Sindromul (17)

Dorința se simțea ca sufocarea iar iubirea fuma sub vulcan. În prima fază am crezut că am murit. Pe urmă am fost chiar convins de asta. Mai aveam multe de făcut, dar, na, probabil că mi-a sunat nenorocitul ăla de ceas. Mă gândesc cu regret la colecția mea de viniluri - nici măcar n-am apucat să mă laud cu ea pe internet... Și, Doamne, dacă tot m-ai luat, era musai să fie acum? N-ai fi putut să aștepți până la primul infarct oficial? Așa, de principiu? Tocmai când, în sfârșit, îmi permiteam brânza aia scumpă de la Lidl? Sfinte Petre, serios, frățică, nu poți să-mi dai măcar o amânare? Cinșpe ani! Hai, fie, zece - fac și curățenie după mine! Sau, dacă nu, dă și matale măcar o sticlă de Bordeaux!

Sunt întins. Presupun că pe un pat. Oricum, poziția e orizontală - nu că aș putea sta culcat vertical, dar, hei, cine știe? Mă simt ciudat rău: inima îmi zburdă ca un iepure supradozat cu cofeină, dar corpul e lipsit de vlagă ca un cartof fiert. Nu simt durere, nicio jenă fizică. Sunt ca un Porsche clasic cu motorul turat, dar, surpriză, roțile sunt blocate, iar volanul...nici urmă de el. Cine conduce aici?!

   Încerc să deschid ochii, dar totul e în ceață. O ceață albă, ca lumina unui neon obosit, plin de muște pensionare. În jurul meu se foiesc niște momâi albe, dar contururile lor sunt mai neclare decât o fotografie făcută cu un telefon din 2005. Oi fi, dracu’, la spital? N-ar fi prima oară. Oi fi făcut infarct? Nu-mi pot mișca mâinile, sunt amorțite, parcă blocate la spate. Oi fi legat? Am fost răpit? Dar cine, naiba, să mă răpească pe mine, la vârsta mea? Și pentru ce? Să le spun cum se folosește un pick-up?

Nici auzul nu mă ajută prea mult. Parcă am lichid în urechi, iar sunetele se amestecă într-o pastă confuză, ca și cum un surdo-mut ar încerca să cânte la saxofon sub apă. Or fi extratereștrii? Sau, mai rău, oi fi la balamuc? Că așa mă simt, imobilizat din cap până-n picioare. Probabil mi-au dat cămașă de forță și izmene asortate, să fie costumul complet. Ce pot să zic? Mulțumesc pentru atenția la detalii!

Poate sunt în ghips tot, oi fi avut vreun accident, am căzut în cap de la etaj. De unde etaj, că eu stau la parter. Poate am planat din teiul din fața casei și am aterizat cu dinții într-un gard. Simt pielea prea subțire și moale, oi fi ars în vreun incendiu? Ce n-aș da acum pentru un pahar de Bordeaux și un cotlet la grătar cu cartofi prăjiți wedges! Dar nu, sunt prins aici, neputincios, orbit de ceață. Cataractă? Glaucom? Am orbit, naibii? De ce m-au legat așa temeinic? Să nu-mi pun mâna la ochi? Și picioarele de ce sunt imobilizate? Nici fotbaliștii naționalei n-au picioarele așa de imobilizate.

Poate sunt pe masa de operație, iar organele mele sunt expuse ca la o licitație de antichități. Oare mi-au scos și ochii din cap? Deși, cumva, reușesc să zăresc ceva. Un zgâmboi se apropie, cu pași lenți, și-mi șoptește la ureche, dar ce să vezi, nu înțeleg nimic. Nu e o limbă străină, sunt doar sunete care se amestecă într-o ciorbă confuză. Încerc să deschid gura să spun ceva, dar imediat mi-e astupată. Simt un lichid cald curgându-mi pe gât. Ce naiba? Ăștia îmi fac clismă pe gură? E o nouă modă în spitale sau ce?

Hei, mă adoarme cu asta sau mă hrănește? Încerc să scuip, dar lichidul mi se prelinge pe bărbie. Am mai trecut prin asta acum trei ani, în spital, când halucinam tot felul de prostii. Deci… chiar am murit? Nu cred. Nu sunt în rai, pentru că aici sunt torturat regulamentar. Nu sunt nici în iad, pentru că nu miroase a pucioasă. Oi fi stafie? Strigoi? Vampir? Zombi? Sau toate la un loc, un fel de combo paranormal?

Zăresc tăblia patului și încerc să mă ridic. Imediat intru în imponderabilitate. De fapt, cineva mă ridică în brațe. Îi zăresc fața, de un albastru diafan, dar tot nu înțeleg ce spune. Sunt în brațele Domnului? Face El așa gesturi dubioase? Matale ești, Doamne? Sau o fi nenorocitul de anestezist? Primesc ceva silicoane între buze și acum, abia acum realizez că e un biberon și nu mă mir, pentru că remarc că nu am dinți. Sunt la azil? Îngrijitoarea mă ține în brațe și mă hrănește? Ba mi-a dat și un pupic gingaș pe nas, bleah...

Apoi, cu un zâmbet zaharisit de peltea de prune, mi-a pus un deget deasupra buzei superioare și, deodată, hopa-sus, mi-a lăsat un semn ca o gropiță și am uitat tot! Amnezie totală. Nu mai știu cine sunt, unde locuiesc, ce viniluri colecționam… Sunt doar fascinat, Doamne, sunt al dracului de încântat, de-a dreptul copleșit… că mi s-au eliberat mâinile din scutec și am primit o zornăitoare Simply Joy.

Nu-mi amintesc nimic, dar în timp ce strâng zornăitoarea în mâini, undeva, adânc în mine, simt un fior vag, ca o melodie pierdută pe un vinil vechi, o șoaptă care dispare înainte să o prind...