07 august 2014

Teama de frică




Ai luat în greutate!
Arăți obosit!?!
Ce naiba se întâmplă cu părul tău?!!

Nu contează cât de bună e ziua ta. E de ajuns un singur comentariu s-o distrugă, s-o facă praf și pulbere, asta e, cică mintea noastră e setată să-și amintească mai bine interacțiunile negative decât pe cele pozitive. Anatomic...divin, habar n-am...
Descoperiri recente sugerează că putem lupta cu asta, zonele înalte ale creierului pot modifica funcționarea regiunilor joase, ne putem folosi inerția, intenția și atenția în moduri susținute și concentrate să depășim tendințele negative ale creierului, ca să putem controla cât de tare ne afectează experiențele negative. Cu alte cuvinte, dacă nu ai o depresie clinică, nu ești sănătos la cap...

Agyrophobia - Frica de a traversa strada.
Mageirocophobia - Frica de a găti.
Automatonophobia - Frica de manechinele ventrilocilor.
Eisoptrophobia - Frica de a privi în oglinzi.
Acrifobia - Frica de greșeli.
Alektorophobia - Frica de găini.
Ambulofobia - Frica de a sta în picioare.
Antofobia - Frica de flori.
Sesquipedalofobia - Teama de cuvinte lungi.


Să nu mai ai insomnie. Să nu mai scrii gânduri la 2 noaptea. Să nu te prindă ploaia rece și dușmănoasă fără umbrelă în plină stradă și să faci pneumonie. Să nu-ți cedeze bateria la mașină stupid. Să-ți intre banii pe card în ziua de leafă, măcar de data asta! Să nu-ți fure cineva portofelul în autobuz. Să nu te prindă un cutremur de 6 grade în bloc, că se alege praful. Să nu te inunde vecinul de deasupra. Să nu explodeze apartamentul vecinului de jos, de la gazele aragazului, așa cum ai văzut la ProTv. Să nu izbucnească un incendiu în metrou și să te prindă în tunel. Să nu dea peste tine unul la volan, pe trecerea de pietoni. Să înceteze manelele idioate care te toacă zi de zi.

Aulofobie - Frica patologică de sunete emise de instrumentele de suflat, de exemplu flaut.
Autodisomofia - Frica de persoane care miros urât.
Batmofobia - Frica de scări și trepte.
Bibliofobie - Frica de biblioteci.
Caligynefobie - Frica de femei frumoase.
Courlofobia - Frica de clovni.

Să nu-ți tai piciorul într-un ciob de sticlă pe trotuarul plin de gunoaie sau să calci într-un rahat. Să nu te muște vreun câine maidanez sau să te atace comunitarii în haită. Să nu te lovească, Doamne ferește! cancerul sau alte boli cumplite, cum ar fi Alzheimerul sau Parkinsonu' . Să nu înceapă un război. Să nu trimită rușii omuleții verzi printre noi sau să ne calce cu tancurile. Să nu vină teroriștii. Să nu ne fure ungurii Ardealul. Să nu plouă pe litoral exact în perioada concediului. Să nu faci cancer de piele de la radiațiile solare. Să nu mănânci dracului pui de la supermarket, injectat cu chimicale și antibiotice. Să nu faci diabet. Să nu-ți taie curentul, apa sau gazele.

Darofobie - Frica de a primi sau a face cadouri.
Deinpnofobie - Teama de cină și de conversații la cină.
Eufobie - Frica de vești bune.
Filofobie - Frica de a te îndrăgosti.

Să nu rămâi fără serviciu. Nici copiii să nu rămână. Să nu-ți taie leafa. Să nu faci ore suplimentare iarăși neplătite și de la atâta program flexibil să nu faci o întindere. Să nu te ia șefa la ochi. Să nu se mai scumpească întreținerea lunar, ca de obicei. Să te ocolească hepatita. Să nu cazi de pe bordură și să-ți rupi vreun picior sau o mâna. Să nu-ți rupi gâtul.

Nefofobie - Frica de nori.
Nomatofobie - Teama de nume.
Panofobia - Frica de tot.
Papirofobie - Frica de hârtie.
Pediofobia - Frica de păpuși.
Triskaidekafobia - Frica de numărul 13.
Uranofobia - Frica de cerul înstelat.
Verbofobia - Frica de cuvinte.

Să nu dea faliment băncile, ca la greci. Să nu mai vină Fondul Monetar. Să nu avem tornade. Să fie bani de pensii și salarii. Să nu se blocheze cardul de sănătate și doctorii să te dea în brânci afară. Să nu fie inundații. Să nu dea grindina. Să nu trăsnească teiul din fața casei. Să nu te trăsnească nici pe tine. Să nu cadă peste mașină sau casă. Să nu izbucnească epidemia. Să nu mai faci crize de isterie în piață că nu lasă ăștia prețul nici de-ai dracu la roșii, cartofi sau păstârnac. Să avem măcar o zi pe lună apă potabilă la robineţi. Să nu se înfunde canalizarea când plouă și să iasă rahaţii. Să nu vină viitura. Să nu deraieze trenul sau tramvaiul. Să nu se mai sinucidă oamenii la metrou. Să nu-ți dea unul în cap noaptea, pe stradă, când te întorci de la muncă. Să nu te prindă altul în lift și să-ți fure servieta sau să te violeze. Să nu se rupă cablurile care țin liftul. Să nu te uite prietenii de ziua ta, așa cum obișnuiesc.

Geliofobia - Frica de a râde.
Genufobia - Teama de a vedea genunchi, chiar și pe cei proprii.
Herofobia - Frica de dans.
Ierofobia - Frica de altare și de preoți.
Lacanofobia - Frica de legume.
Levofobia - Frica de lucruri aflate în partea stângă a corpului.
Metrofobie - Frica de poezie.


