"Sindromul'' e un titlu incomplet, o să revin cu afurisitul de cuvânt lipsă mai târziu. "Sindromul curului" sau ce mi-o trece prin cap la momentul respectiv.
Stau pe Faleza Dunării, tolănit, îmbrăcat și încălțat regulamentar, pe un șezlong comod și meditez la filosofia sindromului meu. Că e neobișnuit să mă bântuie chiar și acum.
Hai să lămurim problema de la început, ca să nu vă mai țin în joc de glezne: visez urât, dom'le, sau visez neașteptat de urât...
Adică, tocmai eu, care am fost transferat din iad ceva mai sus, cum spunea amicul Toma.
De fapt el spunea exact invers, uite c-am găsit textul, hai să fiu corect: ''Dar ce vă mirați, eu sunt Mefisto... Adică dracul. Nu știu dacă vă mai amintiți dar anul trecut am visat că am ajuns în rai. Anul ăsta m-am mutat mult mai jos.
Nu știți ce ponoase trag acuma ca drac. Dacă aș fi știut, dacă aș fi știut... Cum face unul vreo prostie gata și scuza. Nu e el de vină săracul, dracul l-a pus. Eu? Eu, nu știu, vă dau cuvântul meu de onoare că aflu faptul petrecut după ce s-a consumat. Și nu știu atunci de ce mă amestecă pe mine.''
Text: Dan Mihăescu și Grigore Pop
Mai devreme am ațipit puțin, mângâiat de razele călduțe și hop, l-am visat pe ''Cap de menghină'', un vecin de-al meu, care îmi transmitea voios peste gard, în trecere spre cârciuma "La măgarul tăvălit", că s-au scumpit iar gazele și curentul! Avea un fel de exuberanță tembelă, de parcă ar fi trebuit să ne bucurăm în grup și individual pentru grija permanentă a ălora pentru bolile cardiovasculare cardiace de inimă provocate populației.
M-a uimit faptul că avea moaca urâtă a ăluia știrb și cu mustață rară...da' ce mai contează...vise...m-am trezit ca mușcat de șarpe, cu inima bubuind.
Am luat cartea de lângă mine, ''Marele Plan'' a micuțului Stephen Hawking și am dat fix la pagina 189, că așa fac eu, țin minte pe de rost paginile. Citesc: ''Cel mai de neînțeles lucru în privința universului este că poate fi înțeles. Albert Einstein''
Foarte bine, prietene, felicitări, zic în gând și trag cu ochiul la bateria tabletei, 57%.
Ia să iau eu o înghețată pe băț. Din aia, jumătate ciocolată și jumătate vanilie.
Mă uit la ea cu poftă mare: vanilia are o culoarea care îmi place, am și un tricou așa, îl port pe-acasă, uneori dorm cu el.
De cacao sunt sătul.
Mă uit cum trece apa, vorba ăluia din nu știu ce carte, care spunea că ''stătea pe marginea unui râu și-și privea viața curgând!'' Mă gândesc că dacă aș face o bărcuță din hârtie și i-aș da drumul pe Dunăre s-ar duce drept acolo, cu puțin ghinion. Sau dacă aș cădea eu leșinat în apă, m-aș trezi după ceva timp în gheara aia cu trei degete, care-i spune deltă! M-ar pescui vreun lipovean și m-ar băga în ciorbă la ceaun, pe post de șalău, cu mămăliguță. E foarte probabil să-mi scoată și icrele!
Uite o barcă cu motor, de culoare roșie, care trage după ea un cetățean pe schiuri. Îi mai trebuie să țină în mână un steag de aceeași culoare cu barca, ''sângele clasei muncitoare exploatate''...
Sunt și iahturi și caiace și un vaporaș care se tot fâțâie de colo-colo. E bine că nimeni nu deranjează, totul se desfășoară ca într-o muzică ambientală de Brian Eno.
''Cap de menghină'' ăsta a avut o poveste dramatică. A venit la oraș, tânăr și entuziast, a luat o casă pe care a renovat-o, a pus viță-de-vie la intrare, câțiva pomi fructiferi și flori de piatră și s-a angajat la o uzină ca sudor, a găsit o țărăncuță de-a lui, un pisic de femeie și a turnat repede trei copii, să nu-i ia altul înainte, doi băieți și o fată. După disponibilizările din anii '90, l-au găsit spânzurat de o grindă, nevasta și-a pus mălai în cap și s-a mutat la bloc, într-o gheenă de gunoi cu un boschetar, fata a devenit prostituată iar băieții, unul a dispărut subit și gurile rele spun că ar fi îngropat în grădină chiar de tac-su iar celălalt a ajuns la pușcărie pentru furt din camioane. Da.
Au mai rămas doar florile de piatră...
II
Eu am o problemă cu mâinile. Adică nu pot să merg undeva fără să car ceva după mine, o servietă, o geantă, un geamantan, ceva. În ultimul timp purtam o borsetă, în care țineam actele și banii. Actele, adică buletinul. Să nu mă oprească cineva. Tata a pățit-o cu buletinul. A pățit-o rău. S-a întâlnit într-o zi cu un fost coleg de școală, ajuns milițian și din vorbă-n vorbă, ăsta îi cere buletinul. Tata râde. Ăsta se enervează și se înroșește la față. Buletinul, cere el cu o mutră ca de conopidă stricată. Tata îl dă și nu are grupa sanguină! Hopa, amendă! 50 de lei! Păi nu ți-e rușine, mă, să te deplasezi prin municipiul orașului în halul ăsta? Tata tace și plătește pe loc, ia chitanța și pleacă. Are ditamai funcția. Probabil de acolo i s-a tras, invidia e o religie străveche.
După o săptămână-două iar se întâlnește cu plotoneru, colegul de clasă, iar buletinul la control, iar amendă. Și tot așa până când taică-miu a dat un telefon unde trebuie și caraliu l-a lăsat în pace dar grupa sanguină tot nu și-a pus-o.
Acum am scăpat de borsetă. Trebuia s-o țin cu degetele peste fermoare, de frica hoților. Arătătorul pe mijloc, degetul mare pe buzunarul din stânga și inelarul pe cel din dreapta. Vigilent ca iepurele încolțit.
Aici car doar telefonul și uneori tableta. Banii, cardurile plus buletinul (că mă enervează să spun Cartea de identitate) le țin în buzunar. La sacou, la geacă sau ce dracu mai port eu pe mine, că uite cum mă enervez degeaba, mi-am adus aminte când i-a furat geanta de pe umăr mamei la Buzău în gară și l-am alergat pe hoț prin niște noroaie ca din Pleistocen, și culmea, tot hoțul striga cât îl ținea gura ''uite hoțu!'', așa, la derută. Am recuperat geanta cu prețul unui ochi vânăt și o buză spartă, că nimic nu era ușor pe lumea ailaltă.
Mai bine să mai moțăi un pic și vorbim mai târziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu