Simona

   

   Simona Halep a fost amendată de organizatorii turneului de la Miami cu 2500 de dolari după ce a făcut o criză nervoasă de nervi în timpul meciului cu Océane Dodin. Totul s-a petrecut în setul decisiv, la scorul de 2-4, când un arbitru de linie a scos limba la ea. Mai mult chiar, însăși "lucky loser-a aia", că franțuzoaică nu pot să-i zic, a scos, pe când servea cu mingii moi chiar din șortul personal, o poză nud cu Naomi Osaka, ca s-o destabilizeze complet și rezultatul s-a văzut imediat. Simona a călcat strâmb cu piciorul drept și a căzut într-un șpagat foarte apreciat de spectatori, din fericire fără urmări, apoi a început să dea cu racheta de pământ temeinic, după care a jucat-o între picioare până a făcut-o praf. De neînțeles a fost reacția arbitrului de scaun, care i-a adresat cuvinte buruienoase greu de reprodus și un avertisment verbal. Ce să le ceri țăranilor din Key Bicayne, Florida-gară?

    Tenismena noastră a luptat eroic in continuare, deși avea dureri crunte la glezne plus cârcei la gambe, mușchiul croitorului și cei trei fesieri și a egalat la 4. Oceanica Dodin, fina președintelui Macrou, care dădea în gropi de talentată ce era, în timp ce îi săpa groapa alteia, cu un picior în groapă, a avut o ieșire nervoasă la vestiare și a mușcat cu sălbăticie din telefon după care a dat cu el de pereți și s-a ușurat.

   În final, Simona a fost mai vioaie plus mentalul îmbunătățit și după ce a primit de două ori îngrijiri la gât și o rachetă nouă în mână, a zdrobit-o pe francofona nevrozată cu 7-5! Pa și la revedere, au revoir chérie! După meci, mâncătoarea de melci a declarat dezgustată: "Mă las de tenis, m-am luptat tot timpul cu serviciul meu de rahat și tot nu mi-a ieșit!"

Sindromul (7)

    

   Am avut un vis teribil de realist cum n-am mai avut demult. Este adevărat, am reușit să dorm după mai multă vreme o noapte întreagă iar pe la 6 dimineața l-am visat pe Jon Anderson.

Avusese un concert în oraș la care participasem cu entuziasm și l-am invitat acasă, nu știu ce naiba a fost în capul meu. Locuiam la vechea casă, în formatul din anii '70-'90, adică cu o curte mică de 200mp, fără cealaltă casă și fără grădina de trandafiri.

Am stat afară la o masă și era ger, era iarnă și era zăpadă. Jon avea un palton negru, subțire și elegant. Era tânăr, blond și amabil. Eram tânăr și eu. I-am spus cu accentul meu teribil că parcă suntem în Siberia dar cred că a înțeles că...suntem în Siberia. M-am scuzat pentru engleza mea deși părea că mă înțelege cu ușurință și i-am explicat că acum încerc să mă perfecționez cu...Duolingo. Știa despre acest serviciu și a fost de acord că e un program bun. Prin curte erau mai mulți muncitori care nu știu ce făceau și Jon era afectat că nu au niște cizme călduroase pe gerul ăsta.

A fredonat un cântecel, cred că "Show me" și i-am ținut isonul pentru că știam versurile dar mai în surdină, cu respect de fan devotat....

"Show me the man who is lost în the forces of love, 

Show me the man who's sad dreams just won't fade away,

Show me the doors where I don't understand what it is..." 

     Mă gândeam să gătesc ceva și am făcut friptură cu garnitură de cartofi prăjiți. L-am invitat la masă : "It's one o'clock and time for lunch, tam-di-dam-di-dam" cum cânta bine dispus Peter Gabriel pe a două melodie din Selling England by the Pound și mi s-a părut că zâmbește. A recunoscut că îi e " hungry as a hunter". Mi-am adus aminte că e vegetarian și i-am atras atenția cu teamă în suflet că avem carne dar mi-a răspuns că uneori, în situații speciale mănâncă puțină "beef". M-am mai liniștit iar în drum spre bucătărie m-a fulgerat un alt gând. Când fuseseră prin '94 la București se zvonise în presa de scandal că ținuseră morțiș să aibă tacâmuri de argint, de parcă ar fi fost o cerere "regală" și i-am atras atenția cu teamă că avem furculițe din inox. M-a liniștit zâmbind, spunându-mi că stomacul nu va afla de acest mic amănunt.

    Dintr-o dată ușile erau deschise, era frig și zăpadă înăuntru, la masă erau și acei muncitori, plini de noroi pe hainele jerpelite, cu picioarele învinețite de frig. Maică-mea era prezentă ca o nălucă, nu avea nicio reacție, era un simplu element de decor și poate că era mai bine așa, doar eram în visul meu. Jon s-a așezat liniștit unde i-am indicat și a început să mănânce. Habar n-am ce era în farfurie, acum parcă era o tocană, în fine, nu mai contează...