   Să nu-ți taie internetul pentru că ai întârziat trei zile plata facturii. S-o lase Ponta mai moale cu vizitele de prietenie. Să nu se strice calculatorul, mașina de spălat sau televizorul. Să nu se spargă iar vreo țeavă la baie. Să nu între hoții peste tine în casă. Să nu cazi din cadă cu fruntea de chiuvetă cum ai mai pățit. Să nu te strivească vreun copac dărâmat de furtună. Să nu ai nevoie de vreo operație că ești ca și mort. Să nu intri în comă că nu ești Cotabiţă și îți pune asistenta perna pe față fără să mai facă poză. Să nu ajungi la dentist cu falca umflată sau să-ți taie frizerul o ureche. 
Să o ții așa, din frică în frică toată viața. Să nu mori uitat de toată lumea. 

Să nu mori !

Manole

  Meșterul ședea în chiloți tetra, călare pe o scândură, sus în vârful schelei, cu o sticlă de vermut la kil în mână, bălăbănindu-și picioarele ca două pendule care se mișcă în sensuri opuse, buimac după știrile de la ora 5, îmbărbătându-se inconștient. Avea privirea tulbure și mâinile murdare de mortar. De aceea, vrând să prindă cu mâna un țânțar, își lăsă pe obraz o pată vizibilă.

  
În jur era o liniște sinistră, ca după cutremur. Calfele dormeau adânc, aparent somnul de veci, la umbra unui salcâm, după ce mai înainte jucaseră un aprig barbut. Manole îi blestemă în gând și își aprinse un Carpați fără filtru, risipind fumul cu mișcări leneșe și curbe. Starea lui sufletească era nesatisfăcătoare și neagră. Noaptea, la ora zero și un minut, construcția se dărâmase pentru a treia oară. O capră care păștea imprudentă pe lângă ziduri se salvase în ultimă instanță, plonjând spectaculos, direct în niște bascheți, cu o spaimă groaznică în suflet.

  Văzând a treia ediție a dezastrului, legendarul meșter se manifestase calm, păstrându-și neștirbit prestigiul.
Până la prânz umblase printre ruine și singura lui reacție notabilă fu un scuipat aruncat cu toată scârba peste marmura prefăcută în ț
ăndări. Așadar, palatul nu putea fi gata la timp, iar împăratul îi promisese că-i va aplica, în acest caz, douăzeci și cinci de lovituri la cur cu sceptrul lui bătut în cuie de aur și diamante.


  Adevărul e că primele două dezastre, oricât ar părea de necrezut, fuseseră pur și simplu o mântuire pentru Manole. Astfel, după primul accident, procedând la analiza cauzelor, constatase că, de fapt, uitase să facă ferestre la camerele de la parter, iar după al doilea și-a adus aminte, printr-un reflex înnăscut, că două dintre încăperi nu aveau altă ieșire decât hornul. Acum, după al treilea dezastru, obișnuit cu surprizele și cu autocritica pozitivă din mers, meșterul descoperise lipsa totală a conductelor de apă. Își notă deci ca, după terminarea construcției, să găurească te­melia, pereții și platformele pentru introducerea țevilor, caloriferelor și instalațiilor sanitare, eventual și a căzilor de baie.
  
   Totuși cauza prăbușirilor sistematice rămânea miste­rioasă. Pătrunzând curajos în autobiografia lui de con­structor profesionist, meșterul descoperi, ce-i drept, câteva fapte similare: că numai cu un an în urmă un beneficiar îl sculase din somn în miez de noapte și-l dusese să-l vâre cu capul printr-o crăpătură apărută spontan într-un pe­rete din dormitorul nevestei, care corespundea cu baia vecinului; că altădată refăcuse total o clădire cu 10 etaje, deoarece o concepuse atât de original încât hornu­rile corespundeau în subsol; că balconul unui alt palat s-a prăbușit cu o domniță, strivind sub el un îndrăgostit cu chitară cu tot, scutindu-l pe Shakespeare de griji inutile.

  De data aceasta, situația era cu mult mai gravă, ca să nu fie îngrijorat peste măsură.
Și, ca întotdeauna când trebuia să rezolve o problemă de creație care îl solicita profund, meșterul începu să gândească, ceea ce îl făcu pur și simplu să adoarmă.
Ce s-a petrecut în mintea lui neefervescentă în timpul somnului e greu de stabilit. Fapt este că, după ce s-a trezit și a căscat, a scos mobilul și a scris următorul SMS nevestei: ,,Dragă, pregătește-te de sacrificiu, ia-ți împărtășania, pupă copilul și vino până la mine să te fac beton armat". Semnat: Manole.
După ce își roase impulsiv unghia de la degetul mic, Manole hotărî să fie mai prudent și șterse cuvintele „să te fac beton armat", pentru a nu-i trezi cine știe ce bănuială bizară.
Expedie mesajul și, mișcat de gândul că nevastă-sa ar putea să-l refuze, se duse și trezi calfele, spunându-le următoarea minciună gogonată:
- Băieți, adormind, am avut un vis. Se făcea că s-a pogorât dinaintea mea o persoană obscură și supranatu­rală, care mi-a zis:
„Meștere, meștere, râul e în creștere, duhurile rele îți fac doar belele.
Palatele tale, superbe binale - mereu se dărâmă, porcii ți le râmă".
Atunci, Manole se opri cu improvizația, deoarece nu găsea o rimă corespunzătoare pentru versul care trebuia să urmeze după „geaba faci eforturi" și continuă în proză cinstită:
„Bunul Dumnezeu, zicea acel cineva, văzându-ți durerea, îți transmite confidențial sfatul următor: palatul nu va putea fi ridicat în condiții optime dacă nu zidești o ființă scumpă în el". Acuma să ne gândim, dragii mei, îm­preună. Alte ființe mai scumpe pe lume decât nevestele nu avem. Cred că niciuna dintre ele nu va avea nimic îm­potrivă să fie zidită de vie, deoarece menirea lor în căs­nicie este să se sacrifice în folosul bărbatului și să nu zică nici pâs. Acuma, chestiunea e: pe care o punem?

