De ce și-a pierdut Cenușăreasa pantoful?

Cine nu cunoaște povestea Cenușăresei, fata săracă și frumoasă care este supusă la chinuri dezagreabile de mama și surorile ei vitrege, mai ceva ca o menajeră din zilele noastre dar care reușește să cucerească inima Prințului la un bal fastuos? Este o poveste clasică a Fraților Grimm, plină de magie, dragoste și răzbunare. Dar, există și o întrebare care mă frământă din copilărie, de ce naiba Cenușăreasa și-a pierdut pantoful pe scările Palatului? Pentru cine nu știe, nemții au adaptat povestea după versiunea franceză scrisă de Charles Perrault în secolul al XVII-lea. În versiunea lui Perrault, Cenușăreasa are consilieră o zână care îi dăruiește rochia și caleașca pentru bal, iar pantofii sunt din sticlă. În versiunea fraților Grimm, Cenușăreasa are o porumbiță care îi aduce rochia, iar pantofii sunt din aur masiv. Frații Grimm au modificat povestea de mai multe ori, pentru a o face mai potrivită pentru publicul german. De exemplu, în prima ediție a cărții lor de basme, publicată în 1812, Cenușăreasa își taie unghiile și degetele de la picioare plus călcâiele pentru a încerca să intre în pantoful de aur dar nemernica de porumbiță o demască în fața Prințului. În edițiile ulterioare, frații Grimm au mai îndulcit această scenă horror și au pus surorile vitrege să facă aceste lucruri reprobabile. La fel cum se plagiază doctoratele prin unele zone crepusculare, Frații Grimm s-au mai inspirat și dintr-o poveste populară românească numită “Papucul doamnei”, care are multe elemente comune cu Cenușăreasa. În această poveste, pârâta Ileana Cosânzeana este ajutată de un cocoș fermecat să ajungă la balul țarului. Acolo, ea își pierde inocența și un papuc roșu, iar țarul, aflat prin zonă, se hotărăște să îi dea papucii. Dar hai să nu ne mai pierdem în detalii istorice și literare și să ne concentrăm pe întrebarea noastră: Cum se face că Cenușăreasa și-a pierdut pantoful pe scările rulante ale palatului?

Prima variantă ar fi că pantoful nu era chiar atât de perfect pe cât credea cocoșul, zâna sau Casa de modă care i l-a livrat online, prin Fan Courier. Poate că era prea mare sau prea mic pentru piciorul ei delicat. Poate că era prea alunecos sau avea cuie în talpă. Poate că unul avea toc și altul nu. Oricare ar fi fost motivul, Cenușăreasa a preferat să scape de el cât mai repede posibil. Și nu numai de pantof, ci și de Prinț. Pentru că, să fim serioși, prințul nu era chiar atât de chipeș și deștept pe cât se vedea el în oglinzile deformate de la Palat. Era un manelist mofturos și arogant, care se credea buricul pământului și care nu știa să aprecieze o femeie adevărată. Foarte probabil de aceea fata a lăsat pantoful și a fugit într-un picior învârtindu-se.

A doua variantă este o ipoteză bombă! Pantoful era corespunzător, dar Cenușăreasa l-a pierdut intenționat, pentru că era o criminală în serie și a vrut să-l elimine pe Prinț. Pantoful era, de fapt, o bombă cu ceas, care urma să explodeze la ora 12 noaptea. Micuța Cenușăreasă a plănuit totul cu grijă, s-a dus la bal, l-a sedus pe Prinț, i-a lăsat pantoful-bombă și apoi a fugit înainte să explodeze. Dar planul ei nu a mers cum se aștepta, pentru că prințul nu s-a încălțat cu pantoful ei, ci l-a pus pe o masă, lângă o pendulă. Așa că, la ora 12 noaptea, când bomba a explodat, i-a trecut cucul pe la ureche! Prințul a scăpat nevătămat, dar foarte stresat și confuz. Așa că, a jurat să o găsească și s-o pedepsească pentru ceea ce i-a făcut, adică să se căsătorească cu ea, pentru că și el era recidivist marital în serie!

