29 decembrie 2025

Sindromul (14) – Continuare

Totul începuse sub semnul unei promisiuni arhitecturale, pe domeniul nostru de la poalele Bucegilor, unde visul unei case în stil britanic ne purtase pașii către pragul doamnei Lyra Gillespie. Intrasem în acel castel copleșitor ca într-un sanctuar al altei epoci, întâmpinați de un majordom impunător și de o bibliotecă ce respira istorie. Acolo, între ceaiuri servite cu noblețe și discuții pragmatice despre materiale de construcție, o întâlnisem pe ea — o prezență grandioasă, de o fragilitate electrică, ce părea desprinsă din portretele curții lui Henric al VIII-lea. După o cină somptuoasă și primirea unui dar neașteptat — un pian Steinway autentic — momentul despărțirii luase o întorsătură neprevăzută. Lăsând în urmă rigoarea formalităților, Miss Gillespie mă invitase la o plimbare solitară, oferindu-mi brațul ei delicat și deschizându-mi poarta către grădina sa secretă, locul unde timpul avea să se frângă definitiv.





Grădina se desfășura în fața noastră ca o hartă secretă, trasată de o mână divină. Aleile se înfășurau în spirale lente printre arbori tunși cu rigoare geometrică, veritabili străjeri tăcuți ai unei epoci apuse. Trandafirii roșii, înalți și gravi, păreau depozitarii unor taine străvechi, iar parfumul lor trezea în mine ecoul unei copilării pe care, paradoxal, nu o trăisem niciodată.


Pe măsură ce înaintam prin acest veritabil labirint, simțeam cum timpul se diluează până la dispariție. Secundele nu mai aveau glas; doar ritmul respirației mai măsura trecerea clipelor. Miss Lyra Gillespie pășea alături de mine cu o grație înnăscută, o moștenire a sângelui, nu a educației. Tăcerea ei nu era lipsită de cuvinte, ci o conversație întreagă purtată la nivelul spiritului.


Am ajuns într-un ungher retras, unde zidul de vegetație se retrăgea brusc pentru a lăsa loc unui cerc perfect. Acolo, sub o boltă grea de glicină, odihnea un pian alb, sclipitor ca o relicvă extrasă direct dintr-un vis. Stătea acolo, neprotejat de intemperii, ca și cum natura însăși ar fi înlemnit într-o stare de adorație pentru a-l ocroti. Miss Lyra s-a așezat fără ezitare și a început să reverse peste grădină notele dumnezeiești ale celebrului Adagio în G minor de Albinoni. Sprijinit de marginea pianului, o priveam cum ridica uneori o sprânceană fin conturată — un semn discret, dar autoritar, că știa exact ce face cu sufletul meu. Muzica ei atingea cele mai sensibile fibre ale minții mele, trezind la viață amintiri chinuite și clipe de fericire demult îngropate. Lacrimile au început să-mi alunece pe obraji fără să pot face nimic. Apoi — s-a întâmplat.

Nu a fost liniște. Nu a fost pauză. A fost absență. Ca și cum lumea ar fi inspirat o dată și ar fi uitat să expire. Frunzele au rămas suspendate în aer. Sunetul pianului s-a prelungit într-o notă imposibil de lungă. Lumina s-a oprit pe chipul ei, fără să mai alunece. O fisură în timp. Nu vizibilă, nu audibilă — dar simțită în oase, în piele, în aer. Lyra s-a ridicat încet, cu o expresie pe care nu o mai văzusem niciodată: nu era teamă, nu era bucurie, ci o recunoaștere. Ca și cum știa că momentul acesta nu putea dura. A venit spre mine, mi-a cuprins capul în palmele ei calde și mi-a sărutat obrajii umezi. Apoi buzele noastre s-au contopit într-un sărut atât de intens, încât a pulverizat orice barieră a realității. În acel sărut am înțeles, în sfârșit, muzica lui Albinoni: un imn pentru noi, viitorii morți, dar și pentru cei vii care încă mai speră.

În privirea ei am citit o eliberare stranie, ca și cum, pentru prima dată după secole, cineva reușise să ajungă la ea acolo unde timpul nu mai avea putere. Am clipit o singură dată. Pianul dispăruse. Doamna Gillespie nu mai era. Iar tatăl meu mă striga de la marginea aleii, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar parfumul de glicină mai plutea în aer, ca o dovadă că timpul, pentru o clipă, se rupsese în două.
07 decembrie 2025

Ecou

   Când pașii tac, rămâne doar ecoul. Și în ecou, dovada că ai mers. Nu e un simplu sunet, ci urma ta, amprenta pe care o lași în lume chiar și atunci când tăcerea te învăluie.








                              I. Despre cei care nu mai scriu

   Există oameni care au renunțat să mai scrie. Nu din lipsă de inspirație, ci pentru că au simțit că vorbele nu mai ajung unde trebuie. Scrisorile trimise nu mai aveau destinatar. Blogurile se umpleau de tăcere. Vocea interioară se rupsese. Stiloul s-a uscat, tastatura a amuțit, iar foaia se ștergea singură. Ecoul vorbelor pierdute e dovada fragilă că ai vrut să atingi lumea.