După minutul regulamentar de gândire, calfele au luat cuvântul pe rând.
Prima calfă:
-Aș da-o eu pe-a mea, dar nu cred că încape, e cam durdulie. Zice că suferă de glande...Si e 
și certata cu soacra..
A doua calfă:
-Aș da-o și eu pe-a mea, dar e prea nervoasă cu nervii, n-o să stea liniștită, cam dă din picior.
A treia calfă:
-Dac-aș fi sigur că palatul se dărâmă și a patra oară, eu aș da-o...
Restul calfelor au spus fie da, fie nu, așa că meșterul făcu propunerea:
-Dragi colegi, părerea mea e să procedăm în felul următor: scriem fiecare nevestelor să vină de urgență până aici. Care vine prima, p-aia o zidim. Eu am și anunțat-o pe-a mea.

  Calfele au fost de acord. Au scris fiecare nevestelor și s-au pus pe așteptat.
După o oră și trei sferturi, pe' un deal din depărtare se văzu silueta nevestei lui Manole. Inima meșterului se făcu c
ât un purice. Amintiri dintre cele mai diverse și duioase îl copleșiră brusc și ar fi vrut să facă ceva ca s-o împiedice să vină ea cea dintâi. Rugă de aceea vântul să sufle cu putere și s-o oprească.
Vântul se prefăcu în uraganul Irma, se întunecară zările, copacii fură răsturnați, apele scoase din matca lor, dar nevasta meșterului continua să vină ca o vijelie.
Rugă apoi soarele s-o oprească.
Soarele își revărsă lava pe pământ, arse toate ierbu­rile, înfierbântă apele și prăji toți peștii, provocă insolații, dar apriga nevastă tot nu se lăsa.
Meșterul rugă atunci un pițigoi aflat prin apropiere să dea o fugă în întâmpinarea ei și să-i pună în vedere să nu călătorească cu atâta sârg, deoarece consecințele îi vor dăuna.
Păsărica se întoarse peste cinci minute și-i comunică:
-A zis că vine, fie ce-o fi, ca să te întrebe personal de ce nu ai trimis salariul acasă, deși a trecut de trei zile sorocul și prin ce cârciumi l-ai băut și cu cine.
Auzind asta, Manole se resemnă. Știa acum că nici vântul, nici soarele și nici chiar un baraj de beton n-o mai puteau opri. Făcu, deci, semn calfelor să fie gata cu mistriile și cărămizile și, când sosi nevasta, o luă cu binișorul.
-Banii - îi zise Manole - i-am ascuns în zid, căci pe-aici s-au furat cam multe. Vino să ți-i dau.
Și, când ea se urcă pe zid, nouă meșteri mari, calfe și zidari, o făcură într-o clipă să dispară între cărămizi.
Meșterul, și odată cu el și calfele, răsuflară ușurați. Buna dispoziție le reveni ca prin minune, manelele lor răsunau pe toată valea.
La un moment dat, meșterul auzi dintre ziduri glasul iubitei:
-Manole, mă strânge !
Cu inima zdrobită de durere, el îi răspunse în versuri:
-Iubito, nu plânge!
Fă tu sacrificiul
Pentru beneficiul
Al meu și al soartei
Pe altarul artei.
Și, continuă să zidească, neobosit. Nevasta îl strigă din ce în ce mai slab, până când adormi în scorbura dintre ziduri. Meșterul nu se odihnea noaptea, nu se odihnea nici ziua, lucra cu o viteză nebună, disperat la marea improvizație, în var punea pietriș în loc de nisip, cărămizile le punea când pe cant, când pe lat - vorba ceea, treaba să meargă. Calfele căzuseră de pe schele, obosite, numai el lucra pe nerăsuflate.

  
Într-o zi, ajungând în vârful acoperișului, Manole con­stată cu duioșie că terminase. Construcția era gata. Acum aștepta, cu o emoție specifică omului de artă, recepția.
Veni, în sfârșit, împăratul beneficiar cu suita sa și cer­cetă palatul cu de-amănuntul. Construcția era mizerabilă. Totul pocnea și pârâia, la fiecare pas îl așteptau surprize dintre cele mai hazoase. Astfel, în timp ce pipăia un zid pentru a vedea cauza unor crăpături, împăratul auzi un râset înfundat și se înfioră. Pasă-mi-te, o gâdilase la talpă pe nevasta lui Manole. Furios, acesta ieși repede afară și ridică sceptrul ca pe o ghioagă.
-Unde-i Manole? întrebă el, furios peste măsură.
-E pe acoperiș - i se spuse.
-Luați-i schelele repede! ordonă pe loc suveranul clocotind de mânie.
-Păi cum o să mai coboare?
-De ce să coboare? Ca să facă și altele?
Manole privea consternat cum i se iau schelele de sub picioare. Se plimba de colo-colo pe acoperiș ca un leu în cușcă.
-Ah - își smulgea el părul de necaz - dacă n-aș fi uitat să pun burlanele, aș fi putut să cobor la noapte pe furiș...

La miezul nopții, când greierii cântau un vals prelung și trist, Manole, ajungând la disperare, se aruncă în văz­duh, cu două scânduri în brațe.
Unde căzu el, se făcu o gaură în pământ.


() parodie după. . .parodia regretatului dramaturg Ion Băieșu, ''Schițe -1981 '' , iar caricatura este creația regretatului Adrian Andronic-Ando)

25 iulie 2014

Eri



.r໐๖ຊ ຖi ărē๖il ērăSคp ค¢,irนrē¢ ētpคș ຖi iitp໐ຖ iนlนSi໓คrคp คērēງຖitค,ēlētS ຖî rค໐໓,ētຖiคຖî ētŞēŞăງēr ēS ēຖiâ๓ ē໓ คนiຊ 

  Contemplarea speranțelor și visele erei noi cu tot ce las în urmă sunt afectate de lacrimi... 

