Ajungem pe la 10 seara, eu, mama plus nevasta. O sun pe colega lui verișoara și o rog dacă putem merge la Spital. La Spital, păi ce-ați pățit? N-am pățit nimic dar am înțeles că e depusă la capela de acolo. Luați un taxi dar aveți grijă la urși! Ce treabă au urșii cu taxiul. Nu domne, când coborâți mai mergeți puțin prin pădure. Buun! Ajungem la poartă cu ochii cât cepele. Beznă. Paznicul sare dintr-un tufiș și ne altoiește vigilent cu ditamai ciomagul drept in creștetul capului. Ne confirmă că urșii bântuie și ziua darmite noaptea, s-au înmulțit în neștire anul ăsta. Ne conduce la biserică. Mama a uitat lumânările acasă. Se duce să-i pupe picioarele mortului că a uitat și ochelarii. Noi o privim cu blândețe și ne facem cruce creștinește. Vine și colega care ne propune amabil să dormim la spital, sunt câteva paturi libere la reanimare. Decât la biserică sau în cimitir mai bine la Spital. Eu făcusem rezervare la un hotel dar mama nu și nu, că e scump, dormim în gară! Ba a sărit chiar la bătaie, să mă apuce de urechi, om în toată firea.
CAPITOLUL II
Am ajuns la reanimare. Curat lună, oameni amabili! Bolnavii discreți, aveau cearșafurile pe cap. Am dormit fără vise, ca și ei. Ne-am trezit pe la 6. Haidem la biserică. Decedata era tot acolo, sărmana. Avea o poză recentă chiar pe cădelniță. Privirea conținea un reproș evident, nu ne mai văzusem din '97, când s-a prăpădit tata. Distanța, serviciul, copiii. Copiii mei, că ea n-a avut. Nu a fost nici căsătorită cu acte, mama ei!
Mama ei, tanti Pic, n-a lăsat-o! Mai pe scurt nu a lăsat-o nimic. O păzea mai ceva ca Securitatea pe cetățean, deși avea o vârstă. A lăsat-o în schimb prin 2005, după ce a făcut infarct la inimă, că fuma 3 pachete de Kent pe zi și restul Carpați, la fel ca verișoara și lua o grămadă de pastile, că a prins moda anilor '40, cu săruri de leșin și migrene din senin.
Nu a apucat să se bucure prea mult de eveniment pentru că s-a dus după dânsa degrabă in pas vioi și iubitul, după o boală agonizantă.
Hopa sus, vine părintele. Coboară dintr-un 4X4 negru ridicându-și cu grijă patrafirul și lovind cu ciocănelele în claxon. Probabil familie numeroasă, renumerație pioasă. Identificându-mă ca play maker, execută un marcaj strâns, om la om. Mă întreabă de niște prosoape sau batiste. Îi arăt batista. Merge la mama. Vine și colega de la Spital să mă ajute cu intratul în casă și cum-necum ajungem la Poliție. Explic ce și cum, mă legitimează, las niște acte și ne deplasăm la locuință. Pătrundem greu printre rufele expuse ostentativ de o vecină, că e curte comună și un câine imens, apărut de nicăieri, îmi sare la beregată. Casa mă șochează, pare afectată serios de uraganul Irma. Are șarpantă din lemn. Etajul e deasupra. Pe jos pământ și țândări de la geamul spart. În bucătărie a bufnit godinul pe pereți iar în dormitor s-a așternut praful ca la Cernobîl. În fine, semnez actele, primesc cheia și ne întoarcem la biserică. Slujba, drumul către locul de veci pe un deal, gânduri răzlețe, regrete, încă nu-mi vine să cred că verișoara s-a dus așa repede și nu a mai apucat să-mi vadă copiii mari, apoi mergem la...vilă.
CAPITOLUL III
Ce să faci curățenie, măi tată, mai ușor e s-o demolezi și s-o construiești la loc...Atmosfera e sinistră, parcă așteptăm să vină acasă locatara. Se aud sunete suspecte prin toate cotloanele. Mama găsește o șampanie în frigider și până să spun eu ceva o deschide. Ce faci, măi mamă, petreci? Vecinii au pus lumânări la geam și noi chefuim?