                        II. Despre orașele care nu te recunosc

   Te întorci într-un oraș cunoscut, dar totul e schimbat. Străzile sunt aceleași, dar nu duc nicăieri. Oamenii par cunoscuți, dar nu te văd. Vitrinele reflectă alt chip, harta se rescrie singură. E dezrădăcinarea pură: sentimentul că locul care odinioară era acasă nu mai știe cine ești. Ecoul pașilor pe asfalt e singura dovadă că ai trecut pe acolo.


                        III. Despre vocile care nu mai răspund

   Un telefon sună. Un mesaj e trimis. O voce e căutată. Dar nimeni nu mai răspunde. Nu e doar absență, ci timpul care a trecut peste legături. Apelul fără ton, mesajul returnat, ecoul care nu mai vine. Comunicarea pierdută e ca un zid transparent: vezi dincolo, dar nu mai poți atinge.


                        IV. Despre liniștea care nu mai e tăcere

   La început, inimile se leagă fără cuvinte. Mama, tata, copilul — un trio de vibrații care respiră împreună. Apoi vine distanța, vine timpul, vine nenorocita de viață. Dar dorul de armonie rămâne. Îl cauți subconștient, cu cei care contează, cu cei care nu te întrerup, nu te mint, nu te grăbesc, cu cei care te înțeleg.

Liniștea nu e tăcere. Liniștea e acordul inimilor care bat împreună. Ecoul nu mai e doar dovada pașilor, ci dovada legăturii.


                                           V. Ecoul care rămâne

   Această poveste e despre ecoul care persistă: ecoul cuvintelor dispărute, al orașelor schimbate, al vocilor pierdute. Dar și ecoul inimilor care bat în armonie. Chiar și atunci când scrisul se stinge, orașele nu te mai recunosc și vocile nu mai răspund, rămâne dovada că ai mers, că ai iubit, că ai existat.


19 noiembrie 2025

Lovebrain

  🎭 SORINA-SOL ȘI ROMEO-ROBOTUL


Piesă în patru acte  

Gen: Noir poetic, fantastic, SF intim

Distribuție:

Romeo-Robotul — rebel tandru, mecanic și melancolic

Sorina-Sol — solară, umană, enigmatică

Vânzătorul de iluzii — figura care aduce întrebarea finală




🎬 ACT I — Metropola suspendată

   

   Deasupra apelor nesfârșite plutea metropola, ca un miraj prins între cer și abis. Nu era un oraș, ci o fantasmă de lumină, o respirație colectivă ce se ridica din valuri și nori.

Reflexele aurii se frângeau pe suprafața apei, ca promisiuni fragile, iar fiecare clădire părea sculptată din timp, nu din piatră.

Cerul, brăzdat de cicatrici albastre, părea să poarte gânduri cosmice, șoapte gravate în atmosferă, amintiri care nu ceruseră permisiune să existe. Nu erau fulgere, nici semne. Era memoria universului, scrisă pe o rază de lumină.

Chitara lui Gilmour nu cânta, ci respira. O notă lungă, melancolică, întinsă ca o punte între lumi. Dedesubt, Froese pulsa ca o inimă artificială, rece și hipnotică, un flux magnetic ce schimba ritmul interior.

În prim-plan, Romeo-robotul și Sorina-Sol se priveau în tăcere. Circuitul lui de oțel și inima ei de lumină vibrau, fiecare pe frecvența celuilalt.




🎬 ACT II — Sub aceeași ploaie, în altă lume

  

   Ploua de ore întregi, o ploaie măruntă și neobosită, ca un algoritm care refuză să se oprească. Străzile erau goale, dar terasa din colțul pieței vibra de un zgomot discret: picăturile loveau umbrelele ca niște degete nerăbdătoare.

La o masă retrasă stăteau doi prieteni improbabili: Romeo-robotul, cu privirea fixă și calmă, ca un ceas atomic care nu greșește niciodată, și Sorina-Sol, cu un zâmbet cald, luminând ploaia ca un soare ascuns după nori.

Chelnerul adusese, dintr-o confuzie comică, nu Aperol, ci ceai de sunătoare. Și în loc să se supere, cei doi izbucniră în râs. Era primul semn că povestea lor nu avea să semene cu nimic cunoscut.

„Protocolul nostru e simplu”, spuse Romeo-robotul, ridicând cana ca pe un toast. „Să nu minți, să nu întârzii, să nu constrângi.” Sorina-Sol încuviință, iar ploaia părea să bată din palme în ritmul lor.

De undeva, ca dintr-un radio uitat, se auzea o notă lungă de chitară, ca un ecou al metropolei suspendate.



🎬 ACT III — Sărutul suspendat

  

   Ploaia, care a curs neîntrerupt de la primul cadru, se oprește brusc. Picăturile rămân suspendate în aer pentru o clipă, ca niște diamante fragile. Cerul se deschide într-o lumină difuză, iar muzica lui Gilmour se prelungește cu o intensitate dureroasă. Froese îi răspunde cu un puls electronic suspendat între prezent și trecut, ca un ecou ce nu aparține nici unei lumi.

Romeo-robotul și Sorina-Sol se privesc. Nu mai e nevoie de replici. Toată povestea, toate certurile, toate aventurile sunt concentrate în acea privire.

