Sindromul (12)

Eram în baie și la un moment dat îmi vine rău. Strig răgușit: 

- Alooo, adu nitroglicerina! 

- Să sting lumina?! 

Situația era disperată. Pe întuneric, mi se încolăcise furtunul de la duș pe după gât iar fundul mi se lipise ca o ventuză de cadă, ba mă stropea și apa fiartă peste față!

M-am târât ca un varan spre robinete dar fără un rezultat favorabil și îmi ieșiseră ochii din cap ca la melc din cauza nenorocitului ăla de furtun care mă strangula de gât, ca șarpele cu clopoței, dar nu de clopoțeii lui îmi ardea mie acum. Am împins, patinând cu un picior para dușului care îmi fâlfâia agresiv pe la părțile delicate și am răcnit în agonie:

- Vino repede că mor în baie!!

- Iar s-a anunțat ploaie? 

- Ajutor, vinooo, hai!!!

- Mă duc să îți fac un ceai.

Bun, uite cum o mierleam ca un prost, frate, dacă nu intervenea dracului tanti providența. Mama a dat drumul la microunde, așa gol, să se încălzească cuptorul și ăla a făcut scurtcircuit, că au sărit siguranțele cât colo, s-a oprit centrala și s-au aprins luminile de avarie. Îmbărbătat de acest semn de la divinitate, mi-am scos capul din laț și am sărit sprinten pe faianța udă unde am executat un șpagat de-a-n boulea și am nimerit cu fruntea în buza veceului, care m-a trimis în lumea viselor și a nenorocitelor de sindroame.


                                              
                                                   Sindromul (12)


Acesta este un pamflet si trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare!

                                                        
                                                             I  
   

   Am venit acasă mai pe seară cu Busuioc și l-am găsit pe tata în fața marchizei, cu un chiștoc de Snagov, că așa obișnuia, suda țigară de la țigară, câte două nenorocite de pachete pe zi. Nu ne-a crezut că avem bilete de voie așa că i le-am arătat, ștampilate frumos și cu semnătura originală a doctorului, dar nici așa nu ne-a crezut, drept pentru care am lăsat-o baltă.

Busuioc avea mare talent actoricesc, dăduse examen la Institutul Teatral și nu luase dar făcuse o impresie grozavă. La proba de dicție, după ce-a recitat un fragment din Othello în limba rusă, scena cu batista, Desdemona, davai zdreanța! Cacaia zdreanța, Otielo?! l-au pus să facă ceva spontan și le-a venit la ăia ideea tâmpită să facă ăsta ca becul! Busuioc a dat să iasă din sală și comisia l-a strigat, alo, ho, ce faci dom'le, unde pleci? 

- Vă las pe întuneric!

L-am pus să-i zică niște bancuri lui tata, pentru că la unitate, dacă îl puneai să spună de 100 de ori același banc, se conforma cu mare bucurie. Și avea mai multe voci în dotare, după caz, de bătrânel, de femeie, de copil și așa mai departe.

Am mâncat și ne-am băgat la somn, dezamăgiți de lipsa definitivă de interes a tatălui meu pentru noul nostru album, compus în infirmerie, cu două chitare și o tobă improvizată.

                                                         

                                                     II

   

   A venit și prima zi de tragere, un eveniment mult așteptat, atât de noi cât și de ei, un moment de neuitat. I-au încolonat pe soldați de la ora 4 noaptea, că era drum lung până la Poligon și i-au dus numai în pas de defilare, prin tot orașul, așa, la caterincă, iar pe unii i-au băgat prin apa Buzăului, că după aia ne-au umplut infirmeria cu bronșite, de la apa rece dar asta e o altă poveste.

Eu și Cristi am mers cu salvarea, ca boierii, ba am tras și un pui de somn pe targă, respectiv pe canapea. Aveam la noi un termos cu supă de pui, din plicurile alea sârbești de la polonezi aduse de basarabeni, plus două căni de campanie.

   Au sosit băieții și a început dansul. La aruncarea grenadei mi-a venit rândul relativ repede. Am aruncat grenada într-o groapă, cu boltă și mare precizie, că doar am jucat baschet și cred că nimeream și într-o gaură de golf. Toate bune și frumoase până a intrat un tâmpit, care a scos cuiul și a scăpat grenada pe jos. Noroc cu ofițerul supraveghetor care i-a dat un brânci de l-a dat cu cracii în sus, i-a scos grenada de sub cur și a aruncat-o peste umăr, în timp ce-și băga capul la cutie. Grenada a explodat în aer dar nu s-a întâmplat nimic rău. Doar că s-a scăzut din punctajul plutonului, că se dădeau note ca la școală, grafice, procente, clasamente și așa mai departe.