- Mi-era sete!
- Păi bea apă!
Se supără și începe să cotrobăie prin dulapuri și în șifoniere. Aruncă lucrurile prin cameră în timp ce înaintează. Eu și soția ieșim să facem câțiva pași. Peisajul e senzațional. Caraimanul pare un tsunami de stâncă. Pădurile de la poale sunt un pastel de Alecsandri.
Sună telefonul. O doamnă se recomandă Confidenta. Mă duc la întâlnire. Mă așteaptă cu o cafea fierbinte și prăjituri. Îmi spune cu voce conspirativă că verișoara avea carduri, o grămadă de bijuterii și bani ascunși în casă. Păi n-am găsit nimic, nici poșetă, nici ruj, nici buletin. Gândul mă duce subit la mama care cotrobăie ca un raton. Căutați la etaj, spune ea enigmatic, poate n-au ajuns încă vecinii!
Ne întoarcem în fuga mare. Mama se ceartă pe două voci cu mătușa care e decedată de 10 ani. Îi aducem la cunoștință noutățile. Urcăm în pas vioi la etaj dar nu e lumină. Ne întoarcem la parter cu priviri suspicioase de parcă suntem într-un roman de Agatha Christie.
Mâncăm ceva și ne ducem la culcare. Somnul nu vine. Vine mama cu ochii sticlind prin întuneric, cu o sabie în mână.
- Ce faci dom'le, vrei să ne iei gâtul, sar eu cât colo, ne-ai speriat!
- Uite ce-am găsit lângă pat, cu asta se apăra, sărăcuța.
- De cine se apăra, mamă, de Cavalerii Teutoni?
- Eu m-aș duce la etaj.
- Foarte bine, dar lasă sabia undeva să nu cazi în ea pe scări!
Se aud pași orbecăind la etaj iar după ceva timp ne bubuie în cap o glastră care s-a spart în mii de cioburi. Ne tragem pilota peste cap și stăm acolo înspăimântați, cu ochii cât cepele.
Luna se arată la geam cu cap de mort.
Ziua de azi s-a încheiat, dar vorba lui Scarlett...
CAPITOLUL IV
Dimineață mă trezește vocea unui copil:
- Mamaie, cățelul pupăcios mi-a mâncat sendvișul!
E ceva agitație afară. Mă spăl pe ochi, mă îmbrac și ies. Câțiva vecini.
- Și ce aveți de gând cu casa?
- Nu știu, încă nu mi-am revenit din șoc.
- Ar trebui să faceți actele de moștenitor, dacă tot sunteți aici.
- Ai găsit comoara, mamă, bani/valută?
- Praf. Doar praf...
- Nu-ți pierde speranța, mamă, după-amiază săpăm în curte! Mai lasă-le domne, că nu pleacă nicăieri!
Am ajuns la concluzia că verișoarei i s-au furat cardurile, cu poșetă cu tot. Am aflat de la Confidentă la ce bănci ținea banii. Mi-a cerut din mers 1700 de $ împrumut dar am refuzat-o, pe motiv că n-am. M-a sfătuit să dau neapărat câte un inel la toate femeile din Spital.
- Sigur că da, doar să le găsesc.
- Femeile?
- Nu, inelele.
Ei, la dracu, o poză e doar o poză, ce atâtea fandoseli, mă gândesc eu răutăcios!
Am revenit acasă la Buzău și am găsit, bucurie mare, o somație pentru verificarea la gaze de 2 ani, deși acum 2 ani am făcut verificarea de 10 ani!! Am sunat și a venit un tip pe o bicicletă ruginită, fără o pedală, cu o bască pe șa și una pe cap, s-a uitat la mine superior, cu o mutră acră, a scos un nenorocit de aparat care bâzâia amarnic ca un stup de albine, a mâzgălit niște acte dându-și aere de mare Șef de trib și a rămas să plătesc pe factura viitoare 200 de lei, deși mi-a spus prima dată că e vorba de 50 lei. Până la urmă am plătit 450 de lei, ca prostul, pentru nimic! Acum banii dă-i încolo, că oricum aveam prea mulți 😃...da de ce se comportă ăștia cu tine de parcă ai fi ultimul prăpădit...De ce te mint? Mi-am amintit de filmul ăla, "Jaf la drumul mare!''