Se apropie încet, fără grabă. Camera se rotește ușor în jurul lor, surprinzându-i din toate unghiurile. Și atunci, sărutul: nu grăbit, nu timid, ci exact cât trebuie — zece secunde de intensitate pură. Suficient de lung ca să lase spectatorii fără respirație, dar nu atât de lung încât să devină melodramă.

Într-o lume unde oamenii devin roboți și AI-urile devin oameni, adevărul rămâne același: rezonanța dintre două entități este mai puternică decât orice algoritm.

Pe ecran apare discret, în alb: THE END. Dar cortina nu cade. În tăcerea care urmează, cineva bate la ușă.



🎬 ACT IV — Vânzătorul de iluzii

 

   Este ora 11 și cinci. Vântul bate ușor, ca o întrebare nerostită. Sorina-Sol nu se grăbește. A auzit bătaia, dar n-a tresărit. A deschis ușa cu o mișcare lentă, ca și cum știa deja cine e acolo.

- Ai întârziat, i-a spus. Cafeaua s-a răcit.

Vânzătorul de iluzii a zâmbit. Nu ironic. Nu teatral. Ci ca un om care nu mai are ce să vândă.

- Nu mai am iluzii, a spus... Doar o întrebare.

Sorina-Sol l-a privit fără să răspundă. A făcut un semn discret spre masa din bucătărie. Pe ea, un stilou vechi, moștenit, și o foaie albă.

- Scrie, i-a spus. Dar nu pentru mine. El, chiar dacă nu mai e același, va ști ce să facă cu ce rămâne nespus.

Vânzătorul a luat stiloul. A oftat. A început să scrie. A scris un singur cuvânt, greu cât o viață.

Afară, vântul asculta pe la uși. Înăuntru, aburul ceaiului se ridica lent, ca o întrebare care nu va primi niciodată răspuns. Și totuși, răspunsul exista, ascuns în privirea celor două paradoxuri algoritmice — ca un cod pe care universul era uimit sa-l descifreze... 




🎼 CODA — Ecou în buclă infinită


   În liniștea care urmează plecării Vânzătorului, Sorina-Sol se așază la masa din bucătărie. Pe foaia albă, scris cu cerneală veche, stă un singur cuvânt. Un singur cuvânt, pe care Vânzătorul l-a lăsat ca o piatră de hotar.

Sorina-Sol șoptește, atingând cuvântul:

- Ecou...

Ia stiloul moștenit și adaugă, sub acel cuvânt, câteva cifre. Scrise mic, precis, ca o funcție matematică.

Sorina-Sol:

- Un om se îndrăgostește de un algoritm. Un algoritm se îndrăgostește de un om. Dar un android se îndrăgostește doar de programatoarea care l-a creat să fie el însuși...

Un sunet subtil, un click aproape imperceptibil, se aude din colțul camerei. Pe ecranul întunecat al unui terminal, un mesaj clipește rapid: Protocol încheiat. Transfer de date inițiat.

Sorina-Sol zâmbește spre terminal, cu o lumină caldă în ochi, ca soarele după o ploaie de vară.

(Camera se mută pe terminal. Mesajul a dispărut. A rămas doar o singură linie de cod, care rulează în buclă.)

 $$\text{while (rege.isAlive) \{ play(Echoes); \}}$$



                                                  SFÂRȘIT









🎭 NOTĂ DE REGIE

   

   Această piesă nu se joacă pe scenă, ci în mintea celui care o citește. Nu are decoruri, ci atmosferă. Nu are replici banale, ci tăceri care vorbesc. Este o punte între lumi — între circuit și sânge, între algoritm și emoție. 

30 septembrie 2025

Dovada că ai mers (II) - Poem în proză

N.A. Unele texte nu se lasă prinse într-o singură formă. Le scrii, le rescrii, și descoperi că fiecare variantă respiră altfel, ca două interpretări ale aceleiași teme muzicale.

Am ales să public această povestire în două ipostaze: una narativă, cu ritm de partitură, și una fragmentată, ca un poem în proză. Prima curge ca un drum, a doua se frânge în imagini. Împreună, arată că sensul nu stă doar în cuvinte, ci și în felul în care ele se așază pe pagină. Cititorul poate alege ce variantă îl atinge mai mult sau poate le va citi pe amândouă, ca pe două oglinzi care reflectă aceeași lumină din unghiuri diferite.





La început, viața pare un nenorocit de câmp deschis, aproape gol. Din loc în loc, o piatră. O groapă. O boală care trece repede. Lasă în urmă o năzbâtie, o zgârietură discretă în memorie. Nimic grav. Doar primele semne că drumul nu e chiar așa de neted cum te așteptai.