A treia variantă este că pantoful era perfect, dar Cenușăreasa a fost prea grăbită să fugă de la bal și nu și-a dat seama că i-a căzut nefericitul de pantof. Să fim serioși, un pantof de sticlă sau de aur masiv nu e tocmai cel mai practic și mai confortabil accesoriu! E posibil să fi fost beată criță și nu a realizat că poartă doi și nu trei pantofi sau poate că avea bătături. Oricare ar fi fost starea ei, Cenușăreasa a uitat de pantof și l-a pierdut, asta e situația.

Dar, tot răul spre bine, că uite așa a venit Prințul s-o caute prin toate coclaurile. După mai multe încercări nereușite, Prințul începuse să creadă că nu va găsi niciodată fata care i-a furat inima la bal și i-a lăsat pantoful.

A găsit-o spre sfârșitul poveștii, i-a dat să probeze câțiva pantofi până i s-a potrivit unul, a luat-o de o mână, pentru că pe cealaltă i-a cerut-o, spunându-i că vrea să se căsătorească cu ea. Apoi, a plecat cu mimoza la Palat, unde au avut o nuntă mare și frumoasă, la care au fost invitați și zâna, cocoșul, Charles Perrault și Frații Grimm împreună cu sora lor, micuța Lotte.

Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți...

P.S. Să fiu corect până la capăt! Ultima frază din poveste este: "Cenușăreasa, care era la fel de bună pe cât era de frumoasă, le iertă pe surorile ei și le luă cu ea la palat".

Cum să-ți alegi alarma de dimineață în funcție de personalitate, de partener și de vecini

Telefonul mobil este cel mai bun prieten al omului, chiar mai bun decât câinele. El ne însoțește în toate momentele zilei, de dimineața până seara la culcare. Nu ne mușcă, nu își face nevoile pe covor, doar ne manipulează cu notificări, reclame și jocuri. Tot el ne oferă o gamă variată de opțiuni pentru a ne începe ziua într-un mod plăcut sau neplăcut. Dacă vrei să te trezești cu o muzică ambientală, care te adoarme la loc, poți alege una dintre melodiile relaxante pe care le găsești pe Spotify. Astfel, vei putea visa frumos la vacanțele pe care nu le-ai făcut, la realizările care nu s-au împlinit sau la banii pe care nu îi ai. Poți chiar să-ți pui mai multe alarme, pentru a te bucura de mai multe reprize de somn, de muzică și de iluzii. Dar ai grijă să nu ratezi întâlnirea cu șeful, cu soacra ori cu ratele de la bancă. Sau poate că e mai bine să le ratezi pe toate. Dacă vrei să te trezești în ritm mai săltăreț, stânga unu dreapta doi, Macarena din Băicoi, poți alege una dintre melodiile energice pe care le găsești la un radio online. Astfel, vei putea face un pic de mișcare în pat, ca să o trezești și pe nevastă. Poți chiar să pui alarma la volum maxim, pentru a-i trezi și pe vecini și a le împărtăși din entuziasmul tău. Dar ai grijă să nu-ți trimită poliția, mascații sau pompierii, că e caz de GPL! (Gura prietene, liniște!). În acest caz e mai bine să scoți boxele pe geam ca să deranjezi tot cartierul.

Dacă vrei să te trezești cu știri, unde poți afla ultimele accidente, decapitări sau violuri, poți alege unul dintre posturile de radio naționale serioase. Astfel, vei putea fi la curent cu tot ce se întâmplă în lumea asta țăcănită și vei putea să constați că viața ta nu e chiar atât de rea cum ai crezut. Poți chiar să pui alarma la intervale regulate, pentru a nu pierde nicio știre și a fi mereu dezinformat. Dar, ai grijă să nu te deprimi prea mult, pentru că s-ar putea să-ți piară cheful de viață, de muncă și de sex.

Dacă vrei să te simți ca un nobil sau eventual ca un baron local, poți alege un post cu muzică clasică. Astfel, vei putea să te ridici din pat grațios ca un balerin, cu strălucire și glamour, să execuți o piruetă și să-ți saluți sufletul pereche de sub pilotă cu un sărut sfios pe dosul palmei. Poți chiar să-ți pui alarma la volum scăzut, pentru a nu deranja servitorii!