Când am ieșit să văd dacă a plecat derbedeul ăla, am găsit pe gard o înștiințare că sunt pasibil de amendă și condamnare. De ce pe gard și nu în poștă, fi-v-ar mâna a dracului, astăzi și mâine dar? Am dat telefon. Se pare că un vecin, un tip care fură corcodușe noaptea din curtea mea ca să-și facă băutură ziua, m-a reclamat să mut gardul, deși n-are niciun drept și actele îmi dau dreptate. Am făcut un drum și am lăsat dracului niște copii xerox. Acum va trebui să mute el gardul!
Încep să o invidiez pe biata mea verișoară.
Vecinul ăsta are o poveste dubioasă pe care mi-a spus-o bunicul. A plecat pe front în '42, a fost luat prizonier de ruși la Cotul Donului, în timp ce pe nevastă-sa o durea în cot, și s-a întors după vreo 10 ani, veteran de război pensionat. La moacă parcă semăna dar era mai înalt, plus că plecase blond și venise brunet.
Nevastă-sa avea oarece dubii, mai ales când l-a văzut seara în pielea goală, măi Grigore, tu ești oare? Eu sunt, Măndico, liubliu tău, ce, nu mă mai cunoști? În fine, a început ăsta să-i povestească cum s-au cunoscut și alte alea, că până la urmă l-a acceptat, că prea știa ăsta toate amănuntele, ba și chestiile intime. Da' cam avea accent rusesc, nenorocitul.
Marți noapte am o insomnie crâncenă. Iau un nenorocit de distonocalm pe la 1. Mai iau unu și pe la două, că-mi admiram moaca la lumina lunii, ca un caraghios. Gândurile nu-mi dau pace. Am memorie fotografică. E un blestem, ce citești să memorezi și să se învârtă prin cap. Ca un computer blocat. În fine, adorm dracului. Ora 6, trezirea, hei man, trenul așteaptă. Am dat pe gât o ceașcă fierbinte de cafea și doi crenvurști opăriți, așa, la repezeală, apoi, nevastă-mea m-a condus la tren și m-a împins pe scările alea înalte unde ai șansa să-ti rupi nădragii în cur când ridici piciorul la 90 de grade.
La 8 fix am plecat. Eram amețit și stors ca o amărâtă de lămâie în blender dar pare o zi bună, pot simți asta, cu intuiția mea specială, care nu dă greș niciodată. Miroase a zi bună! În compartiment miroase a bășini, sunt gata să vomit. Ca să fie tacâmul complet e și un miros ordinar de șosete purtate. Purtate mult. Geamul nu se deschide nici de-al dracului deși trag cât pot de mânere și bat disperat cu pumnii în el. Soția îmi face cu mâna de pe peron cu mare drag și îmi trimite bezele. Vine controlorul cu o mutră fioroasă și mă gândesc la Temelie, care aruncă pasagerii din tren. Mă așez cuminte și privesc pe geam peisajele.
Gata, la dracu' domnule Director, mi-am zis eu, în week-end-ul ăsta găsim comoara!
Cu aceste gânduri îndrăznețe am purces pentru a pregăti terenul, cu trenul de dimineață, nevastă-mea urmând să vină diseară cu trenul de noapte, din motive de serviciu.
Sosesc pe la 10 dimineața, cu un soare zglobiu deasupra capului, într-un peisaj mirific, magnific și grandios, cu aer oxigenat puternic și miros persistent de conifere și îl întreb pe taximetristul meu care moțăia ca un liliac cenușiu, agățat de o bancă în fața gării, dacă știe vreun sobar. Îmi continui drumul în pași de cha-cha-cha, către locuința moștenită, era să zic bântuită și admir peisajul care te lasă fără suflare! Doamne ferește!
Noaptea am dormit la căldurică iar dimineața m-am trezit degrabă, ca să mai cercetez actele, că Băncile plus CEC-ul le scotocisem personal. Asta făcuse și Notariatul și mare lucru n-au găsit. După decesul mătușii, în urmă cu 5 ani, verișoarei îi rămăsese o avere frumușică iar în conturi avea bani serioși, plus valută. A lichidat conturile chiar a doua zi! Când am văzut despre ce sumă e vorba mi s-a făcut părul vâlvoi in cap!
Unde s-au dus banii? I-a cheltuit pe toți, așa de mulți? I-a ascuns în casă? A cumpărat aur, diamante? I-a dat la adăpostul pentru câini? I-a investit în vreo afacere, în acțiuni, în imobiliare? Unde dracu sunt? Unde e argintăria, tablourile scumpe și colecția de timbre rare despre care mă tot toacă maică-mea la cap? Unde sunt bijuteriile?
Fiind un bun detectiv, că am citit toată colecția Enigma, de mic, am luat-o metodic.
Vorba volant, scripta manent! Deci, banii apar în extrasele de cont din Bănci de acum 5 ani, au fost scoși iar acum nu mai sunt! Nimic, nada, sula, deși era bună și aia!
Merg cu soția prin împrejurimi să facem investigații. Toți o țin la unison, că avea avere mare, că schimba zilnic bijuteriile, lanțuri grele din aur, coliere, brățări, cercei dar mai ales, cele peste o sută de inele! Cică trebuie să fie ascunse prin casă într-o ladă grea. Chestia e că am găsit din prima zi un lădoi, chiar in bucătărie dar era plin cu borcane de iaurt.
Gata, pauză, hai să mergem la cumpărături, zice soția. Eu am o idee strălucită, zic, să trecem și pe la biserică, să aprindem o lumânare pentru sufletul răposatei și două pentru noi, poate Dumnezeu, milostiv cum e, ne ajută să găsim comoara. Ești cam păcătos, remarcă soția, privind spre Crucea de pe Caraiman, din nu știu ce motive. Ajungem în curtea bisericii, frumos dom'le, curat, flori peste tot și câteva băncuțe aliniate frumos pe alee. Zic să ne așezăm puțin, să admirăm peisajul...
Scot punga de biscuiți, de care nu mă despart niciodată și mă chinui s-o deschid. Măi nene, parcă e făcută în dușmănie, celofanul nu se rupe nici de-al dracului! ''Ce facem noi, nemții-aruncă la gunoi!'' Am zis că atunci când voi vedea că nu se mai îndoaie pionezele, nu se mai rup scobitorile și se aprind toate bețele dintr-un chibrit, înseamnă că s-a schimbat ceva.
Am sfâșiat cu dinții punga de biscuiți, ca un animal și a apărut de nicăieri o veveriță. Foarte prietenoasă, a sărit pe bancă lângă mine și a încercat să mă deposedeze cu forța de biscuiți, care au sărit cât colo. Zic, dacă-mi rașchetează asta una peste mutră, cu ghearele alea, nu mă mai bărbieresc până la Anul Nou! Soția i-a dat un măr și am scăpat de ea, s-a dus la treaba ei. A venit și o vrăbiuță, ciudat de prietenoasă, care a început să ciugulească din fărâmele de biscuiți de pe jos, ba a sărit și pe băncuță, chiar lângă mine. O fi vreun semn, spun eu, tu ai mai văzut așa ceva? O fi verișoara care mai mișună prin localitate, până să urce spre vămile cerului...Nici chiar așa, spune soția, privindu-mă dubios. În fine, mergem în biserică. La intrare, o doamnă vinde lumânări și diverse obiecte bisericești. Intră în vorbă cu noi, despre vremea probabilă și îi fac o confesiune. Doamnă, am văzut aici pe alee o veveriță și o vrăbiuță, care s-au așezat lângă mine, pe bancă. Chiar așa, spune doamna, privindu-mă de parcă n-aș fi întreg la cap?!