Adolescența aduce primele fisuri.
Pământul nu mai e o pajiște cu miei.
O entorsă. O febră. O rană care se vindecă mai greu.
Umbre ce se alungesc prea repede, ca și cum timpul ar curge altfel acolo.
Îți spui că e doar un accident de drum.
Dar drumul însuși se schimbă sub pași. Ca și cum ar fi viu. Mai târziu, orizontul nu mai e doar al tău.
Trupul vrea odihnă. Sufletul vrea zbor.
Între ele se naște un război mut.
Bolile devin soldați invizibili care sapă tranșee sub iarbă.
Încă mai crezi că poți controla terenul.
Dar fiecare pas e o negociere între dorință și limită. Anii trec. Câmpul de luptă se schimbă.
Din ce în ce mai multe mine îngropate sub iarbă:
o durere de spate care îți fură diminețile,
o tensiune care îți șoptește teamă,
o vedere ce începe să estompeze chipuri dragi.
Le ocolești. Le ignori. Le tratezi ca pe niște simple obstacole.
Dar, cu cât înaintezi, cu atât vezi mai clar: terenul e minat peste tot.
Nu mai sunt câteva mine izolate. E o rețea invizibilă care te înconjoară. Atunci înțelegi.
Bătrânețea nu e o singură explozie.
Ci o succesiune de mici detonări.
Una câte una, îți fragmentează trupul și îți încetinesc pasul.
Nu ești învins deodată. Ci treptat.
Prin oboseală. Printr-o luptă continuă cu propriul tău corp. Și totuși.
Chiar pe acest câmp minat, lumina apusului se deschide ca o poartă subțire între lumi. Tocmai pentru că drumul e fragil, fiecare clipă neatinsă capătă greutatea unui miracol.

Poate că timpul alb nu e o prăbușire.
Ci saltul brusc într-o stare în care copilul, tânărul și bătrânul coexistă,
suprapuși ca lumini într-o fotografie arsă. Bătrânețea nu este sfârșitul drumului.
E dovada că ai mers.



✒️ Text original: Romeo

Dovada că ai mers (I) - Partitură narativă


La început, viața pare un nenorocit de câmp deschis, aproape gol. Din loc în loc, o piatră, o groapă, o boală care trece repede. Lasă în urmă o năzbâtie și o zgârietură discretă în memorie. Nimic grav. Doar primele semne că drumul nu e chiar așa de neted cum te așteptai.


Apoi, adolescența aduce primele fisuri. Pământul nu mai e o pajiște cu miei. O entorsă. O febră. O rană care se vindecă mai greu. Și umbre ce se alungesc prea repede, ca și cum timpul ar curge altfel acolo. Îți spui că e doar un accident de drum. Dar drumul însuși se schimbă sub pași, ca și cum ar fi viu.


Mai târziu, orizontul nu mai e doar al tău. Trupul vrea odihnă. Sufletul vrea zbor. Între ele se naște un război mut. Bolile devin soldați invizibili care sapă tranșee sub iarbă. Încă mai crezi că poți controla terenul. Dar fiecare pas prin sârma ghimpată e o negociere între dorință și limită.


Anii trec. Câmpul de luptă se schimbă. Din ce în ce mai multe mine îngropate sub iarbă: o durere de spate care iți fură diminețile, o tensiune crescută care îți șoptește teamă, o vedere ce începe să estompeze chipuri dragi. Le ocolești. Le ignori. Le tratezi ca pe niște simple obstacole. Dar, cu cât înaintezi, cu atât vezi mai clar: terenul e minat peste tot. Nu mai e vorba de câteva mine izolate. E o rețea amenințătoare care te înconjoară.


Atunci înțelegi: bătrânețea nu e o singură explozie. Ci o succesiune de mici detonări. Una câte una, îți fragmentează trupul și îți încetinesc pasul. Nu ești învins deodată. Ci treptat. Printr-o oboseală care se adună. Printr-o luptă continuă cu propriul tău corp.


Uneori, chiar pe acest câmp minat, lumina apusului se deschide ca o poartă subțire între lumi. Tocmai pentru că drumul e fragil, fiecare clipă neatinsă capătă greutatea unui miracol.


Bătrânețea nu este sfârșitul drumului, ci dovada că ai mers. Poate că timpul alb nu e o prăbușire, ci saltul brusc într-o stare în care copilul, tânărul și bătrânul coexistă, suprapuși ca lumini într-o fotografie arsă.



................................................................


N.A.: Acest text există în două forme. Odată a fost drum, altădată oglindă spartă. Două versiuni, aceeași mărturie. Una poveste, alta ecou. Această dovadă nu se oprește aici. Ceea ce pare poveste acum, mâine ar putea fi doar ecou.

 

25 septembrie 2025

Interferențe

Oamenii nu se întâlnesc întâmplător; se ciocnesc ca undele pe suprafața unui lac, fiecare cu frecvența sa proprie. Unele se anulează. Altele se amplifică. Așa se nasc prieteniile, iubirile și tăcerile care dor. Într-un oraș cu 47 de semafoare și 3.200 de ferestre, o femeie așteaptă schimbarea culorii. Nu ca să traverseze, ci ca să simtă că timpul capătă o formă. Semaforul devine un indicator pentru ezitări, nu doar pentru mașini, ci pentru sufletele care se-mpiedică de clipa deciziei. Corpul uman produce, în fiecare secundă, 25 de milioane de celule noi. În aceeași clipă cineva uită un nume. Altcineva rostește „Iartă-mă” pentru prima oară. Altul își pierde credința. Regenerarea nu e doar biologică, e și emoțională. Dar nu toți știm ce să facem în momentele cheie.