Ziua de mâine se regăsește înainte, doar în stele, atingerea paradisului nopții în șapte ceruri, ca pasărea liberă în zbor. 

Mă uit prin spațiu, cu soarele în spate, către fereastra unde explodează un safir. Inima aruncă un oftat pentru că acum am ajuns la răscruce de drumuri. Departe prin noapte, călătoria mea spre infinit a început. 
Deși ochii sunt larg deschiși, e doar un vis. 
Acum caut în sus și așa se pare că cerul este plin cu păsări ciudate. ŤΛ尺ÐɪØ ௱aЛƓaɪ Ɛ尺ɪ. 

  Tot ceea ce sunt, tot ce am făcut, se va destrăma acum. Numărătoarea inversă a început. 
O ultima privire spre toate greșelile sau victoriile din misiunea destinul meu. E timpul pentru a ridica ochii. Mă agăț de viață, mă agăț de speranță, de viitorul unei frânghii în ardere. Este ultimul act al jocului meu trist și îmi pare rău. Am luat darul din Paradis și l-am aruncat. 

Acum e rândul meu. Într-o clipă, pentru istoria, cultura și copiii mei voi fi cenușă. Mă voi salva din nou. Am nevoie de o atingere caldă, asta tot încerc să-ți spun. Sunt blocat aici singur, simți? Aud muzica șoaptelor tale, ecouri depărtate prin perete. Cuvintele par a fi dincolo de atingerea mea, auzi chemarea mea tăcută? La fel ca în memorie, stai între lumea reală și fantezia mea. La fel ca o amintire, știu că ai puterea de a mă elibera. Eu văd tristețea din ochii tăi, doresc să pot înțelege totul. Să descopăr ce este în interior, așa că ia-mă așa cum sunt. 

  Sunt cupole din spirale de cristal și lumină aici. Suntem creaturi aspiraţionale nu există nici o îndoială. Am urât condițiile de viață din țara barbară, în care agramații năuci au doctorate, iar boarfele vor să ajungă președinte de țară...nu de scară... 

Pieri slab, doar cei puternici vor duce ritmul. Bolnav și foamea țipă. Dar la nimeni nu îi pasă să audă ce strigi...Lumea noastră este în cădere, totul se încadrează în jos, am pierdut controlul, runda finală închide mintea și vom arde mocnit. 

Aroganța nebunilor, hei, știința este o lumină orbitoare! 

Întunericul dictatorilor în parada lor macabră. 

Ascultați-vă inima că știe ce e bine... 

Acum nebunii se ridică peste noi. 
Apelul lor de sălbatici mi-aduce jale peste pervazul ferestrei dar ochii mei sunt la zori, către o nouă zi. 
Aegroto dum anima est, spes est.ԵԹՐԺɿԾ ʍaՌԳaɿ ȝՐɿ... 

   
   Degete necunoscute îmi mângâie fața iar vântul îmi suflă în păr, ciufulindu-l. 
Există doar o lampă pe stradă, de pază sufletului meu în aerul dimineții, un partener tăcut care așteaptă ca mine zorile

Frământări slabe de viață se aud peste acoperișuri. Ruperea vrăjii. Ecouri de pași alunecând pe trotuar cu povești de spus. Și turnuri coș-de-fum ajung la gri în lumina dimineții. Degetele de pe fața mea devin pasionale, primele raze de soare. 

Sunetul orașului e în jurul meu, murmur de voci, hohote de trafic, mă înec în cântecul lor. 

  Sunt doar o clipă care ține de timp, cu un ritm stabilit în marș de picioare, un impuls care bate puternic, ca nouă zi ce se desfășoară din zori. 
Poți să simți prin vârful degetelor? Nu te sperie? 

  În derivă pe stradă, am fuzionat cu confuzia și mă simt complet electrificat cu valul uman legănat cu pământul de sub picioarele mele. Pot sta și un ceas cu mândrie sau poate cu dispreț și indiferență, cum oamenii par ca șobolanii care rulează în ritmul, fugi, fugi, fugi! 

Strâmtoarea finală se află în jurul meu și chiar dacă nu vreau, secundă perfectă s-a încheiat. 

Safirul e în palma mea.


Alchimie


Visele sunt reale atât cât durează. Și nu trăim în vise

   E și așa destul de greu să pierzi pe cineva, dar imaginează-ți cum e să nu ai răspunsuri. 
Un om înțelept ar evita azi o evadare în real. Furtuna dă târcoale. 

  Am senzația că sunt două tipuri de oameni. Cei care trec peste suferință și merg mai departe și cei ce se afundă într-o suferință fără sfârșit. 
Știi că îmi amintesc fiecare cuvânt pe care ni l-am spus? 
Dacă vrei să te simți mai bine, nu poți controla acest proces. Trebuie sã-ţi permiți să jelești. 

Nu mai dormi, fiindcă atunci când o faci, mă visezi. Și când mă vezi, simți cea mai plăcută alinare. Și îmi ceri să dansăm, dar nu pot, fiindcă nu știu acel dans. 

Știu însă că dacă te afunzi în vis ești pierdută în depresie, așa că mă chinui să te trezesc. 
Știi ce e suferința adevărată? Acea... durere seacă, acel hău adânc ce provine dintr-o tragedie fără sens. Trăiești într-o ignoranță binecuvântată, ca toți oamenii fără griji, care nu știu că întunericul e la un pas distanță. 

Nu voi spune să nu plângi, fiindcă nu toate lacrimile sunt rele. 


Alchimia transformă metalele obișnuite în unele prețioase. Visele fac același lucru. Transformă ceva oribil în ceva mai bun. Și, mai bine e să nu te gândești.           
Lasă să se întâmple. 