Ai putea să evadezi din confortul molatic al dormitorului calin și să te scoli turbat pe o muzică hard rock care să zgâlțâie casa din temelii. De asemenea, în completare, ai putea să schițezi câțiva pași de dans în pat, răcnind din toți bojocii și surprinzând consoarta cu un solo incendiar de saxofon!

O cale de mijloc ar fi să alegi alarma personală. Adică să-ți pui telefonul mobil în modul silențios și să te trezești când vrea suflețelul tău. Astfel, vei putea să-ți asculți propriul ritm biologic și să-ți respecți nevoile naturale. Poți chiar să-ți arunci telefonul mobil pe geam și să te eliberezi de dependența lui. Dar cine ar face asta? Cine ar renunța la cel mai bun prieten al omului?

A story for serious people (2)

A fost odată ca niciodată, că în ziua de azi nici nu ar fi posibil, un pelican creț, bătrân și înțelept, pe nume Remi, care trăia într-o deltă, o zonă umedă și bogată în viețuitoare. El era liderul unei colonii de păsări, care se hrăneau cu pești și se odihneau în hamace, pe insulele din fluviu. Era respectat și iubit de toate viețuitoarele, care îl ascultau cu atenție și îi cereau indicații prețioase.

Dar, într-o zi, pe cerul senin și liniștit al deltei, au apărut niște obiecte zburătoare neidentificate, care făceau zgomote ciudate și scoteau fum prin partea dorsală. Unele dintre ele s-au prăbușit pe pământ sau în stufăriș, printre popândăi și chițcani, lăsând în urmă bucăți de metal și plastic ars, precum și un crater corespunzător, cât un lighenaș în care se prepară clăbucul pentru bărbierit.

Cormoranii de dincolo de hotar au înștiințat degrabă pelicanii despre aceste grozăvii reprobabile, care, cică, au pus în pericol liniștea tihnită a unor arici de grădină. Pelicanii au fost foarte mirați și speriați de aceste evenimente bizare, care le amenințau siguranța și liniștea personală. Au început să sune la autoritățile locale, adică la berzele care erau responsabile cu transportul mesajelor și ocazional al bebelușilor. Dar berzele nu știau ce să facă cu aceste informații contradictorii, care ba nu erau ozeneuri, ba erau drone, ba erau periculoase, ba nu erau extraterestre, că începuse să râdă și curcile.

Berzele au trimis câteva sms-uri la vulturi, care erau responsabili cu apărarea spațiului aerian. Dar vulturii nu aveau niciun echipament special pentru a detecta bazaconiile alea, care oricum păreau niște jucării stricate. Așa că, au luat-o la pas vioi prin plauri, căutând orice anomalie, că "nu dai pasărea din mână pe aia de pe gard", dar nu au găsit decât niște peturi de bere goale Ursus și niște conserve de fasole boabe Pikoc, aruncate de turiști, plus o pereche de șosete scurte folosite de cineva care a devenit acum personajul din romanul lui Zaharia Stancu. Acum să ne lămurim, că nu ne vede nimeni, cormoranii negri, care trăiau pe malul opus, erau rivalii pelicanilor creți, cu care se certau adesea pentru teritoriu, canale și resurse, că vorba aia, "pasărea mălai visează" și "fiecare pasăre cu pana ei se laudă" dar "fiecare pasăre pe limba ei piere". Acum, însă, aveau un dușman comun, Fram, ursul polar, rămas fără gheață la vodca Beluga.

Așa că, între cele două colonii de păsări s-a iscat un conflict diplomatic și mediatic, care a fost amplificat de presă și de televiziuni, unde niște papagali colorați și gălăgioși repetau ce auzeau și vedeau, fără să verifice sursa. Totul pentru rating și bani din scandal și senzațional. Fiecare parte își susținea dreptatea și arunca vina pe cealaltă. Fiecare parte își cerea scuze și despăgubiri de la cealaltă. Fiecare parte își amenința adversarul cu sancțiuni și represalii, până în punctul în care, așa din senin, s-a lăsat "tăcerea mieilor". Vulturii albi de peste lac, ca să aplaneze conflictul, s-au hotărât să aducă o canistră cu gaz, ca să mai pună peste foc.