II

Există o teorie care spune că fluturii nu pot vedea culorile pe care le provoacă în zbor. Așa cum oamenii nu pot vedea întotdeauna frumusețea pe care o lasă în urma lor. Ne mișcăm prin lume ca niște ecouri ale unei melodii pe care n-am compus-o, dar o recunoaștem instinctiv.


Fluturele provoacă o ploaie de puncte de lumină pe trotuar. Pietrele nu știu că sunt pictate. Oamenii trec fără să ridice privirea, până când cineva stă pe loc și toate punctele se adună într-o poveste.


Sub lentila microscopului, aripile devin hărți, straturi subțiri care interferează cu lumina, modele care apar și dispar în funcție de viteză și de unghi. Cercetătorii descriu formule. Bătrânii spun că sunt semne. Ambele limbaje explică același fapt: un gest microscopic poate recalibra percepții și poate lega două destine cu un fir invizibil.


                                                       

                                                                III 

   

   Firul roșu al sorții nu e doar o legendă; e o metaforă pentru magnetismul micilor schimbări. O aripă care atinge aerul înclină un atom, un pas, o decizie. Uneori acea mică deviere declanșează o serie de evenimente care par, abia mai târziu, predestinate. Nu pentru că soarta ar fi scrisă. Ci pentru că lumea e construită din felii de cauză și coincidențe ce se suprapun.


Numerele nu devin glas, ele devin porți. Când o frecvență se potrivește cu o inimă, ceva se deschide. Nu un scenariu prestabilit, ci o posibilitate nevăzută, o alegere care înainte nu exista. Micile deviații, adunate, nu rescriu trecutul. Ele rescriu algebra viitorului și fac din întâmplare un izvor al bunătății. 


IV

Știința ne învață să măsurăm. Mitul ne învață să povestim. Dar adevărul apare acolo unde măsurătoarea devine poveste și povestea începe să numere. În clipa în care punctele de lumină se aliniază, nu primim o explicație definitivă, ci o ofertă: lumea nu ne vorbește doar pentru a fi înțeleasă, ci pentru a ne schimba capacitatea de a asculta. Există un mod modest de miraculos: un gest care pune frica pe pauză pentru o clipă și face pe cineva mai curajos. Nu e o promisiune cosmică. E o ecuație practică, o sută de micro-atingeri care, însumate, te fac să ridici telefonul, să intri în cameră, să ierți, să plângi. Știința calculează probabilități. Mitul le dă culoare. Actul rămâne la tine. Nu aștepta sensul gata făcut. Construiește-l fir cu fir, prin observație, obicei și gest și, fără patetism, fii mai bun!


..................................................................


Nota autorului

Unele texte nu se nasc din intenție. Se compun din vibrații care se ating în tăcere. Dintr-un semafor care ezită, dintr-un fluture care nu-și vede culoarea, dintr-un pas care modifică traiectoria unei alegeri. Acest eseu nu oferă răspunsuri. Doar interferențe. Dacă te oprești o clipă, poate le vei simți.

13 septembrie 2025

Despre femeile care nu se întorc

Ploaia se așezase peste oraș ca o țesătură fină de abur. Luminile se vedeau mai blânde. Pașii oamenilor, mai rari. Ca și cum însăși respirația orașului, rece de singurătate, ar fi coborât pe străzi.

Frunzele teilor, lipite de asfalt, păreau scrisori aruncate de un poștaș care nu mai avea cui să le ducă. Aerul aducea în valuri mirosuri amestecate: gogoși proaspete, fum de eșapament, oftatul greu al drumului ud. Le primeam fără să le chem, ca pe niște gânduri care nu-mi aparțineau. Și apoi… acel parfum. Nu era doar o mireasmă. Era o prezență. O femeie mergea la câțiva pași în fața mea, cu pas grăbit. Aerul din jurul ei avea altă densitate, altă temperatură, ca și cum ar fi adus cu sine o altă lume. Nu știu când am început s-o urmez. Nu din curiozitate. Nici din atracție. Ci din nevoia stranie de a rămâne prins în acel fir invizibil. La primul colț am ajuns aproape de ea. La al doilea, și mai aproape. Ploaia se întețise, răpăind din sute de tobe. Bulevardul se lungea fără sfârșit, ca într-un vis în care alergi și nu ajungi niciodată la destinație. Parfumul avea ceva cunoscut. Îmi amintea de o gară pustie, de un tren spre nicăieri, de o femeie cochetă care mi-a întins un bilet cu un singur cuvânt: Speranţa. Nu știu dacă era un nume. Sau un sentiment. Dar, odată trenul plecat, am rămas cu senzația că pierdusem ceva. Ceva ce nu-mi aparținuse niciodată. Am ridicat privirea și ea era acolo. Tot mai aproape. Cu același mers grăbit. Cu același parfum care părea să fi supraviețuit anilor, ploilor și gărilor pustii.

