acolo dacă știai cu cine ai de-a face'', iar băiatul îl ignoră. Știa că nu doarme, doar stătea cu fața la perete.
După catastrofa care lovise Pământul, în această lume apocaliptică, era greu al naibii de supraviețuit iar bărbatul își frământa mintea. Nu avea de gând să mănânce, cum să ia din rația copiilor?, nu avea nici unde să doarmă dar trebuia să găsească un loc pe undeva, măcar un scaun, un punct de reper.
Nu-i trecea prin cap să cedeze, să renunțe cumva la datoria lui, ba dimpotrivă, se gândea la tot felul de soluții salvatoare, la o schimbare miraculoasă și atunci, chiar în acel moment insuportabil de amorțeală, se trezi.
Locul era confortabil iar toate necazurile dispăruseră ca prin minune, topindu-se ca niște bomboane de lămâie. Îl inundă o stare de imponderabilitate, ca o flacără euforică interioară, strângându-i pieptul și într-un final eliberându-i-l, ca un infarct eșuat.
Se afla cu mulți ani în viitor, înconjurat de amintiri difuze, într-un drum către trecut. Corpul îi tremura imperceptibil, într-un abandon resemnat. Nu își mai amintea nimic.
Era o femeie frumoasă alături, zâmbind în somn ca o madonă pictată cu sfială pe un lăcaș sfânt, ca o amintire dureroasă despre identitatea lui sfâșiată, iar vântul rece care sufla prin cimitir, râcâia grotesc în geam, cu ghearele rășchirate.
Traversă casa dărăpănată până la singura cameră încălzită dar toți păreau să doarmă, și nevasta și cei doi copii. Fetița era în pătuțul ei și părea că mormăie ceva, băiețelul era în pat, cu fața la perete. Doar soția zâmbea în somn, cine știe ce visa.
Simțea nevoia să spună cuiva despre nedreptatea care se abătuse asupra lui la serviciu, fără nicio vină, să-și urle disperarea și neputința.
Se duse alături, la mama sa, pentru a-i cerși mângâierea de care avea nevoie dar parcă abia aștepta să-l ocărască, să-i reproșeze tot felul de mizerii din trecut, să-l lovească fără milă, acum când era căzut, pierdut în durere și depresie. ''Și, vreau să-mi dai accesul la cămară, să-mi pun niște lucruri acolo, că fiecare își urmărește interesul, copil nenorocit ce ești!
Bărbatul își puse mâinile la urechi ca să nu mai audă nimic, nu îi mai trebuia nimic, absolut nimic, rănile îi erau frământate cu sare și plecă amețit în camera încălzită, unde soția continua să viseze frumos, zâmbind ca o madonă pictată cu sfială pe un lăcaș sfânt. Copiii nu se întoarseră cu fața de la perete, fetița mormăi din nou ceva, ca o imputare, ''ce naiba ai mai căutat acolo dacă știai cu cine ai de-a face'', iar băiatul îl ignoră. Știa că nu doarme, doar stătea cu fața la perete.
După catastrofa care lovise Pământul, în această lume apocaliptică, era greu al naibii de supraviețuit iar bărbatul își frământa mintea. Nu avea de gând să mănânce, cum să ia din rația copiilor?, nu avea nici unde să doarmă dar trebuia să găsească un loc pe undeva, măcar un scaun, un punct de reper.
Nu-i trecea prin cap să cedeze, să renunțe cumva la datoria lui, ba dimpotrivă, se gândea la tot felul de soluții salvatoare, la o schimbare miraculoasă și atunci, chiar în acel moment insuportabil de amorțeală, se trezi.
Locul era confortabil iar toate necazurile dispăruseră ca prin minune, topindu-se ca niște bomboane de lămâie. Îl inundă o stare de imponderabilitate, ca o flacără euforică interioară, strângându-i pieptul și într-un final eliberându-i-l, ca un infarct eșuat.
Se afla cu mulți ani în viitor, înconjurat de amintiri difuze, într-un drum către trecut. Corpul îi tremura imperceptibil, într-un abandon resemnat. Nu își mai amintea nimic.
Era o femeie frumoasă alături, zâmbind în somn ca o madonă pictată cu sfială pe un lăcaș sfânt, ca o amintire dureroasă despre identitatea lui sfâșiată, iar vântul rece care sufla prin cimitir, râcâia grotesc în geam, cu ghearele rășchirate.
Sindromul îi revenise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu