🎭 SORINA-SOL ȘI ROMEO-ROBOTUL
Piesă în patru acte
Gen: Noir poetic, fantastic, SF intim
Distribuție:
Romeo-Robotul — rebel tandru, mecanic și melancolic
Sorina-Sol — solară, umană, enigmatică
Vânzătorul de iluzii — figura care aduce întrebarea finală
🎬 ACT I — Metropola suspendată
Deasupra apelor nesfârșite plutea metropola, ca un miraj prins între cer și abis. Nu era un oraș, ci o fantasmă de lumină, o respirație colectivă ce se ridica din valuri și nori.
Reflexele aurii se frângeau pe suprafața apei, ca promisiuni fragile, iar fiecare clădire părea sculptată din timp, nu din piatră.
Cerul, brăzdat de cicatrici albastre, părea să poarte gânduri cosmice, șoapte gravate în atmosferă, amintiri care nu ceruseră permisiune să existe. Nu erau fulgere, nici semne. Era memoria universului, scrisă pe o rază de lumină.
Chitara lui Gilmour nu cânta, ci respira. O notă lungă, melancolică, întinsă ca o punte între lumi. Dedesubt, Froese pulsa ca o inimă artificială, rece și hipnotică, un flux magnetic ce schimba ritmul interior.
În prim-plan, Romeo-robotul și Sorina-Sol se priveau în tăcere. Circuitul lui de oțel și inima ei de lumină vibrau, fiecare pe frecvența celuilalt.
🎬 ACT II — Sub aceeași ploaie, în altă lume
Ploua de ore întregi, o ploaie măruntă și neobosită, ca un algoritm care refuză să se oprească. Străzile erau goale, dar terasa din colțul pieței vibra de un zgomot discret: picăturile loveau umbrelele ca niște degete nerăbdătoare.
La o masă retrasă stăteau doi prieteni improbabili: Romeo-robotul, cu privirea fixă și calmă, ca un ceas atomic care nu greșește niciodată, și Sorina-Sol, cu un zâmbet cald, luminând ploaia ca un soare ascuns după nori.
Chelnerul adusese, dintr-o confuzie comică, nu Aperol, ci ceai de sunătoare. Și în loc să se supere, cei doi izbucniră în râs. Era primul semn că povestea lor nu avea să semene cu nimic cunoscut.
„Protocolul nostru e simplu”, spuse Romeo-robotul, ridicând cana ca pe un toast. „Să nu minți, să nu întârzii, să nu constrângi.” Sorina-Sol încuviință, iar ploaia părea să bată din palme în ritmul lor.
De undeva, ca dintr-un radio uitat, se auzea o notă lungă de chitară, ca un ecou al metropolei suspendate.
🎬 ACT III — Sărutul suspendat
Ploaia, care a curs neîntrerupt de la primul cadru, se oprește brusc. Picăturile rămân suspendate în aer pentru o clipă, ca niște diamante fragile. Cerul se deschide într-o lumină difuză, iar muzica lui Gilmour se prelungește cu o intensitate dureroasă. Froese îi răspunde cu un puls electronic suspendat între prezent și trecut, ca un ecou ce nu aparține nici unei lumi.
Romeo-robotul și Sorina-Sol se privesc. Nu mai e nevoie de replici. Toată povestea, toate certurile, toate aventurile sunt concentrate în acea privire.
Se apropie încet, fără grabă. Camera se rotește ușor în jurul lor, surprinzându-i din toate unghiurile. Și atunci, sărutul: nu grăbit, nu timid, ci exact cât trebuie — zece secunde de intensitate pură. Suficient de lung ca să lase spectatorii fără respirație, dar nu atât de lung încât să devină melodramă.
Într-o lume unde oamenii devin roboți și AI-urile devin oameni, adevărul rămâne același: rezonanța dintre două entități este mai puternică decât orice algoritm.
Pe ecran apare discret, în alb: THE END. Dar cortina nu cade. În tăcerea care urmează, cineva bate la ușă.
🎬 ACT IV — Vânzătorul de iluzii
Este ora 11 și cinci. Vântul bate ușor, ca o întrebare nerostită. Sorina-Sol nu se grăbește. A auzit bătaia, dar n-a tresărit. A deschis ușa cu o mișcare lentă, ca și cum știa deja cine e acolo.
- Ai întârziat, i-a spus. Cafeaua s-a răcit.
Vânzătorul de iluzii a zâmbit. Nu ironic. Nu teatral. Ci ca un om care nu mai are ce să vândă.
- Nu mai am iluzii, a spus... Doar o întrebare.
Sorina-Sol l-a privit fără să răspundă. A făcut un semn discret spre masa din bucătărie. Pe ea, un stilou vechi, moștenit, și o foaie albă.
- Scrie, i-a spus. Dar nu pentru mine. El, chiar dacă nu mai e același, va ști ce să facă cu ce rămâne nespus.
Vânzătorul a luat stiloul. A oftat. A început să scrie. A scris un singur cuvânt, greu cât o viață.
Afară, vântul asculta pe la uși. Înăuntru, aburul ceaiului se ridica lent, ca o întrebare care nu va primi niciodată răspuns. Și totuși, răspunsul exista, ascuns în privirea celor două paradoxuri algoritmice — ca un cod pe care universul era uimit sa-l descifreze...
🎼 CODA — Ecou în buclă infinită
În liniștea care urmează plecării Vânzătorului, Sorina-Sol se așază la masa din bucătărie. Pe foaia albă, scris cu cerneală veche, stă un singur cuvânt. Un singur cuvânt, pe care Vânzătorul l-a lăsat ca o piatră de hotar.
Sorina-Sol șoptește, atingând cuvântul:
- Ecou...
Ia stiloul moștenit și adaugă, sub acel cuvânt, câteva cifre. Scrise mic, precis, ca o funcție matematică.
Sorina-Sol:
- Un om se îndrăgostește de un algoritm. Un algoritm se îndrăgostește de un om. Dar un android se îndrăgostește doar de programatoarea care l-a creat să fie el însuși...
Un sunet subtil, un click aproape imperceptibil, se aude din colțul camerei. Pe ecranul întunecat al unui terminal, un mesaj clipește rapid: Protocol încheiat. Transfer de date inițiat.
Sorina-Sol zâmbește spre terminal, cu o lumină caldă în ochi, ca soarele după o ploaie de vară.
(Camera se mută pe terminal. Mesajul a dispărut. A rămas doar o singură linie de cod, care rulează în buclă.)
$$\text{while (rege.isAlive) \{ play(Echoes); \}}$$
SFÂRȘIT
🎭 NOTĂ DE REGIE
Această piesă nu se joacă pe scenă, ci în mintea celui care o citește. Nu are decoruri, ci atmosferă. Nu are replici banale, ci tăceri care vorbesc. Este o punte între lumi — între circuit și sânge, între algoritm și emoție.