Mă gândesc cât sunt de idiot și îi semnalez veverița din pomul de vizavi dar păsărica n-am cum să i-o arăt!
CAPITOLUL IX
Ne întoarcem pe la ora prânzului și mă reped pe scări să fac un duș la etaj, în timp ce nevastă-mea se duce la baia de la parter, apoi, foarte bine-dispus, merg în bibliotecă și zăresc din mers toată colecția Enigma, aliniată frumos pe raftul de sus, aproape de tavan, pe puțin vreo 90 de cărți! Îmi aleg ''Compartimentul ucigașilor'' de Sebastien Japrisot, pe care îl citisem prin clasa a VII-a și mă arunc în balansoar, gata să vin cu cracii în sus și să aterizez în curte prin fereastra deschisă. Îmi schimb locul de lectură pe un fotoliu comod, din piele. Tocmai ajunsesem la faza când cobora Bebe-Cadum din tren, în gară la Paris, unde Bambi îl aștepta angoasată, când tresar violent din cauza unui scârțâit sinistru care venea din pereți. Arunc dracu' cartea din mână și cobor în pas vioi la parter, mai să mă dau cap în cap cu nevastă-mea, care ieșea grăbită cu prosopul în brațe. Mă informează că jos se aud niște horcăituri dezgustătoare și primul lucru care îmi trece prin cap e că s-o fi înfundat instalația. Merg la locul faptei și constat că totul e în regulă. Mă întorc în camera de lectură și caut cartea. Nu e pe nicăieri, apoi o zăresc pusă în raft, sus, la locul ei dar invers, cu cheița aia in jos.
- Bun, zic voios, avem fantome în casă!
- Să ne-așezăm la masă, strigă de jos soția?- Mai târziu, dom'le!
- Să tai eu lemne?
E clar! Iau telefonul și o apelez pe nevastă-mea. Îi explic ce aveam de spus și îi dau întâlnire peste o oră, în curte, la grătarul din fața casei, chiar pe băncuța de lângă mărul cu veverițe. Între timp reiau lectura și îmi încalec un picior peste brațul fotoliului. Un tren care se apropie de gară urlă strident din goarna aia nenorocită de mi s-a făcut părul vâlvoi în cap. N-ai liniște în casa asta...Am auzit că dacă locuiești pe lângă calea ferată, îți trebuie vreo două săptămâni să te obișnuiești cu zgomotul. Isteț cum sunt mă gândesc să mă mut la un hotel astea două săptămâni.
II
Tocmai ațipisem, de la palpitanta acțiune din carte, când mă trezesc niște lovituri de topor. Casa ororilor, tată, ce naiba e aici? Mă uit pe geam și o văd pe nevastă cum se chinuie să taie lemne. Cobor iute și o întreb de apelul primit. Se uită uimită la fața mea, cu ochi nevinovați și sinceri. Iau asta ca pe un ''nu'' și îi arăt lista cu apelurile recente. Îmi arată și ea telefonul. Zero la primite, zero la recente, adică Inter - Milan 0 - 0, nimic la nimic. Bun, spun eu cunoscător, eram convins că telefoanele astea fandosite sunt făcute pe vapor! Parcă suntem în Zona Crepusculară, șoptește și soția. De ce vorbești așa încet, o întreb sfios, uitându-mă în jur cu teamă? Pentru că sunt răgușită, mă lămurește ea.
Mă apuc să tai lemne cu o mână, iar cu alta pun un sac de mangan lângă grătar, în timp ce cu alta rup rămurele de brad și cu cealaltă îmi torn un pahar de vin franțuzesc, luat din cramă la nimereală, pe întuneric. ''Cavalerul de la Făurei'' scrie pe etichetă, vin de ocnă, în traducere liberă ''Chevalier de Fauvert, Pays d'Oc''.