Mă gândeam să-i arăt casetele audio sau cele VHS cu Yes mai târziu dar mi-am amintit că sunt niște fake-uri contrafăcute, asta ca să fac un pleonasm englez-român. 

I-am spus că sunt fan Yes și m-a întrebat vizibil încântat: Unde? Chiar așa, unde? M-am explicat dezumflat că așa, în general, ei sunt nr 1 pentru gusturile mele în materie de muzică. Am regretat că Andrei nu era acasă, ar fi putut comunica cu ușurință dar ca și în realitate era la Viena, deci e bine de știut că visul meu păstra totuși un echilibru. Mi-a trecut prin minte și colecția audio de pe calculator plus cele 14 concerte video DVD dar mi-am dat seama rușinat că nu va înțelege că pe aceste tărâmuri nu e ușor să îți permiți cumpărături de pe Amazon prea des. Am oftat și am continuat să mănânc.

La un moment dat mi-a șoptit că ar vrea să facă o mică donație și mi-a întins discret niște bani. Spunea că e pentru oamenii aceia fără cizme, să își cumpere ceva adecvat. Nu știam ce să fac, aveam rețineri, să refuz ar fi fost nepoliticos mai ales că mi-am dat seama că era o sumă de bun simț, nu foarte mare. 

I-am luat și părea mai liniștit. A oftat și el, clătinând din cap și a continuat să mănânce.

    Dimineață l-am căutat pe Google Trend să văd dacă nu cumva a murit, Doamne-ferește, creierul îți joacă uneori niște feste ciudate și vise premonitorii, apoi m-am gândit că poate am murit chiar eu și sunt într-o lume mai bună, în care visele chiar se îndeplinesc, am ascultat chiar și pe la ușă dar nu se auzea decât ploaia și șuieratul rece al vântului...

...............................................................................

După ce am reascultat versurile cu atenție mi-am dat seama că totuși conexiunile creierului rămân o mare necunoscută...

Show me

Show me the man who is lost în the forces of love

Show me the man who's sad dreams just won't fade away

Show me the doors where I don't understand what it is

I would show you a man who is lonely

I would show you a man who is lost and afraid

Show me the children who remember their own father now

Show me the children who just don't sleep anymore

Show me the days where I don't understand what it is

I would show you a child who is lonely

I would show you a child who is lost and afraid

Everybody seems to loose their sense în what the believe în

Misunderstanding what is true

Any one în love can realize that all you need

Is to be good to yourself

To be good to yourself

Show me a world without life, without hope anymore

Show me the days we've forgotten all the songs that we sing

Today is the day I can see what it's all really for

I would show you a man he would dance for love

I would show you a man he would love to love

I would show you a man he would dance for love!

I would show you a man he would love to love!

I would show you a child who has everything

I would show you a child who has everything

I would show you a child who has everything

I would show you a child who has everythingâ?¦

SONGWRITERS

JON ANDERSON

Blue Bloods

   Un clasic în viață spunea mai demult că sunt unele seriale care nu știu când să se oprească și am constatat acest adevăr chiar eu, după ce...m-am maturizat... Nu o să dau exemple deși sunt numeroase producțiile ținute în viață artificial, la aparate, pentru bucuria fanilor.

Pe de altă parte, nu am fost surprins plăcut de traducerile de pe Netflix, care au acaparat privitorii cinefili în ultima perioadă. Aș spune că pe Subs.ro sunt oameni care ar putea fi puși oricând Director acolo pentru a îndruma o generație viitoare de traducători.

Unele seriale sunt făcute pentru a fi vizionate de către întreaga familie, duminică după-amiază, după o zi perfectă.
Așa este Blue Bloods, unde alături de cei maturi și...foarte maturi, îi întâlnim pe Jack, Sean sau Nicky, pe care îi cunoaștem de mici. Mulți văd acest serial în zilele de week-end, cu întreaga familie, a devenit deja un ritual, un motiv de a se bucura unii de alții după o zi petrecută împreună. În America acest lucru se întâmplă cu regularitate de ceas elvețian, o spun statisticile, probabil și în...Elveția și în multe alte țări, poate și la noi.

Fiecare percepție este în ochii privitorului. Îmi place Blue Bloods pentru că portretizează o fantezie care îmi permite să văd o situație care aș vrea să fi existat, știind că nu a existat niciodată. Este o poveste zgomotoasă și modernă despre o familie imaginară cu un caracter nobil care se confruntă cu o lume dificilă.