Vreau să te mai țin în brațe o dată, înainte să devin o amintire...


04 aprilie 2014

Sacrificiu



Tabere ambele în afli te însuți tine cu este lupta înverșunată mai cea.

E ceva în neregulă cu mine?  

Toți ne întrebăm asta. Cu toții ne întrebăm de ce nu arătăm, nu ne purtăm sau nu ne simțim ca ceilalți. Creierul e același la toți. Cortexul, hipotalamusul, trigonul cerebral, nucleul septal, etc. Cu toate astea, dacă ai lua oricare două creiere, nu sunt la fel. Să fii diferit, să fii unic, este, fără îndoială, o caracteristică fundamentală a omului. 

De ce anume îți este frică? 

Să mori într-un accident de mașină? Sau să iei o boală incurabilă?  
Frica poate învinge gândirea rațională și imediat ești în modul de atac sau decolare. Dar aceeași programare neurologică ne poate și speria. Făcând-ne să ne purtăm irațional când, în realitate, nu ai de ce să îți faci griji. Deci...putem să ne stăpânim instinctele primare? Făcându-ne în așa fel încât să nu reacționăm din cauza fricii? 




Câteodată miliarde de neuroni ni se aprind în creier... 
ajutându-ne să născocim scenarii laborioase. Ne imaginăm cu fata visurilor noastre ori cu o slujba de vis...Un astronaut, un star rock, un dirijor, un scriitor. Chiar senator sau parlamentar. Însă fanteziile îți pot întuneca mintea. Începem să credem că e un monstru sub pat...Ori că toate forțele răului s-au unit împotriva noastră. Toate fanteziile astea... Bune și rele...Se opun evoluției firești. Creierele noastre explorează posibile rezultate care ne-ar putea ajuta să ne atingem țelurile sau să evităm pericole. Dar dacă lași fanteziile să preia controlul gândirii putem omite realitatea care e chiar în fața noastră. Și câteodată, realitatea nu-i chiar așa de rea. 

Cea mai înverșunată luptă este cu tine însuți, te afli în ambele tabere.


26 septembrie 2013

Ziua X




   Renunț momentan la textele lungi și plicticoase, din lipsă de rating și voi opta pentru cele mici și vesele! Astfel îmi voi satisface nevoia viscerală de a șterge blogurile vechi centrându-mă pe cele noi. 

Eu cred că sufletul e colorat, în funcție de starea de moment. Așa cum unii oameni visează color iar alții alb-negru. De obicei, al meu e bleu dar azi îl simt roz. Aș lua în calcul ninsoarea care nu se mai sfârșește dar altul e motivul. Se apropie ziua X! 

De ceva vreme timpul meu s-a schimbat radical de ciudat. Poate se inversează polii magnetici sau am schimbat eu fusul orar. La ora 4 dimineața mă trezesc subit, trec nonșalant peste micul dejun și iau direct prânzul, de obicei un bol cu supă fierbinte, buimac, în fața șemineului, împachetat într-o pătură pufoasă NAF NAF MAISON. Întru apoi pe net, unde la mine PC-ul și TV-ul s-au contopit de când am renunțat la cablu, să aflu dacă s-a întâmplat ceva important. De obicei, nu, doar știri care-mi insultă inteligen
ța. 

  Sar acum peste orarul zilnic pentru că am promis că voi fi succint. În aceste vremuri de bejenie, în care dorm 4 ore din 24, ziua X a devenit o necesitate. Și, ca orice necesitate, trebuie făcută. Săptămânal. 
E ziua când dorm și eu opt ore, ca omu' normal. Nu mai ingerez somnifere, farmacista mă privește deja ca pe un drogat și nu mai au nici efect. Apelez la remedii naturiste. 

   Mătușa, în casa pe care mi-a lăsat-o la munte pentru vacanță, iar la mine vacanța s-a prelungit anul acesta, așadar mătușa dar și unchiul au fost colecționari împătimiți. Unii strâng timbre, pe care le sortează zilnic, alții numismatică. Ei bine, binecuvântatele mele rude au făcut o pasiune pentru cărți și sticle cu vin! Toate etichetate și numerotate îngrijit. Unele în biblioteca cât peretele, celelalte în pivnița încăpătoare. Toate trecute într-un catastif.
Vrei Minulescu? Primul raft, nr. 61! Vrei Riesling din '78? Rândul 4, nr. 162! Iar de când mi-am adus și eu colecția de viniluri totul a căpătat o altă savoare. Nu lipsesc florile proaspete, așezate artistic în vază, o deprindere mai rară, că dacă nu mă laud eu, atunci cine? Toate abilitățile simțurilor capătă nuanțe. 



   Azi e ziua sufletului roz, alias Ziua X. Afară s-a luminat bine, ninge abundent, cu fulgi mari, fluturi de gheață. Vecina mea, "fata de pe acoperiș" face pârtie, eu mă retrag instinctiv, strategic după perdea și mai pun un lemn pe foc schițând câțiva pași de rock-and-roll. Abia după-amiază îmi voi alege lectura lăuntrică, acordurile mele dragi și o sticlă prăfuită cu un bouquet seducător. 
Mă gândesc la Bacovia, Mike Oldfield și un Porto Ferreira

Noapte bună, bună dimineața prieteni! 



12.12.2012

13 august 2013

Insomnia



   Există un loc care nu are niciun nume, nimeni nu râde, niciun copil nu se joacă. Nu e pe hartă, dar e acolo. 

   Oamenii sapă în pământ după mâncare. Să umple golurile din pensia mizeră. Ei au petrecut viața făcând o muncă zi de zi. 
Vremurile s-au schimbat. Nu mai au nevoie de ei... Au afaceri profitabile din decesul lor. Există cei care cred că trebuie să conducă, iar ambiția lor este folosită ca un loc ascuns pentru faptele egoiste și teribile. 
Feriți-vă de cei care pretind că știu ce e mai bine pentru voi. 