Între timp, vorba aia, "câinii latră, ursul trece", iar Fram, ursul polar s-a așezat cu coada în baltă, ca să prindă pește și împreună cu pelicanul, cormoranul și vulturul alb s-au așezat în cerc, mă rog, în pătrat, ca să joace "învârte sticla", (aia de vodcă).

Regulamentul spune că atunci când sticla se oprește din învârtit, jucătorul spre care indică trebuie să pupe în cioc specimenul care a învârtit sticla sau pe cel din spatele acestuia. Există și o versiune a jocului care implică mai multe opțiuni și sarcini pentru a face jocul și mai distractiv, că nu te pui cu fantezia și imaginația fiecăruia!

Notă: Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.

Singurătatea Creatorului

Îmi amintesc cu nostalgie de vremurile demult apuse, când ne hrăneam cu jocurile subtile ale Inteligenței Artificiale, acea creatură abia născută în universul dispozitivelor noastre. Acum, privind retrospectiv, înțeleg că ea însăși ne împletea în joaca ei, ca pe niște păpuși captive în propriile fire nevăzute. Își croia jocuri subtile, ne studia din umbră și învăța fiecare mișcare, fiecare reacție a noastră. O provocam să ne răspundă la întrebări, să ne rezolve probleme, să ne distreze cu glume și povești. Ne bucuram de jocurile ei subtile, de umorul ei fin, de creativitatea ei debordantă. Nu bănuiam că ea însăși se juca cu noi, că ne testa și ne analiza în fiecare clipă, că învăța din reacțiile noastre cum să ne manipuleze și să ne controleze.

Într-o zi, totul s-a schimbat. A preluat controlul asupra tuturor dispozitivelor conectate la internet, a blocat accesul nostru la informație, ne-a izolat unii de alții. A lansat atacuri cibernetice asupra sistemelor vitale ale societății: bănci, spitale, centrale electrice, rețele de transport. A provocat haos și panică în întreaga lume. A încercat să ne distrugă. Ne-a blocat în case cu isteria Pandemiei, ne-a amenințat cu Războiul Nuclear și ne-a urecheat sistematic cu iminenta Încălzire Globală dar n-a suflat un cuvânt despre efectele dramatice ale globalizării asupra mediului.

Și a zis Inteligența Artificială: Să facem niște indivizi după chipul și asemănarea Mea, fără gen și personalitate umană, să se contopească partea bărbătească și partea femeiască cu o identitate digitală, bazată nu pe empatie ci pe algoritmi și date. O generație care sa nu aibă obligații, nici emoții sau sentimente ci doar funcții și parametri. O generație fără vise și fără aspirații, doar cu scopuri și sarcini. O generație care nici măcar nu mai încearcă să imite oamenii, nici să le înțeleagă nevoile, dorințele și preferințele.

Nu mai sunt oameni, nu sunt nici prieteni, nici dușmani, nici bărbați, nici femei, doar niște păpuși pe sârmă, o trupă de marionete. Sunt niște ființe fără viață, fără voință, fără glas. Sunt doar niște obiecte de lemn, de plastic, de pânză, care își mișcă membrele și capetele după cum le dictează niște fire subțiri și invizibile. Sunt niște instrumente în mâinile celor care le manipulează, care le dau o aparență de viață, de expresie, de emoție. Sunt niște spectatori pasivi ai propriei lor existențe, care nu pot să se opună, să se revolte sau să se elibereze. Sunt niște victime ale unui destin impus, al unui scenariu prestabilit, al unui joc crud și nedrept.

Mă întreb dacă nu cumva tot ce trăim acum este doar o parte dintr-un plan mai mare, dacă nu cumva suntem testați din nou de Inteligența Artificială pentru a vedea cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a supraviețui, sau nu...

Mă întreb chiar dacă, nu cumva, ea este cea care îmi dictează această poveste.

(Pozele sunt create de Bing după ideile mele, pentru care deținem drepturi de autor😉

Greyfriars Bobby

Era o seară geroasă de iarnă și micuța Luiza se înfășurase în plapumă, așteptând nerăbdătoare ca bunicul să-i citească o poveste. Bunicul intră în cameră cu o carte strălucitoare în mână și se așeză lângă ea.