Fiecare final te lasă cu rouă pe pleoape și cu încrederea că ziua de luni va fi o nouă provocare pe care o vom birui.

Dar ce știu eu, un simplu vânzător de iluzii...

   Iubesc încă Blue Bloods dar dispariția din serial a Lindei a avut într-adevăr un impact major asupra spectacolului. Îmi dau seama că Amy Carlson a vrut să plece, dar mi-aș fi dorit să nu se întâmple asta. Primele 3 sau 4 episoade ale sezonului 8 par ca și cum ar avea regizori noi care știu prea puțin despre spectacol și despre chimia dintre actori și personaje. În ultimele 3 episoade și-au mai revenit, totuși...

Nicky și Erin parcă au luat-o razna, Jencko e insuportabilă, a devenit slabă ca polițist și irațională, cina tradițională nu mai are niciun farmec iar momentul rugăciunii a devenit nefiresc, de asemenea Whoopi Goldberg are un personaj nesuferit, noul primar este oribil și conflictul săptămânal cu Frank Reagan a devenit agasant pentru spectator. Am citit că unii fani au renunțat la serial din cauza primăriței!

Aș dori să-mi reamintesc personajele așa cum le-am simțit eu.

Tom Selleck nu este perfect dar chiar el citează: "Not perfect doesn't disqualify good as an acceptable cop metric" sau ceva de genul acesta. Îmi plac costumele lui Frank, deși cam vechi, din trei piese, cu acele veste "funky" pe care nu le-am mai văzut de când aveam 20 de ani! Au acea uzură urbană specifică.
Tot ce poartă este impecabil dar în mod sigur el nu a mai făcut cumpărături de câteva decenii. La 72 de ani, arată ceva din vârstă doar la ochi dar ce se întâmplă cu părul lui? E groaznic de "punk" dar să nu uităm că suntem la New York.
M-am tot întrebat cum ar fi arătat fața lui fără mustață sau dacă ar fi experimentat un alt loc de muncă. Ca actor, are o mare diversitate în expresiile sale faciale și limbajul corpului. Strângerea gurii și transformarea în acele grimase de copil la aparatul foto apoi transformarea rapidă într-un bărbat sobru, care încearcă să-și ascundă sentimentele. Este iubitor, curajos și drept. Foarte corect și se străduiește din greu să vină cu răspunsuri confortabile la cele mai dificile probleme ale vieții. Îi place whiskey-ul și este loial credinței sale catolice. Are prieteni buni în interiorul și în rândurile forțelor de poliție pe care le conduce. Frank Reagan este un tată fantezie pe care mulți fii și fiice irlandezo-americane le-ar fi plăcut să-l aibă.
În viața privată a lui Selleck, se pare că el a atribuit multe din aceleași valori de bază tradiționale ca și Frank Reagan. De-a lungul unei lungi cariere, a unei căsnicii de 30 de ani și a implicării în filantropie, Selleck pare a fi o săgeată constantă și un tip foarte non-hollywoodian.

Favoritul multora este desigur Jamie. Atât de "sweet", de "albastru", atât de tânăr și cinstit. Este educat la Harvard, vorbește calm și este mulțumit de postul actual.
Mulți se plâng de lipsa lui de ambiție, că se complace într-un rol minor în cadrul NYPD.

Apoi este Danny, responsabil cu împușcăturile și strigătele, termină orice caz pe varianta scurtă. Este un "nebun" prezentat ca martir, dându-ne clipe de altruism dar și aroganță. Danny ignoră toate regulile dar ghici ce, obține rezultate. Partenera sa, Baez, chiar dacă își pune rujul cu lopata și gogonează ochii pentru a exprima ceva, se potrivește cu Danny chiar prin contrastul cu vechiul partener.

Erin este mai mereu încruntată, incapabilă să se relaxeze sau să se bucure de viață. Ar avea nevoie de o schimbare în viața ei și probabil un nou loc de muncă.

Linda este o femeie admirabilă și o balanță pentru Danny dar personajul ei pare să se disipeze acum că a dispărut.

Henry are dinții adevărați? Bătrânul Henry este un polițist care a făcut tot drumul pentru a ajunge Comisar, așa cum a făcut mai apoi și Frank.

Joe nu are niciun defect pentru simplul fapt că a fost mort întotdeauna.

La Blue Blood este interesant faptul că se poate intui fiecare episod, pentru că urmează același șablon. Cu puțină șansă și eu aș putea deveni un scenarist la acest serial.

1. Orice infracțiune are loc, oriunde în oraș, cazul va cădea întotdeauna în mâinile unui Reagan. Uneori Jamie este polițistul care îi cheamă pe detectivi, caz în care Danny va fi primul care ajunge, fie că infracțiunea a avut loc în Central Park, Brooklyn, Lower East Side sau Upper West Side.