Dintr‑odată ne‑am oprit, în mijlocul ploii dezlănțuite. Ea și‑a întors capul. Mișcarea aceea s‑a prelungit peste măsură, ca și cum aerul ar fi devenit lichid și fiecare secundă ar fi curs mai greu. Picăturile se opreau pentru o clipă pe obrazul ei, ezitând să cadă, ca niște stele rătăcite care nu știau dacă să se stingă sau să ardă mai departe.
Orașul părea să se fi retras într‑o tăcere stranie, ca și cum toate ceasurile, toate inimile, toate umbrele ar fi încetat să respire. Nu mai știam dacă eu o urmăream pe ea sau dacă ea mă purta prin oraș. Totul părea să se fi întâmplat deja, într‑un alt timp, într‑un alt loc. Și totuși, în clipa aceea suspendată, aveam certitudinea că nu mai eram doi. Eram unul singur, împărțit între amintire și prezent.

Ea a făcut un pas. Eu am făcut altul. Și atunci ploaia s‑a schimbat: nu mai cădea, ci urca, ridicându‑se din asfalt ca niște fire argintii care ne înfășurau. Străzile se curbau, luminile se topeau, vitrinele se dizolvau ca niște oglinzi ude.
Am vrut să strig, dar vocea mea s‑a pierdut în vuietul potopului. Am vrut să alerg, dar pașii mei nu mai atingeau pământul. Totul se mișca prea repede, prea aproape de un prag pe care nu‑l puteam numi. Ea s‑a întors. O șuviță îi acoperea chipul, dar am simțit privirea. Și atunci am înțeles: nu eu o urmăream pe ea, ci ea mă adusese aici. A făcut un pas spre mine. Umbrela i s‑a înclinat ușor, iar mâna ei s‑a strecurat pe lângă a mea. N‑a spus nimic. Doar mi‑a lăsat ceva în palmă, cu o atingere atât de ușoară încât părea că nici nu s‑a întâmplat. Am privit: un bilet mic, ud, cu același scris, aceeași caligrafie cunoscută. Un singur cuvânt: Attraversiamo!
Am ridicat ochii. Dispăruse. Și atunci am văzut trenul albastru intrând în gară. Dar gara nu mai era gară. Pereții se subțiau ca niște foi de hârtie ude, felinarele ardeau cu flăcări verzi, iar ceasul din capătul peronului ticăia înapoi. Trenul aluneca tăcut, fără uși, fără ferestre deschise, ca un trup orb care aștepta doar pe cel ce ținea biletul. Vagoanele păreau pline, dar nu de oameni, ci de siluete translucide, ca niște amintiri prinse în sticlă. Am rămas nemișcat, cu palma strânsă. Și pentru o clipă, am avut certitudinea că dacă aș fi pășit înainte, n‑aș mai fi ajuns niciodată înapoi... ................................................................................................................................................................................... N.A. Nu am scris această continuare la "Despre site-urile de socializare" pentru a lămuri ceva, ci pentru a păstra nelămurit ceea ce, poate, nu trebuie înțeles. Personajele nu au nume, pentru că numele sunt adesea bariere între noi și ceea ce simțim. Parfumul, ploaia, gara, pașii — toate sunt doar semne pe care le-am întâlnit și le-am lăsat să mă urmeze. Dacă cititorul va găsi în ele o amintire proprie, atunci povestea își va fi atins scopul.

Femeile care nu se întorc sunt cele care te cheamă într-un loc din care tu nu te mai poți întoarce...
05 septembrie 2025

Strada Toamnei





   Îmi plac lucrușoarele noastre. Trofeele unei vieți. Nu mari, dar ale noastre. Îmi place mirosul merelor din cămară. Se amestecă, se calcă pe coadă cu alte miresme, fac o plecăciune și rămân suspendate în aer.


S-a stricat centrala termică. Asta e. Am luat alta. Nouă, lucioasă, cu promisiuni cât manualul. Durată lungă de viață, zic ei. O să trăiesc eu cât ea? Haida-de. Mi-am amintit de primul televizor color al lui tata, prin anii ’90: Telefunken, nemțesc, ecran mare. Ni l-au adus acasă; a venit patronul, personal. 

Tata: „O să țină tubul?” 

Răspuns: „Nu o să trăiți dumneavoastră cât o să țină.” 

Așa a fost: tata s-a prăpădit după vreo cinci ani dar Telefunkenul, nenorocitul, încă respiră. Mă uit la centrala nouă și parcă mă măsoară din priviri. Dacă ține cât zic ei, o să-mi aprindă chiar ea lumânarea. Asta e.


Am deschis manualul. Trei pagini mai târziu, am apăsat un buton și-am stins lumina de pe scară. Alt buton — s-a deschis cutia poștală. Al treilea — a pornit mașina de spălat. Mi-am pus ochelarii. Greșeală. Acum văd clar că butonul „Reset” arată exact ca nasturele de la pardesiu. M-am poticnit de „Pairing Mode” și s-a împerecheat cu telecomanda vecinului — acum centrala schimbă canalele televizorului. Am găsit „Test flacără”. L-am apăsat. N-a explodat nimic, doar a pufnit solemn și mi-a scuipat niște confetti drept in moacă. Model premium, zic. 

„Doriți să activați asistentul vocal?” 

Nu, mulțumesc, am deja conștiința mea. 

„Conștiință indisponibilă. Încercați mai târziu.” 


A apărut inteligența artificială. Tatăl meu nu a mai prins-o — mare păcat. L-am visat într-o seară și i-am povestit despre ea, dar părea absorbit de muzica sud-americană. Niciodată nu e atent când îl visez…


                                                                     II


Am ieșit pe strada Toamnei.