Paradisul se hrănește cu lumină de om. 

   
   Am insomnie. Lumea doarme afară, la fereastră mea. O strălucire portocalie liniștită pe străzile goale, unde miezul nopții e suficient de clar pentru ca gândurile să se reproducă și să crească în idei. Aș vrea să se păstreze acest tablou, ca un ultim trandafir roșu pe o cupă de otravă... 


   Am nevoie de conversație pe o tastatură care modelează cuvintele, pe care aș vrea să le împărtășesc on-line minții tale, în sus și în jos pe firul de km-lumin
ă de server, scufundări adânci în fluxul de informații, unde am scăpat din viața mea de disperare și sunt liber să-mi urmez inspirația. În timp ce sunteți mulțumiți să visați în paturile voastre, eu alerg pe cai mari în valuri de eter. Eu sunt viu dar praful de pe rețea, corpul meu și rugina ar putea rămâne aici, ca un surogat imaginar, o clonă virtuală în cifre programatice dincolo de întoarcere. 

Nimeni nu ar dori după mine, eu sunt singura fantomă de la fereastră. 

Nimic de pierdut și nimic de câștigat. Eliberat de a mea tristă prietenă Insomnia

Sunt curat ca vântul din ianuarie iar duhul meu arde zbuciumat, ca o flacără virtuală...


15 mai 2013

Aşteptarea



   Îmi amintesc de foarte demult, cu mult înainte de nașterea mea. 
Eram împreună cu cei nenăscuți încă. 
Când suntem încă nenăscuți știm totul, tot ce se va întâmpla. 
Când e rândul tău, îngerii își așază degetul peste gur
a ta. Îți lasă un semn pe buza de sus. 
Înseamnă că ai uitat totul. 

Dar îngerul m-a omis... 

Apoi trebuie să-ți găsești un tati și o mami. 
Nu e ușor să alegi. Blond, cu ochii albaștri, atât cer. 

Ar fi frumos ca oamenii să nu fie complet singuri. 

A fost predestinat. Ați auzit de efectul fluturelui? 

  Au fost odată ca niciodată, un tătic și o mămică. Apoi tăticul și mămica au găsit un bebeluș drăgălaș, căruia i-au spus bebeluș drăgălaș. Bebelușul s-a născut acolo. S-a născut în acea zi, nu în alta. 


   Tot ce vezi, există. Putem vedea. Eu îi vedeam ochii mamei, dar nu-mi puteam vedea proprii ochi. 
Bebelușul își putea vedea mâinile, dar nu se putea vedea pe sine. 

Deci există cu adevărat? Exist cu adevărat? 

  Mama are perie pentru păr și ruj pentru buze. Miroase frumos. Tata are un ceas pe care îl poartă la m
ână. Ceasul face tic-tac. Dacă bebelușul cade, mama bate din palme. Spune "bravo"! 

De ce eu sunt eu și nu altcineva? De ce ne amintim trecutul, dar nu și viitorul? Când am întrebat-o pe mami, a spus: nu mai tot întreba "de ce?". Este complicat. 



Cum a fost înainte de Big Bang? 
N-a existat nimic înainte de Big Bang, pentru că înainte de asta, timpul nu exista. 
Timpul este rezultatul expansiunii universului însuși. Dar ce se întâmplă când Universul își termină expansiunea, iar timpul se inversează? 
Care ar fi natura timpului? 


  Dacă teoria corzilor e corectă, universul are 9 dimensiuni spațiale și o dimensiune temporală. 
Ne putem imagina că la început, toate dimensiunile erau amestecate, iar în timpul Big Bang-ului, 3 dimensiuni spațiale, cunoscute ca înălțimea, lățimea și adâncimea și o dimensiune temporală, cunoscută nouă drept timp s-au propagat. 
Celelalte 6 sunt în continuare minuscule și unite. Dacă trăim în universuri interconectate, cum facem diferența între iluzie și realitate? 

  Timpul, așa cum îl cunoaștem noi, este o dimensiune pe care o experimentăm într-o singură direcție. Dar dacă una dintre dimensiunile adiționale nu e spațială, ci temporală? 

  Dacă amesteci piureul de cartofi cu sosul, nu le vei mai putea separa mai târziu. E definitiv. Fumul care iese din țigară nu mai reintră la loc. Nu ne putem întoarce. De asta e dificil de ales. Trebuie să iei decizia corectă. Cât timp nu alegi, totul rămâne posibil. 



  Uneori pot vedea viitorul. Nu pare prea distractiv să știi ce se va întâmpla. 
Uneori nu dorm. Așa că mă gândesc...Mă gândesc la cum era înainte. E tot ce mi-a mai rămas. 

Port pantaloni scurți, am 9 ani și pot alerga mai rapid decât trenul. Nu-mi mai simt genunchii. Am 15 ani. 
Am 15 ani și sunt îndrăgostit. 

  
  Ce se întâmplă când ne îndrăgostim? Tehnic vorbind. Ca rezultat al anumitor stimuli sunt eliberate mari cantități de endorfin
ă, dar mai exact, de ce acea femeie sau acel bărbat? E o eliberare a feromonilor ce corespunde unor semnale genetice complementare? Sau caracteristicile fizice sunt cele pe care le recunoaștem? Ochii mamei, un miros ce stimulează o amintire fericită... 

Dragostea face parte dintr-un plan? Un plan vast a două moduri de reproducere? Bacteriile și virușii sunt organisme asexuate, care prin fiecare diviziune și multiplicare celulară suferă mutații, se perfecționează și se reproduc mult mai rapid decât noi. 
La toate astea răspundem cu cea mai de temut armă. Sexul. Doi indivizi, prin amestecarea genelor lor, amestecă toate cărțile și creează un individ cu o mai mare rezistență la viruși, cu cât este mai puțin asemănător. Participăm fără să știm la un război între două moduri de reproducere? 