2. Indiferent de natură infracțiunii, Danny este omul cazului - fie că vânează teroriști, oprește rețelele de vânzare copii sau investighează crimele mafioților ruși. El este un om cu o versatilitate de neegalat. Niciun alt detectiv nu se compară cu el: atât de mult este apreciat încât Danny este chemat de către tatăl său pentru o investigație specială deoarece "avem nevoie de cineva în care să avem încredere". Ce, restul NYPD nu e bun?

3. Nu contează conflictele de interese. Este absolut potrivit ca Danny să investigheze amenințările legate de viața tatălui său sau împotriva vieții lui Erin ori că Erin ar trebui să preia în mod obișnuit cazurile pe care Danny le-a investigat.
4. Erorile sunt absolut inevitabile. S-a filmat un joc de cricket pe Central Park în plină iarnă, pe un teren impecabil, iar Erin și un martor au ieșit din Procuratură în haine diferite decât cele pe care le-au purtat în interior.

5. Cina de familie. Nicio cină nu ar trebui să dureze mai mult de două minute înainte ca cineva să devină furios, în timpul discuției. Această discuție trebuie să se refere la un caz etic din acea săptămână. În timp ce discuția progresează, Frank va deveni îngrijorat iar Henry își va aminti cum erau lucrurile pe vremea lui, când și nenorociții de băieți răi știau al dracu ce e rău.

El: "Vrei să trăiești într-un oraș în care avocatul districtual poate să cumpere o băutură pentru procurorul său?
Ea: "În teorie?"
El: "Nu, în cinci minute"!

Pentru mine, Blue Bloods este un serial la fel de necesar ca o cură de vitamine, o infuzie de încredere absolut necesară, este precum insulina pentru un diabetic... Making sure everyone has their butt at dinner on Sunday!, cum spunea Henry. (Asigurați-vă toți că vă aduceți fundurile la cina de duminică!)

Death în Paradise - Sezonul 7

         Acest serial este ca și cum te-ai înfășura într-o pătură însorită în plină iarnă și ger! 

   Drama BBC "Death în Paradise" este antidotul temporar pentru TAS (tulburare afectivă... sezonieră). Locațiile din Guadelupa arată întotdeauna ca și cum ar fi fost rupte de pe coperta unei broșuri de vacanță iar insula fictivă Saint Marie are parte de scenarii gen Agatha Christie cu un inspector...britanic dar cu un final de episod întotdeauna...à la Hercule Poirot!
Este o actualizare a vechii idei Columbo - detectivul sclipitor care gândește periferic și vede lucruri pe care alții nu le observă și are legături directe cu caracterul detectivului Porfiry din "Crimă și pedeapsă" a lui Dostoievski, de acum 150 de ani. 

Dacă te concentrezi suficient, sunt șanse să dezlegi misterul înaintea echipei iar dacă ești pe jumătate adormit vei fi condus frumușel de mânuță prin multitudinea de dovezi. Nu e nevoie decât să îți prepari un cocktail colorat frumos, să îți ridici puțin pantalonii și să lași valurile mici și calde să te mângâie. Peisajul e superb, da, mă refer la DS Florence!

D.I. (Detectiv inspector) este meseria de vis a fiecărui bărbat - șase luni pe o insulă din Caraibe, cu o livrare nesfârșită de rom și o actriță pariziană, pentru companie, care este pe deasupra șarmantă și cântăreață. (Josephine Jobert în rolul ofițerului Florence Cassell, venită în seria a patra.)
Aceasta este suficient de elegantă și franțuzoaică încât să-l facă pe DI Jack Mooney să arate mai încrezător și mai...britanic.

Ardal O'Hanlon nu arată ca cineva venit să se relaxeze pe plajă, și-a luat rolul foarte în serios și a rezolvat primul caz înainte să-și deschidă geamantanele, chiar dacă s-a nimerit ca filmările să aibă loc în mijlocul uraganului Irma, care a devastat în septembrie insulele vecine, Barbuda, St Martin și Anguilla. 

Muzica ska blândă, caleidoscopul tricourilor hawaiiene și cabanele de pe plaja imaculată sunt peste tot.
în loc să se năpustească peste crimele brutale, personajele sunt vesele, setate pentru o insulă tropicală.
Misterele sunt elucidate sistematic, cu umor și răsturnări de situație iar finalul îi prinde cu o băutură în față, la barul lui Katherine.

   Cine nu și-ar dori, atunci când este sub îngheț la domiciliu, să fie vizitat de șopârla Harry pe plajă sau să participe la viața de noapte din Caraibe?
Și, cel mai bine, după ce oprești televizorul, te poți bucura de o bătaie cu zăpadă!