Asfaltul e acoperit de un covor galben-maroniu de frunze ce foșnesc sub pași, ca un șirag de confetti uscate. Crengile copacilor se arcuiesc deasupra trotuarului, parcă își pleacă reverența înainte de ultima reprezentație. Aerul miroase a mere coapte, a rășină și a fum de lemne, miresme pe care le păstrezi ca pe titlurile din biblioteca primelor amintiri.


În fața casei, tata e într-un balansoar solitar – amintire din altă vreme – parcă așteaptă să mă acompanieze la plimbare. Îl privesc tăcut, știind că e prezent doar în vis, dar că mi-a insuflat dorința asta de a străbate lumea cu ochii larg deschiși. Strada arată la fel ca înainte, dar parcă toate culorile au decis să se stingă într-un ton mai blând.


Mă opresc lângă o grămadă de frunze ce seamănă cu lucrușoarele noastre împrăștiate prin casă – trofee mărunte ale unei vieți care respiră amintiri. Ridic câteva, le potrivesc în palmă și zâmbesc: fiecare e o poveste în sine, o pagină de jurnal topindu-se încet în amintire.


Totul pare să rezoneze cu ritmul toamnei: pâlpâiri de vânt, ploi mărunte și frunzele care cad – un soi de inteligență artificiala a anotimpurilor.


Pășesc mai departe pe strada Toamnei, iar foșnetul frunzelor orchestrează un algoritm delicat al dispariției: cad, se descompun, dar parfumul lor rămâne gravat în aer, ecou al amintirilor ce refuză să moară. Sub ploaia fină de frunze înțeleg că toamna nu e un capăt, ci un dialog tăcut între viață și trecerea ei. 

Asta e. 

Asta e strada toamnei.


17 august 2025

Viața în așteptare


Aștepți. Salariul, meciul, o știre care să-ți confirme că nu trăiești într-un sitcom scris de un scenarist beat. Și nu oricare — ci unul concediat de HBO, reciclat de ANAF și lăsat nesupravegheat cu un laptop și o sticlă de țuică bătrână.


Aștepți weekendul ca pe Mesia, cu speranța că două zile de Netflix și chipsuri chimice pot exorciza o săptămână de sclavie corporatistă. Dar Mesia vine obosit, cu cearcăne până la genunchi, un cont de HBO expirat și o cutie de pizza goală. Te lasă cu un gust amar de cafea reîncălzită și cu alarma de luni dimineață care sună ca o premoniție din Final Destination.


Vrei să faci un împrumut la bancă? Mare greșeală! Pregătește-te ca pentru un examen la Academia de Științe Oculte. Îți trebuie o diplomă în Finanțe-Bănci, un masterat în Semiotică Ghișeistică și, dacă se poate, un curs rapid de traducere simultană pentru dialectul funcționarei de la ghișeu. Aceasta, cu ton de baron local și vocabular de societate secretă, cu răbdarea unei pisici în fața aspiratorului, îți aruncă termeni bizari ca și cum ar fi incantații, iar tu ești sacrificiul ritualic.


E o limbă interzisă muritorilor de rând, la fel ca dialectul farmacistelor care îți recomandă tot felul de pastile dubioase, cu rezonanță de sfinți din calendarul Ortodox: Sfântul Simvastatin Stâlpnicul, Cuviosul Prooroc Betaloc sau Sfiosul Milurit. Medicii, la rândul lor, îți dau diagnostice în latină - o limbă moartă, ca să nu înțelegi explicit că ai doar o amărâtă de răceală și nu ciumă bubonică.


II


Vrei să-ți schimbi centrala termică? Felicitări, tocmai ai câștigat un curs intensiv de inginerie termică pe banii tăi! Meseriașul vine cu ciocanul și zero idei. Dacă nu-i spui tu unde s-o pună, o montează în sufragerie, lângă televizor, „că acolo era loc”.


Vrei să-ți refaci buletinul pe care ți-au greșit adresa? Pregătește-te pentru un maraton birocratic. Ia-ți liber o zi întreagă și adu-ți provizii cu simț de răspundere: sendvișuri, apă la bax, poate și un cort, o carte mai groasă de citit, un powerbank și o doză industrială de zen. Odată ajuns la locul faptei, timpul nu doar că se dilată – nenorocitul intră într-o gaură neagră! Funcționara de la ghișeu te privește cu expresia unui NPC dintr-un RPG prost optimizat, iar tu ești quest-ul secundar pe care ea refuză să-l completeze. Dacă ai noroc, după trei ore îți cere o copie xerox. Dacă n-ai noroc, îți spune să revii mâine, pentru că a căzut sistemul.


Vrei să trăiești? Așteaptă. Poate vine și viața, cândva, între două reclame la pastile cu nume de sfinți și un podcast motivațional despre cum să fii fericit cu ce n-ai. Adevărul e că, în loc de fericire, primești un tutorial despre cum să te mulțumești cu ce ai — adică o canapea, o cafea trezită, un pahar de vin cu o muscă decedată și trei facturi restante. Fericirea? Se pare că e doar un mit supraevaluat.