Ne-au dat AKM-ul să tragem în ''mama și copilul''. Pe mine mă strigă Sperilă, băăă, să pui cătarea la 2, eu mă întorc nedumerit și toți se aruncă disperați la pământ, în frunte cu Sperilă. Ridică arma, mistrețule, că ne omori pe toți! Am ridicat pușcociul și îl văd pe Sperilă cum aleargă la mine mâncând pământul. Se uită la armă, se uită și la mine contemplativ și reglează niște chestii, el știe ce.

   Pleacă înapoi cu ditamai binoclul de gât. Mă întind pe iarbă și aștept. Se ridică scârțăind ținta aia mare, cu silueta unui om și îi trântesc un glonț drept între sprâncene. După un timp apare și ținta piept și o dobor și p-aia cu un glonț în cap. Bun, două focuri, două ținte doborâte. Auzisem de la alții, că dacă mai rămâi cu gloanțe, le tragi unde dracu nimerești, de preferință îi ajuți și pe ceilalți, așa că am luat la țintă un stâlp de telegraf. Apăs pe trăgaci, nimic. Apăs iar, degeaba. Probabil s-a blocat încărcătorul și mi-a spus cineva că e pericol să explodeze dacă forțez, așa că am pus pușca lângă mine, frumos, pe iarbă, să se odihnească.

După ce au terminat toți, vine Sperilă să vadă țintele cu ochii lui, apoi îmi cere cartușele. Le caut prin iarbă și îi dau două. Unde sunt restul, zice. Păi nu le-am tras, că am doborât țintele. Se uită el în încărcător, gloanțele erau acolo. Se închină cu o mână iar cu alta le pune într-o pungă. Îmi ia și arma și mi-o dă pe a lui, că cică a mea trage mai bine! 

Asta înseamnă să lași pușca dracului în rastel, să stea liniștită acolo, plină de păianjeni și să n-o tot freci zilnic, cu tot felul de uleiuri și unsori!

                                                     III
   

   La unitate ne ia doctorul în primire, că de ce îl ținem pe Busuioc de 3 săptămâni?! Are gripă, spun. Are o p....! Mâine să-i dați drumul! A doua zi, Busuioc era tot acolo, că jucasem fotbal seara și își rupsese un picior. Jucam fotbal doi cu doi pe coridor iar ușile erau porți și dăi și rupe, că nu puteai să driblezi în spațiul ăla mic cu mingea de handbal, așa că trăgeai în pereți, în tavan și unde nimereai. Am spart nu știu câte becuri și geamuri iar tavanul era ''tapetat'' cu sute de forme sferice, că s-a uitat odată doctorul ca Gânditorul de la Hamangia și nu a înțeles nimic! Zice, să zugrăvim neapărat la primăvară, ce p... mă-sii s-o fi întâmplat?!

Alt sport popular era alergarea cu seringi din alea mari, de o juma de litru, pentru scos dopurile din urechi. Îi dădeai un jet în frunte și el unul după ceafă și dăi alergătură. După ce făceam apăraie ca la Drencova, treceam pe sectoare să dăm cu balaurul.


                                                        IV

   Aveam câțiva ofițeri ciudați. Ne trezim cu unul pe la 11 seara când ascultam AC/DC la maxim cu sticla de coniac pe masă. Nu știu cum intrase că era cheia la mine. Omul ne zâmbea amabil dar noi înghețasem în bocanci. Zice blând, eu când sunt de serviciu dorm în patul doctorului.

Ne uităm unul la altul, care pat, ăla de consultații? Mă rog, îi așezăm noi acolo o pernă, ii dăm și o pătură, își pune ăla tacticos halatul alb, boneta și stetoscopul după gât, noi ne crucim dar îl lăsăm în plata lui. Ne roagă să-l trezim până să vină doctorul...Foarte bine, fiecare cu damblaua lui.