  Cred că mereu ar trebui să le spunem celor dragi că îi iubim. 
Vine un moment în viață când totul pare neclar, alegerile au fost făcute, iar eu nu pot decât să continui. Mă cunosc precum propria-mi palmă, pot anticipa fiecare reacție a mea, iar viața mi-a fost încătușată cu airbaguri și centuri de siguranță. 
Am făcut tot posibilul să ajung în acest punct, iar acum că sunt aici sunt plictisit de moarte. Cel mai greu lucru este să știu că sunt încă în viață. 



   Aș vrea că totul să se oprească, acum. Să putem sta așa la nesfârșit. Se spune că pe măsură ce încetezi să respiri, încetinește și timpul. Așa se spune. 
Vreau să-mi amintesc parfumul tău și să ne întâlnim lângă turnul de lumină. Mi se pare că te văd la fiecare colț de stradă. Uneori îmi spun că poate locuiești în același oraș cu mine. Iar eu nu știu asta. Poate ești aici, foarte aproape, îmi auzi glasul? Mergem împreună pe Marte? Vrei să ne plimbăm? 

Cum spune un proverb chinez: Un singur fulg poate înclina frunza unui bambus. 

  Ce conduce la teamă și la ură ? 
Când introducem ouăle într-un incubator și apoi, pe deasupra puiului trecem o formă care seamănă cu o gâscă în zbor, aceștia își întind gâtul și strigă după ajutor. Dar dacă inversăm direcția acelei umbre, forma acesteia va întruchipa un șoim, iar reacția puilor va fi imediată. Se vor ghemui de frică pentru că nu au mai văzut niciodată un șoim. Fără niciun fel de instruire, frica îi va ajuta să supraviețuiască. Dar la oamenii supuși pericolelor iminente teama va corespunde cu cea a puilor. 

De ce țigările odată fumate nu mai revin la formă inițială? De ce moleculele se despart? De ce o picătură de apă vărsată nu se reconstituie? 
Pentru că Universul intră într-o stare de disipare. Acesta este principiul entropiei. Tendința Universului de a evolua într-o stare avansată de confuzie. 
Principiul entropiei este asociat cu săgeata timpului, ca rezultat al extinderii Universului. 
Dar ce se întâmplă când forțele gravitaționale sunt în contrabalanță cu forțele de extindere, sau când energia cuantică nulă se dovedește a fi prea slabă? În acel moment Universul ar putea intra în faza contracției, s-ar declanșa marea criză. 

Și, ce se va întâmpla cu timpul? Se va inversa? Nimeni nu știe răspunsul. 



Studiez timpul. Chestia aia care face ca evenimentele să nu se întâmple toate o dată. 



  Știu că ți se pare complicat, dar este mai simplu decât crezi. 
- Mă poți auzi? Tu trăiești în trecut acum. În viața asta, tu nu exiști. Poate părinții tăi nu s-au întâlnit niciodată. Poate tatăl tău a murit în accidentul pe care l-a avut. Poate când a murit femeia preistorică, reproducerea nu a mai fost posibilă. 
Deci, pentru această lume, tu nu exiști. Tot ce-ai spus e în contradictoriu. Nu poți fi în două locuri în același timp. Vrei să spui că avem de ales? 

Dintre toate viețile acestea, care este... cea adevărată? 

Toate viețile sunt adevărate. Fiecare destin este corect. Totul ar fi putut fi altceva, dar ar fi avut exact același înțeles. Ești prea tânăr pentru asta. Nu poți să fii mort și în același timp să fii aici. Nu ai cum să nu exiști. 

-Există viață după moarte? 
-După moarte? Cum poți fi așa sigur că exiști? Tu nu exiști. Nici eu. Noi existăm în imaginația unui copil. Suntem imaginația unui copil. 

La șah se numește "impas", (stalemate, pat). Când singura mutare viabilă este să nu muți. 

Este același lucru. Înainte nu putea să ia o decizie, pentru că nu știa ce se va întâmpla. Dar acum că știe ce se va întâmpla, tot nu poate să ia o decizie. 




Uneori nu dorm. 
Așa că mă gândesc... 
Mă gândesc la cum era înainte. 
E tot ce mi-a mai rămas...
Așteptarea.


06 mai 2013

Întrebare

  


   Sunt în aceeași gară neînsemnată, într-un sfârșit de iunie complicat, neverosimil de cenușiu și ploios. Întreaga viață am așteptat trenuri. Știu de mult timp cum se așteaptă un tren și o femeie. E fascinant, iar așteptarea e o artă. Starea de neliniște, inima care îți tremură tulburată, o mână ridicată, un zâmbet, o îmbrățișare, un sărut.

  Ce e dragostea? E când cineva te face să-ți simți stomacul încordat dar și lejer în același timp. Și când te dor obrajii de la atâta zâmbit. Zâmbești atât de mult de crede lumea că te-ai țicnit. 

Dragostea e lumină. 
Acceptare. 
Foc. 
Durere... 
O durere îngrozitoare. Dar tânjești după ea iar și iar. 
E ca acolo de unde îți iei vată pe băț sau unde te dai în călușei. 
Să te zbengui, să discuți, să faci haz de orice... 
Să nu vrei să te mai duci la culcare, să o ții în brațe strâns, pentru că 
ți-e frică să nu dispară totul într-o clipă. 

  Pe linia 1 tocmai a sosit un tren cu vagoane desperecheate, unele albastre, altele verzi, plin cu iluzii, nu a coborât nimeni, nu a urcat nimeni, poate înăuntru sunt doar regrete și fantome. 
Șoapte. 
Ascultă, dacă vrei, te pot ajuta să uiți ce zi e azi...

Când aștepți este ca și cum ai trăi într-un sarcofag, într-o piramidă fără de moarte, veșnic metaforă a morții. 