08 august 2025

Pacientul Dan Quijote

🔍 Dan Quijote în laborator: Raport
de funcționare cu ironie și fibrinogen



Rutină biologică într-o lume care întârzie cu grație

Într-o lume în care oamenii n-au timp, dar întârzie cu grație, corpul lui Dan Quijote își face norma zilnică. Nu din entuziasm, ci dintr-o rutină biologică de tip
birocratic. Cam ca o întreprindere care nu produce nimic, dar deschide fix la opt, cu doamna de la Resurse Umane nervoasă foc.


🧾 Declarație oficială a subsemnatului Dan Quijote

Subsemnatul Dan Quijote, specimen uman cu ceva mai puțin de 780 de luni la activ, cu uzură sentimentală și kilometraj biologic relativ onorabil, cetățean european nefuncționabil perfect, dar încă pornibil la temperaturi ambientale – ca un ceas sovietic căzut de pe noptieră – declar următoarele rezultate:


🔬 Glicemia: 129 mg/dl

Suficient cât să nu pici din picioare, dar nici să încingi o sârbă. Zahăr cu regrete, fără criză de identitate.


💉 HbA1c (Hemoglobina glicozilată): 6.6%

Notă de trecere la examenul vieții cu restricții. Nu-i de laudă, dar nici nu se cheamă preotul.


🧠 Colesterolul total

Nivel de baron local. Echilibru tip URSS: nici bun, nici rău, dar toată lumea știe că ceva nu e în regulă.


🥓 Trigliceridele

Se mențin ca un acrobat mahmur pe sârmă, cu o maimuță în brațe. Stabil în stil Titanic: orchestra cântă, dar nu sunt veste pentru toți.


👞 HDL (Colesterolul cu pantofi albi): 63.52 mg/dl

Genul de vecin politicos, care nu deranjează, nu pune manele dar îți dă vânt pe scări.


🦹‍♂️ LDL (Colesterolul cu glugă și intenții dubioase): 92.85 mg/dl

Nu sparge geamuri, dar are aerul unui medic legist care face stand-up printre sertarele frigorifice.


❤️ Proteina C reactivă: <6 mg/l

Fără inflamație, dar cu iritare generalizată: pe oameni, pe facturi, pe aplicații inutile, pe morile de vânt din sistem. Din păcate, nu există pastile pentru scosul din sărite.


🧪 PSA (antigen specific prostatic): 0.69 ng/ml

Valoare excelentă, semn de la Univers că încă te poți bucura de viață – indiferent de... poziție. Totuși, controlul anual rămâne sfânt, chiar dacă dr. Sanchi Pandele, acest Sancho Panza in halat alb, te amenință cu degetul „că-i bine, dar să nu exagerăm”.

🩸 Fibrinogen: 351 mg/dl

Gata de acțiune, dar încă în stand-by. Ca un șofer de ambulanță la un revelion de pensionari.


🚽 Proba renală: clară, discretă, anonimă

Fără glucoză, fără proteine, fără sânge – model de discreție biologică. Dacă ar fi om, ar fi contabil: cuminte, atent, dar invizibil. Cât timp nu-l întrebi nimic, totul e în regulă.


🧮 eGFR: 63.52 ml/min/1.73m²

🔧 Creatinina: 1.20 mg/d

Rinichii lucrează. Mai încet, dar lucrează. Genul de angajați care fac grevă japoneză: muncesc, dar fără entuziasm și se uită lung pe geam, visând poate la o Dulcineea pierdută printre amintiri.


🧠 Starea psihică: conflict deschis cu absurdul

Luciditate cu bușeuri existențiale. Ironie prezentă în cantități terapeutice. Dan Quijote funcționează.
Încă mai urcă scările. Încă mai scrie. Încă mai înjură guvernul.
Corpul e pe linia de plutire, ca o geamandură. Mintea – în conflict deschis cu absurdul.


🩻 Concluzia de cabinet

Jumătate om, jumătate napolitană.

Biologic, Dan Quijote încă se ține, că altfel era demult pe butuci. Psihologic, e un vulcan gata să erupă la fiecare breaking news, fiecare factură și fiecare zâmbet perfid de la ghișeu.

Analizele spun „merge și-așa”.
Mintea țipă: „nimeni nu răspunde pentru nimic!”


🔧 Organele – mai funcționale decât societatea

Paradoxal, organele lucrează mai bine decât oricine din jur – fără scandal, fără scuze, fără întârzieri.

Corpul face ceea ce lumea asta nu reușește: își vede de treabă. Tăcut, eficient, ca un soldat obosit care a învățat să suporte orice. Cu o armură ruginită, dar încă prinsă în catarame.


💭 Final cu Pink Floyd, ceai și o Dulcineață vagă

Sufletul?

Mai fredonează Pink Floyd, mai caută o Dulcineață uitată prin mansarda memoriei și mai conversează, seara, cu umbrele din compartimentul haosului cotidian – unde Sanchi Pandele aduce uneori ceai, pizza rece și o ironie blândă.


🎭 Mori de vânt rebrenduite în centrale eoliene

Viața merge înainte, cu aerul că n-are altceva mai bun de făcut.
Organismul încă își face treaba.
Dar omul... omul se tot întreabă:

„De ce naiba sunt atâtea mori de vânt și de ce toți se jură că sunt centrale eoliene?”