Câte trenuri trebuie să iei? Câte vise trebuie să urmezi? Câte lupte trebuie să duci? Câte stele trebuie să numeri?
Doar tu poți decide, nu există un număr magic.
Fiecare persoană are propria sa abordare a vieții și nu există o cale corectă sau greșită. Fiecare dintre noi are propriul său drum și propriile sale obiective, iar ceea ce contează este să ne bucurăm de fiecare clipă.
* * *
Trenul s-a urnit cu o zdruncinătură, vagoanele și-au mărit treptat viteza defilând din ce în ce mai repede pe lângă vilele de la marginea orașului. Eu am o manieră proprie de armonizare a clipei cu acordurile muzicale. Dacă la munte este absolut natural să asculți Jethro Tull sau Led Zeppelin, la mare merge perfect Pink Floyd iar în mașină, pentru drum, Creedence. Cea mai potrivită muzică în tren, pentru mine, este Tangerine Dream. Pe ritmul roților care se rotesc pe șine, acel "padam-padam, padam-padam", regulat și repetitiv, ca bătăile inimii, se poate improviza orice, la fel ca la Tangerine Dream, modele pulsatorii de secvențiere și sunete puternice de sintetizatoare, cu peisaje sonore ritmice, eterice și complexe, ca un fluture simfonic care își deschide aripile. Nu există sunet în spațiul cosmic, dar nu vă îngrijorați, avem Tangerine Dream! Această muzică este o parte fantastică a coloanei sonore a vieții mele.
Trenul albastru șoptește povești cu glasul lui metalic, ca un portal între lumi diferite și mă ajută să găsesc pacea din evenimentele tragice. O călătorie uimitoare prin sufletul muzicii care rezonează prin minte și inspiră în atât de multe feluri, o metaforă a vieții, cu urcușuri și coborâșuri, cu stații și destinații.
Câte lacrimi trebuie să verși? Câte rugăciuni trebuie să șoptești? Câte iubiri trebuie să pierzi?
Ascultă-ți intuiția și inima, explorează diverse opțiuni și fii deschis către noi experiențe. Fiecare călătorie, fie ea lungă sau scurtă, are ceva de oferit. Învață din fiecare experiență, bucură-te de frumusețea diversității și apreciază miracolul fiecărei clipe. Nu te compara cu ceilalți. Fiecare are propriul său ritm și propriul său drum. Nu-ți pierde timpul cu regrete sau invidie. Concentrează-te pe propria ta călătorie și bucură-te de ea la maxim. Lasă un suvenir în fiecare stație și nu te teme să cobori din tren dacă nu te mai duce spre destinația dorită.
Câte poezii trebuie să scrii? Câte zâmbete trebuie să dăruiești? Câte sacrificii trebuie să faci?
II
Trenul urcă pe versanții abrupți ai Alpilor, prin tuneluri retezate ici-colo în păduri de brazi ce abia se ghicesc în beznă. Zăresc mânăstiri cocoțate pe stânci, castele superbe și sate colorate. Ne apropiem de Zell am See. Eu și vecinul de compartiment, pe care abia acum îl observ, primim câte un pahar de vin. Uite, zice el, paharele cu Murfatlar sunt atât de luminoase, încât ai zice că înăuntru ard becuri. Așa e!, am exclamat, luând o gură din vinul auriu. Murfatlarul ăsta e o mică poezie în pahar. Vecinul meu a zâmbit aprobator. Aveți dreptate, e un vin special. Se potrivește perfect cu priveliștea munților. Apropo, ați mai fost la Zell am See? Nu, din păcate, e prima mea vizită. Dar am auzit multe despre frumusețea locului. Abia aștept să explorez orașul și împrejurimile. Aș putea să vă însoțesc, se oferă interlocutorul meu, știți cum se spune, pe munte nu e bine să fii singur, sunt pregătit cu tot ce este necesar, în câteva ore de mers pe jos și apoi cu telecabina ajungem pe creste. Nu, mulțumesc, eu am o altă filozofie despre drumeții și viață în general.
Nu înțeleg, insistă el, vorba unui amic de-al meu, șahist de forță și pescar amator, văd că discutăm împreună și ne înțelegem separat. Și, bazându-ne pe nu știu câte păreri subiective, ajungem totuși la o concluzie obiectivă. Propun să mai bem câte un pahar. Clar, zic eu.
Am reglat aerul condiționat și atmosfera din compartiment s-a mai înviorat. Un ins cu pungi enorme sub ochi, cu barbă și o femeie cu profil de oaie discută în contradictoriu pe culoar, în fața compartimentului, un copil începe să țipe, cineva scapă o înjurătură.
- Să zicem că ne aflăm în fața unui munte și amândoi vrem să ajungem pe creastă, încep eu. Dumneavoastră aveți la dispoziție un anumit număr de ore, pe când eu dispun de tot timpul meu liber. Dumneavoastră sunteți înarmat cu o busolă, cu un binoclu, cu mai știu eu ce, aveți și haine de schimb ca să nu vă pierdeți vremea cu popasuri inutile, eu nu sunt decât un drumeț oarecare, mergând pe drumul care mi se pare mai interesant și care nu este întotdeauna cel mai scurt. Dumneavoastră, mereu atent să nu greșiți direcția, sunteți foarte puțin disponibil pentru priveliști și discuții...filozofice, în timp ce pe mine nimeni și nimic nu mă oprește să poposesc la un padoc, să dorm în fân și să prind răsăritul lunii sau să fac un ocol ca să văd o peșteră care n-are nicio legătură cu ținta inițială, sau pur și simplu să mă întind în iarbă cu fața în sus și să m-apuc de numărat stelele în timp ce ascult Pink Floyd la căști. Rezultatul? Dumneavoastră ați ajuns pe creastă în timp util și pentru dumneavoastră acesta este și rezultatul urmărit, pe când pentru mine, după cum prea bine se vede, creasta nu e decât un pretext. Vârful muntelui reprezintă sfârșitul călătoriei. Pentru unii doar asta contează. În romane, în filme, chiar și în viață finalul e mai nuanțat. O carte căreia îi lipsește sfârșitul e bună de aruncat. La cinema mulți vin cu întârziere, dar nimeni nu pleacă, vorbesc în general, înainte de a afla cum se termină filmul. În viață toți își doresc un sfârșit cât mai îndepărtat, și foarte puțini sunt aceia care se întreabă dacă dorința lor are vreun sens, și încă și mai puțini care răspund negativ.
Mă opresc și îl caut cu privirea pe vecinul de compartiment dar nu îl văd nicăieri. Parcă s-a evaporat. Sunt singur în vagon, cufundat în blițul fulgerelor. Pe măsuța din fața mea, lângă un pahar cu un strop de vin, văd un petec de hârtie pe care e caligrafiat frumos: "Nu există drum către fericire. Fericirea este drumul." - Thich Nhat Hanh. Am ascultat atent și mi s-a părut că aud pași pe culoar. Am alergat la ușă dar nu am văzut decât o grămadă de fluturi. Un tren plin de fluturi.
