Am ajuns la nefericita aia de cale ferată pe la ora 11 noaptea. Era o ceață nenorocită că rezemai bicicleta de ea, nu vedeai nici la doi pași. Am ciulit urechile dar nu se auzea niciun tren, așa că am traversat pe repede înainte, sărind peste șine ca un popândău încolțit, bazându-mă pe proverbul popular, ''prost să fii, noroc să ai!'' Am scăpat și de data asta și până să-mi trag sufletul, am văzut în depărtare Infirmeria înconjurată de o vâlvătaie portocalie. Un incendiu, exact asta ne mai lipsea...
Sar pe betonul ud și mă strecor printre tufișuri, ca borfașii, să miros iarba de la rădăcină. Intru direct pe ușă ca să-i scot pe amărâții ăia afară, să nu ardă ca șobolanii. Nu mirosea a fum, așa cum mă așteptam, ci a medicamente, cu un iz discret de țuică de prună. Mă duc în salonul bolnavilor și găsesc ușa baricadată. M-am gândit că ăia sunt deja pe post de frigărui la grătar și forțez ușa. Cu mare greutate și înjurături, sunt lăsat să intru. Ce se întâmplase?
Iată evenimentele senzaționale care au avut loc în acea noapte:
II
La ora 9:35, chiar după stingere, sergentul Capră Petrică, internat la noi, a ieșit afară, să fumeze un Carpați. A observat o lumină portocalie deasupra clădirii, colorând intens ceața. Deși lumina persista încă, după vreo 10 minute s-a dus să se culce, crezând că e vreun planton care se joacă cu lanterna.
La ora 9:45 soldatul Dorel Tilihoi s-a deplasat către spălător dorind să-și facă necesitățile. Locul se află la capătul celălalt al clădirii așa că avea de străbătut tot holul. Pe la jumătatea drumului a sesizat că în spatele lui se află o siluetă întunecată, neagră, lipită de perete. Avea o înălțime de circa 1,90 - 2 metri dar din cauza întunericului nu se vedea niciun detaliu, mâini, picioare sau cap.
A strigat: Care ești, bă, acolo?! Nu a primit niciun răspuns și de frică s-a întors în dormitor.
Peste vreo 5 minute a ieșit iar, că făcea pe el și a văzut silueta din nou, de această dată lipită de geam. E bine de știut că geamurile au obloane care se închid peste noapte. S-a întors din nou în dormitor și le-a povestit celorlalți ce a văzut dar aceștia au făcut mișto de el și au râs. A ieșit abia peste 10 minute și cum nu a mai văzut nimic, de această dată a mers direct la veceu în pas vioi. Până să ajungă acolo, a sesizat mișcări de trupe în spatele lui și a văzut arătarea neagră, de vreo doi metri, care se mișca greoi. Nu a văzut dacă avea picioare dar a remarcat două brațe în formă de paranteze, cu gheare lungi, care atârnau pe lângă corp și coarne pe cap, îndoite spre spate. Mișcarea nenorocitului semăna cu cea a cosmonauților care, cică, ar fi ajuns pe Lună. În acel moment, soldatul s-a speriat rău de tot, a rupt-o la fugă și s-a închis într-o cabină. Cum arătarea venea drept spre el, s-a urcat disperat cu picioarele pe tron, iar când a auzit ghearele râcâind la ușă s-a căcat pe el de frică, la propriu! Urletul lui a fost auzit tocmai din salon unde au zbârnăit obloanele de la geamuri, care s-au deschis singure, inexplicabil, cu ferestre cu tot, lăsând să intre înăuntru vântul rece și apoi s-a luat lumina.
Sar pe betonul ud și mă strecor printre tufișuri, ca borfașii, să miros iarba de la rădăcină. Intru direct pe ușă ca să-i scot pe amărâții ăia afară, să nu ardă ca șobolanii. Nu mirosea a fum, așa cum mă așteptam, ci a medicamente, cu un iz discret de țuică de prună. Mă duc în salonul bolnavilor și găsesc ușa baricadată. M-am gândit că ăia sunt deja pe post de frigărui la grătar și forțez ușa. Cu mare greutate și înjurături, sunt lăsat să intru. Ce se întâmplase?
Iată evenimentele senzaționale care au avut loc în acea noapte:
II
La ora 9:35, chiar după stingere, sergentul Capră Petrică, internat la noi, a ieșit afară, să fumeze un Carpați. A observat o lumină portocalie deasupra clădirii, colorând intens ceața. Deși lumina persista încă, după vreo 10 minute s-a dus să se culce, crezând că e vreun planton care se joacă cu lanterna.
La ora 9:45 soldatul Dorel Tilihoi s-a deplasat către spălător dorind să-și facă necesitățile. Locul se află la capătul celălalt al clădirii așa că avea de străbătut tot holul. Pe la jumătatea drumului a sesizat că în spatele lui se află o siluetă întunecată, neagră, lipită de perete. Avea o înălțime de circa 1,90 - 2 metri dar din cauza întunericului nu se vedea niciun detaliu, mâini, picioare sau cap.
A strigat: Care ești, bă, acolo?! Nu a primit niciun răspuns și de frică s-a întors în dormitor.
Peste vreo 5 minute a ieșit iar, că făcea pe el și a văzut silueta din nou, de această dată lipită de geam. E bine de știut că geamurile au obloane care se închid peste noapte. S-a întors din nou în dormitor și le-a povestit celorlalți ce a văzut dar aceștia au făcut mișto de el și au râs. A ieșit abia peste 10 minute și cum nu a mai văzut nimic, de această dată a mers direct la veceu în pas vioi. Până să ajungă acolo, a sesizat mișcări de trupe în spatele lui și a văzut arătarea neagră, de vreo doi metri, care se mișca greoi. Nu a văzut dacă avea picioare dar a remarcat două brațe în formă de paranteze, cu gheare lungi, care atârnau pe lângă corp și coarne pe cap, îndoite spre spate. Mișcarea nenorocitului semăna cu cea a cosmonauților care, cică, ar fi ajuns pe Lună. În acel moment, soldatul s-a speriat rău de tot, a rupt-o la fugă și s-a închis într-o cabină. Cum arătarea venea drept spre el, s-a urcat disperat cu picioarele pe tron, iar când a auzit ghearele râcâind la ușă s-a căcat pe el de frică, la propriu! Urletul lui a fost auzit tocmai din salon unde au zbârnăit obloanele de la geamuri, care s-au deschis singure, inexplicabil, cu ferestre cu tot, lăsând să intre înăuntru vântul rece și apoi s-a luat lumina.
III
Bolnavii s-au speriat groaznic și au ieșit buluc pe coridor să vadă ce dracu se întâmplă și cine se ține de glume proaste în toiul nopții. Au zărit silueta la capătul holului, înaltă până la tavan și micuțul Cristi, mai curajos, a aruncat înspre ea cu o sticlă de bere Gambrinus. Din cauza întunericului nu au văzut dacă a nimerit-o între coarne dar au auzit clar un miorlăit care le-a înghețat sângele în vine. Au intrat cu toții valvârtej în dormitor și au baricadat ușa cu paturile metalice. Fiindcă obloanele erau deschise, au văzut cu spaimă cum toate luminile din Unitate se sting pe rând, una câte una, într-o liniște prevestitoare de rău, iar o ceață portocalie a cuprins cazarma ca într-o gheară.
Cristi și-a luat atribuțiile în serios și a ordonat să fie închise ferestrele și să se aprindă o lampă dar chiar atunci au văzut o umbră mare afară care fugea cu pași greoi, de parcă era scafandru. Au lăsat obloanele și le-au legat cu sârmă de covrigi de Buzău, ca să țină mai bine. Pe dinafară se auzeau râcâieli și miorlăituri sinistre, de parcă însuși diavolul încerca să pătrundă în cameră și să le devoreze sufletele.
Tocmai atunci m-am găsit să bocănesc și eu la ușă, bătând cu pumnii și picioarele, reușind să-i sperii și mai rău.
IV
După o oră de acalmie relativă, ipoteze, supoziții și explicații, sergentul Capră a luat brusc taurul de coarne si o cârjă în mână și a spus cu dârzenie: Veniți doi inși după mine, că-i pocesc eu moaca lu' maimuțaru' ăsta! A ieșit primul pe ușă și după cinci pași a ridicat cârja ca să-i dea lu' ăla în cap, după care a rămas așa, ca o statuie, paralizat de la buric în sus și de la buric în jos, de parcă fusese trăsnit.
Eu și Cristi am încercat să intervenim dar n-am putut să ne mișcăm, ba nici să gândim, rămânând la fel de țepeni ca sergentul. Am văzut umbra aplecându-se să-l cerceteze pe Capră și apoi a dispărut în salturi laterale, iar noi abia după aceea am putut fugi înăuntru să-i chemăm și pe ceilalți dar aceștia n-au venit, de frică. Cristi a scos un briceag și a zis că îl omoară pe ticălosul ăla indiferent ce dracu e!
Mai târziu, soldatul Buhuși a spus că a văzut umbra dispărând, ca un om care fuge prin apă, aplecându-se mult într-o parte și alta dar nu ca un urs sau un alt animal, că văzuse urși destui. Parcă plutea, când pe un picior, când pe celălalt...
Dintr-o dată a început unul să strige: ''Săriți, văleu, că a murit sergentul!"
Așa era, îl uitasem pe hol, că parcă eram la balamuc!
L-am apucat pe Capră de craci vreo doi-trei inși si l-am târât în dormitor unde l-am depus pe un pat. Avea ochii deschiși și privirea fixă, ca o scrumbie afumată. Nu am putut să-i descleștăm mâna de pe cârjă și din acest motiv ne-a fost frică să-l înviorăm cu vreo două-trei perechi de palme.
După circa zece minute de la înspăimântătoarele întâmplări, sergentul a început să-și revină. Și-a descleștat mâna și cârja a căzut dracu pe podea, apoi a zis că nu-și mai amintește nimic din clipa în care a ieșit pe ușă.
Bineînțeles că nu a mai dormit nimeni în noaptea aia, am comentat evenimentele recente în fel și chip, zgâindu-ne îngroziți unii la alții!
Spre dimineață a revenit curentul și s-au aprins becurile, provocând mai multe țipete isterice. Afară dispăruse și lumina portocalie și ceața aia nenorocită.
V
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l caut pe soldatul Tilihoi Dorel, care dispăruse de la ora 10 la spălător. Peste tot erau uși încuiate și ferestre zăvorâte, așa cum le asigurasem cu mâna mea.
Pe de altă parte, nedorind să mai petreacă în Infirmerie încă o noapte de groază, 12 din cei 15 bolnavi au fugit încă de dimineață pe unde au apucat. După vreo două zile i-am dus de bunăvoie cu autobuzul la Săpoca.
Pe la ora 7 a venit doctorul, supărat nevoie mare. Ce-ați făcut, mă, tâmpiților? Ce e debandada asta? Ne-a luat de perciuni, așa cum obișnuia adeseori și ne-a dus în biroul lui. Peste tot erau ștampile d-alea mari cu MINAT! Chiar și pe pereți și pe dulapul cu medicamente și în sala de mese, peste tot! MINAT, MINAT, MINAT! Au intrat ''spionii'' ca-n brânză, zice el, poate or fi luat și steagul unității dar la voi nu mă așteptam să fiți așa de blegi!
Degeaba am protestat noi că au venit extratereștrii cu coarne întoarse și OZN-uri portocalii, ne-a tras câte o scatoalcă după ceafă și ne-a trimis să luăm vopsea albă ca să acoperim repede nenorocitele alea de ștampile!
Foarte bine, nu am putut explica cum dracu au intrat spionii ăia în Infirmerie și mai ales cum au ieșit, lăsând totul încuiat pe dinăuntru dar colac peste pupăză, l-am găsit într-un final pe soldatul Tilihoi Dorel, tot la veceu, închis în cabină și cu centura de gât!
Adormise, săracul.
Mai târziu, am aflat că băieții care ne ''bântuiseră'' făceau parte din temutul Batalion 404 sau ''Comandoul lui Truțulescu'' de la cercetare - diversiune, care se strecurau în unitățile militare pentru a le vâna vulnerabilitățile!
Ținta ăstora, în afară de a ''mina'' tot regimentul, era să captureze steagul unității, care era păzit cu prețul vieții de mai mulți soldați înarmați până în dinți! Se spunea că dacă o unitate rămâne fără steag, putea fi chiar desființată!
Din motive necunoscute, unitatea noastră nu a fost desființată!