Am visat că mă plimbam pe Lună cu Alice: De unde știi că sunt supărat, am întrebat-o. Trebuie să fii, zise pisica în locul ei, altfel n-ai fi venit aici. Lewis Carroll trebuia să fie și ea. 

Dragostea nu înseamnă să te uiți fix unul la altul, ci să-ți fixezi privirea în aceeași direcție. 
Uneori mă tem că ea va 
coborî din primul vagon și mă va ocoli, așa cum doar femeile știu s-o facă. Dar nu plec nicăieri. 


Într-un timp așteptam un ultim tren, înghițindu-mi lacrimile din ploaie. Mă rugam ca ploaia să ascundă acele lacrimi, ca tu să nu le poți vedea. Și, mă gândeam dacă pe mine m-ar aștepta cineva, însă ce rost ar mai avea așteptarea ei acum? 
Poate e prea târziu pentru mine, n-aș mai îndrăzni să cobor dintr-un tren cu fantome. 

E ca întoarcerea acasă după o lungă călătorie. Așa este dragostea. E ca întoarcerea acasă. 
Mulțumesc de întrebare.

Sacrificiu 2



                                       
Unii își pierd mințile și devin suflete.

  Am același vis de luni de zile. Nu pot să văd niciodată chipuri dar 
îi cunosc de parcă îi știu de-o viață. Și am un sentiment de parcă ceva îngrozitor se va întâmpla când ajung la ei. Dar în același timp nu sunt speriat deloc. După care eu dispar. Prima dată eram speriat, crezând că-mi pierd mințile...Până am realizat că nu e prea mare pierderea.

  Orașul meu este cel mai puțin faimos oraș de nicăieri. Până să vedem și noi un film, este deja pe dvd. Și, cinematografele noastre mereu greșesc titlurile filmelor.
Avem 8 biserici și o singură bibliotecă, cu mai multe cărți interzise decât cele de citit. Aceleași familii trăiesc aici de generații.
Bunica avea o vorbă: sunt doar două feluri de oameni în oraș, cei prea proști să plece și cei care sunt blocați aici. Tata nu a putut părăsi camera sa până când a murit. Oamenii spun că a fost voia lui Dumnezeu.
Cred că e singurul mod în care oamenii pot pleca de aici.

  Orice e mai bun decât să rămâi pe loc. Dar cred că până și morții rămân aici. Sună nebunesc dar uneori îmi imaginez că sunt unul dintre ei.
În ultimul timp îmi imaginez tot felul de lucruri.
Să fii prins în timp, într-o constantă stare de teamă, neștiind ce parte din viața mea o voi juca în continuare la vicleana ruletă colorată.


Când moare un om nebun, așteptările sale dispar; la fel ca speranțele unui om injust.

  Unii oameni nu înnebunesc niciodată. Ce vieți urâte probabil au dus. Niște oameni plictisitori. Peste tot pe Pământ, propagând și mai mulți oameni plictisitori. Ce spectacol oribil. Pământul e plin de ei...

Unii își pierd mințile și devin suflete.


Bunica obișnuia să spună, "cu prima ocazie pleacă din acest oraș, du-te să afli cum gândesc și simt alte persoane, înainte să îți găsești un loc al tău". Și-i spuneam, am 9 ani, cum să fac asta ? De aceea m-a dus la bibliotecă.

  Majoritatea oamenilor își petrec întreaga viață așteptând un moment care-i va schimba pentru totdeauna. Nu se întâmplă niciodată. Ne putem începe viața acum? Trebuie să spunem doar că vrem.

E o sărbătoare importantă, Paștele. Sperăm să avem o mas
ă de sărbători, cu bucurie, în care toți vom fi prezenți. Să fiu iar împreună cu familia mea. Nu a venit nimeni. E prima dată când nu mai vine nimeni. Dorul e mai insuportabil decât bolile sau vârsta.

Închide ochii. Găsește cu mintea ceea ce cauți.

Sunt tot felul de moduri prin care cineva iubit poarte muri. Poți muri de dor. La propriu.

  Sacrificiu. Nu-l pot numi un cuvânt modern. Când oamenii aud cuvântul "sacrificiu" devin speriați, de parcă ceva li se va lua. Sau vor trebui să dea ceva de care nu se pot despărți. Cuvântul "sacrificiu" , pentru ei, înseamnă pierdere, într-o lume în care nu putem avea tot ce ne dorim.
Cred că adevăratul sacrificiu...este o victorie. Pentru că ține numai de noi, să renunțăm la ceva sau la cineva iubit, pentru cineva sau ceva pe care îl iubim mai mult decât pe noi.
Sacrificiul nu va lua durerea, boala sau pierderea dar învinge lupta împotriva amărăciunii. Amărăciunea care deranjează lumina a tot ceea ce e mai important în viața noastră.

Ceva natural va fi revendicat pentru că a fost prevestit de către cele patru elemente care veghează noaptea...Un vechi ciclu se va închide și altul nou se va deschide, unde puterea luminii și cea a întunericului se vor contopi...

  Oricum, iubirea e doar o vrajă a minții...Nu există cu adevărat. Nu există în natură. Iubirea e o magie, creată de zei ca să le dea oamenilor ceva cu care să se joace. Dar, te omoară progresiv.

E o nouă lume, tată. Dar nu e toată întunecată și nici toată luminată. Și, nu e în totalitate a noastră.

   Auzeam sunetul. Sunetul cum mă rupeam. Am plâns pentru cât am trăit. Pentru că am murit. Am fost distrus, am fost salvat.
Revendică-te în apărare, în speranță...În iubire, în furie, în recunoștință.
Revendică-te în lumină.
Revendică-te în întuneric.

E un loc în inimă care nu se va umple niciodată, un spațiu. Vom ști mai mult ca niciodată ce e acela DOR..

E un loc în inimă care nu se va umple niciodată...și vom aștepta și iarăși vom aștepta, să se umple.