Foarte frumos, zic, ia să pun eu niște muzică, să ardă focul mai vesel. Verișoara are un radio Gloria, care nu prinde decât România Actualități de la releul de pe Caraiman, că sateliții nu-i prinzi și nici nu-i vezi de-acolo, cică din cauza gunoaielor lăsate de turiști. Ce să asculți, măi tată, Cântarea României? Ceaușescu ar fi sărit în sus de bucurie și s-ar fi dat și de trei ori peste cap să audă ce se dă la radioul public și, în general, la toate posturile. Că s-a făcut, că s-a dres...locul întâi în lume la, la, la și tra, la, la...Și acum, la cererea milioanelor și milioanelor de ascultători, urmează un mare artist, un geniu al muzicii universale, Ed Sheeran de România, îndrăgitul interpret Ion Dolănescu, cu melodia ''Luminiță, lampă mică''! Mi-am șters fruntea și am răsuflat ușurat, eu credeam că s-a apucat de cântat Ceaușescu, chiar înainte de Revoluție! Am realizat că radioul Gloria e ca trenul fără roți, inutil!
Am băut un șpriț de vin sec, cu arome de fructe exotice și flori, de culoarea paiului și m-am pregătit să pun pe grătar, pentru început, un file de șalău de Nil, prins chiar de mine, la Lidl.
La fereastră a apărut o boxă din care Rory Gallagher strigă cu sete:
"Mama's în the kitchen baking up a pie,
Daddy's în the backyard,
Get a job, son!"
III
După ce mi-am făcut damblaua și am mai golit două sticle de vin, zic să intrăm în casă, să căutăm nenorocita aia de comoară. Trec peste amănuntele neesențiale și găsesc pe o noptieră, un dulăpior de jucărie, vintage, în care mă așteptam să găsesc niscaiva lucrușoare pentru păpuși. Ce am găsit acolo întrecea orice închipuire. Și când te gândești că am trecut pe lângă el de o sută de ori!
Noaptea a început dansul, după ce am stins lumina. Pocnituri violente, bușituri la ușă, așa, la intimidare. Trosnea mobila de parcă dădea cineva cu barosul în ea! În pereți se auzeau voci! Sus se auzeau pași! Jos se auzeau miorlăituri! La dracu, eu nu cred în chestii de-astea. Poate or fi nenorociții ăia de vecini, care au ceva de împărțit, pumni, picioare. Am ieșit afară și i-am luat la înjurături. Ți-ai dracu să fiți dar, astăzi și mâine! Arătați-vă, golanilor! Unde sunteți, derbedeilor?
Nu era nimeni, nici măcar pomanagiul ăla de câine. Nici coada nu i se vedea. Doar vântul care sâsâia sinistru, printre ramurile zbârlite.
Mi-am adus aminte de cutremurul din '77. Eram la casa mare din Buzău și tata, care venise cam cherchelit, s-a trezit fix la ora 21:22 cu ditamai tabloul cu Maria Magdalena în brațe. Am ieșit iute din casă, în timp ce pereții huruiau și pe dinăuntru și pe dinafară. Deși aveam ditamai curtea, ne-am oprit drept într-un maldăr de cenușă și jucam țonțoroiul acolo, în picioarele goale. Pomii se aplecau amarnic, pământul se unduia ca valurile mării iar câinele scăpase din lanț și fugea în cerc, în jurul nostru, ca un apucat. Tata apucase să ia o sticlă de coniac și începuse să strige, în isteria generală: Atât poți, mă, nenorocitule? Dă-i mai tare, ordinarule! Dărâmă tot, dacă poți, derbedeule! Și mai bea o gură de tărie, apoi o lua de la capăt.
Ce vreau să spun e că, la băutură și la frică, omul capătă valențe neobișnuite și chiar îmi amintesc, deși eram mic pe-atunci, că tata începuse să danseze rock' n' roll, acolo, în cenușă, în timp ce bunicul chiuia din casă, pe întuneric, negăsind cheia de la ușă!