                                                          V
   

   Eu mă duc în cabinetul dentar să compun cu Busuioc câteva piese de neuitat, cum ar fi ''Sfioasa Andromaca'' și ''Unde mă duci, bestie!'' și pe la 2 noaptea bate cineva violent în geam de ne-a sărit inima din loc și sticla din mână. Arată-te la fereastră, tună vocea, zgâlțâind balamalele! Eu îi spun lui Busuioc să deschidă el, că era singurul treaz și asta face. Ce sunt urletele alea, întreabă OSU, că el era. Ne pregătim pentru un cenaclu literar-artistic, e spontan Busuioc. Ce cenaclu, bă, cu zbieretele astea?! Sunteți nebuni?! A plecat apoi să colinde și pe la alții, în timp ce Busuioc a stins lumina și a început să cânte un bluzan, acompaniindu-se la chitară: 

''Prin câmpia cea eternă, 

Trece Shakespeare c-o cisternă!''

Sindromul (11)

   Bărbatul se întoarse acasă târziu în noapte, printre clădirile în ruine, prin praf și gunoaie. Primise de la serviciu înștiințarea că salariul îi va fi redus cu o treime, la fel ca și celorlalți iar programul de lucru va crește la 16 ore. Viața era a naibii de grea, ca o roată de alergat pentru hamsteri.

Se duse în baie ca să se spele pe ochi. Peretele din fața sa era parțial distrus și se vedea curtea nefiresc de curată, asfaltată și mărginită de garduri înalte din beton cu sârmă ghimpată. Pe margine stăteau aliniate sinistru, butoaie de culoare galbenă, cu deșeuri toxice, poate chiar radioactive, cu tot felul de semne de interdicție.


Traversă casa dărăpănată până la singura cameră încălzită dar toți păreau să doarmă, și nevasta și cei doi copii. Fetița era în pătuțul ei și părea că mormăie ceva, băiețelul era în pat, cu fața la perete. Doar soția zâmbea în somn, cine știe ce visa.

   Simțea nevoia să spună cuiva despre nedreptatea care se abătuse asupra lui la serviciu, fără nicio vină, să-și urle disperarea și neputința.

Se duse alături, la mama sa, pentru a-i cerși mângâierea de care avea nevoie dar parcă abia aștepta să-l ocărască, să-i reproșeze tot felul de mizerii din trecut, să-l lovească fără milă, acum când era căzut, pierdut în durere și depresie. ''Și, vreau să-mi dai accesul la cămară, să-mi pun niște lucruri acolo, că fiecare își urmărește interesul, copil nenorocit ce ești!

Bărbatul își puse mâinile la urechi ca să nu mai audă nimic, nu îi mai trebuia nimic, absolut nimic, rănile îi erau frământate cu sare și plecă amețit în camera încălzită, unde soția continua să viseze frumos, zâmbind ca o madonă pictată cu sfială pe un lăcaș sfânt. Copiii nu se întoarseră cu fața de la perete, fetița mormăi din nou ceva, ca o imputare, ''ce naiba ai mai căutat acolo dacă știai cu cine ai de-a face'', iar băiatul îl ignoră. Știa că nu doarme, doar stătea cu fața la perete.


   După catastrofa care lovise Pământul, în această lume apocaliptică, era greu al naibii de supraviețuit iar bărbatul își frământa mintea. Nu avea de gând să mănânce, cum să ia din rația copiilor?, nu avea nici unde să doarmă dar trebuia să găsească un loc pe undeva, măcar un scaun, un punct de reper.
Nu-i trecea prin cap să cedeze, să renunțe cumva la datoria lui, ba dimpotrivă, se gândea la tot felul de soluții salvatoare, la o schimbare miraculoasă și atunci, chiar în acel moment insuportabil de amorțeală, se trezi.


   Locul era confortabil iar toate necazurile dispăruseră ca prin minune, topindu-se ca niște bomboane de lămâie. Îl inundă o stare de imponderabilitate, ca o flacără euforică interioară, strângându-i pieptul și într-un final eliberându-i-l, ca un infarct eșuat.
Se afla cu mulți ani în viitor, înconjurat de amintiri difuze, într-un drum către trecut. Corpul îi tremura imperceptibil, într-un abandon resemnat. Nu își mai amintea nimic.

Era o femeie frumoasă alături, zâmbind în somn ca o madonă pictată cu sfială pe un lăcaș sfânt, ca o amintire dureroasă despre identitatea lui sfâșiată, iar vântul rece care sufla prin cimitir, râcâia grotesc în geam, cu ghearele rășchirate.

Sindromul îi revenise.