Așa și eu, în loc să mă duc frumos în casa bântuită și să-mi consolez nevasta, am tras la cramă și am mai luat o sticlă, după ce am nimerit cu greu cheia aia uriașă în lacăt. În casă, nevasta nicăieri. Am dat muzica la maximum și când a urlat Brian Johnson ''I'm on the highway to hell'', atunci a răcnit și soția de sub masă!
IV
Am continuat aproape toată noaptea cu repertoriul AC/DC, numai așa, de-al dracu', au continuat și bușiturile dar și insultele mele: Doar atât poți Tanti? Fă praf tot, dacă poți, dărâmă casa cu noi înăuntru și dă-i foc! Și mai beam o gură de vin, direct din sticlă. Soția, zice, poate s-a supărat că am găsit comoara, să nu cumva să o blesteme!
Stai liniștită, e blestemată deja de o sută de ori, o încurajez eu, cu glasul răgușit de băutură, acum se ocupă de noi, mvai ce mi-e frică! Goarna stridentă a unui tren ne-a făcut să ne luăm accelerat în brațe și să acoperim cu fond sonor hărmălaia din casă.
La cutremurul din 4 martie, tocmai ascultam un disc maghiar din Ungaria cu formația General, înregistrat la o Casă de discuri nemțească din Germania și acul l-a zgâriat în zgâlțâiala generală, astfel că de câte ori îl puneam, repeta la infinit acest refren: ''Eram un om flămând în vânt, dormind noaptea pe jos, nu în patul meu''..."Az utcákat jártam, földön, nem ágyban aludtam éjszakánként'' O amintire sinistră de la sinistru...
Spre dimineață spiritele s-au mai calmat, ca să zic așa. M-am dus în bucătărie și am înfulecat un cotlet haiducesc rămas de la grătar și am băut un pahar mare cu apă minerală, că ardea instalația, după care m-am băgat la somn, sus, în fața șemineului. M-am trezit târziu, după-amiază, cu amintiri neclare dar cu o mare poftă de viață.
Luni dimineață m-am dus la Bancă să rezolv cu banii. Domnișoara Săndica se certa isteric cu o clientă pentru un dosar rătăcit. Dosarul era la mine, sigur că da, că am primit două într-unul iar doamna în cauză n-a primit niciunul. Îi înapoiez dosarul, cu toate datele confidențiale din el. Doamne, doamne, cât l-am căutat, se lamentează Săndica! Foarte multe doamne, remarc eu.
La mine a greșit RZBR cu RZBL și șapte cifre în loc de nouă! Îi semnalez politicos ''mica eroare'' dar mă expediază la Notar. Merg iute la Notar. Acesta depistează ce am văzut și eu, că a greșit fătuca. Îmi spune să merg înapoi și să iau conturile corecte. Îi sugerez să îi telefoneze, să trimită aia prin fax conturile corecte. Găsește ideea genială. Telefonează. Săndica, dragă, a venit iar domnu' ăla cu moștenirea, cică i-ai greșit conturile...cum? Pleci la Sinaia, puiule? Scuză-mă, vorbim când te întorci. Către mine, mergeți acasă și vă sunăm noi, că mai durează...Merg acasă și fierb în suc propriu, ca o conservă Pikok. Îmi imaginez ce au vorbit despre mine și mă gândesc să merg înapoi și să pichetez pe acolo, apoi îmi vine o idee mai bună, să vorbesc cu directorul băncii. Îl găsesc și îi spun necazul, că nu pot să intru în posesia banilor din cauza RZBL-ului. Directorul o strigă pe Săndica, vino puiule și rezolvă-l pe domnul! Hopa sus, nu e la Sinaia? Vine Săndica, roșie la față ca sfecla și rămâne înlemnită la calculator, ca un manechin. Alo, zic eu, sunteți acasă? Nimic. Îmi șoptește panicată, cu voce groasă: m-am blocat! Nu face nimic, domnișoară, respiră adânc, nu e nicio grabă. Vorba lui Sadoveanu, merg lucrurile și mai încet...
.....................................................................................................
Acesta este un pamflet si trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.