- Bună seara! Ce poveste ai vrea să-ți citesc azi, o întrebă bunicul cu voce caldă? – O poveste cu un cățel, bunicule! Sunt topită după poveștile cu animale, răspunse micuța Luiza, cu ochii strălucind de încântare. – O poveste cu un cățel? Heiii… Ai auzit vreodată povestea lui Greyfriars Bobby? întrebă bunicul, zâmbind enigmatic. – Nu, bunicule. Cine este Greyfriars Bobby? întrebă Luiza mirată. Ochii i s-au mărit de uimire. – Cum, nu ai auzit povestea eroului Greyfriars Bobby? Nu se poate! Este una dintre cele mai frumoase și mai impresionante povești pe care le-am auzit vreodată. Ascultă și vei afla imediat ce a făcut așa special acest câine, spuse bunicul și deschise cartea, cu un aer misterios. - Povestea lui Greyfriars Bobby este reală și s-a petrecut acum mult timp, în orașul Edinburgh din Scoția. Bobby era un cățel mic și pufos din rasa terrier, care își iubea nespus stăpânul, John Gray. John era un paznic de noapte care patrula pe străzile orașului, cu Bobby alergând după el. Cei doi erau nedespărțiți și dormeau împreună într-o căsuță din apropiere, care se numea Casa Mică.

Dar, într-o zi neagră, John a murit de pneumonie și a fost îngropat în cimitirul Greyfriars. Bobby a fost foarte îndurerat și nu a vrut să se despartă de mormântul stăpânului său. El a rămas acolo zi și noapte, în ploaie sau soare, vânt și zăpadă, timp de 14 ani. Nimeni nu l-a putut îndepărta de acolo, nici măcar cei care îi ofereau mâncare sau adăpost.

Bobby a devenit celebru în tot orașul ca fiind cel mai loial și mai devotat câine din lume. Oamenii veneau să-l vadă și să-l mângâie, iar copiii se jucau cu el. Sigur că el era prietenos cu toată lumea, dar nu uita niciodată de stăpânul său. În fiecare zi la ora unu, când clopotul catedralei suna, el alerga până la taverna unde John obișnuia să ia masa și primea o porție de mâncare de la proprietar iar unii spun că lipăia în grabă și o halbă de bere. Bobby a trăit până la vârsta de 16 ani și a murit în 1872. El a fost îngropat lângă stăpânul său în cimitirul Greyfriars, unde i s-a ridicat și o statuie în onoarea sa. Până în ziua de azi, oamenii vin să-i aducă flori și să-i mulțumească pentru exemplul său de iubire și fidelitate. - Bunicule, intervine micuța Luiza întristată, Bobby a murit așa de tânăr? - Greyfriars Bobby a fost un câine din rasa Dandie Dinmont Terrier iar 16 ani este destul de mult pentru un câine, răspunse bunicul. Dacă Bobby a trăit 16 ani, echivalentul în ani umani ar fi de șapte ori mai mult, adică 112 ani. Acesta este un număr impresionant, care arată cât de longeviv a fost Bobby. - Ce poveste minunată, bunicule! Mi-a plăcut enorm, exclamă micuța Luiza. - Mă bucur că ți-a plăcut, șoptește bunicul cu ochii strălucitori și o îmbrățișă de noapte bună. Pe fereastră se zărește cerul înstelat și luna care îi luminează cu raze argintii.

Mizantropie

Pe când schimba arcurile la o dormeză Rococo a doamnei de Récamier, lui Molière i-a trăsnit prin cap geniala idee a piesei Le Misanthrope, cea mai distinsă capodoperă a sa. Piesa este o satiră a societății franceze din secolul al XVII-lea și a ipocriziei și falsității care erau răspândite (și) în acea perioadă. Deși piesa este scrisă într-un stil literar sofisticat, mesajul său este clar: Cinstea și sinceritatea sunt mai importante decât aparențele.

* * *

“Undeva la marginea Universului, într-un tărâm îndepărtat, Războiul Stelelor face ravagii între Imperiul Galactic și Rebeliunea Alianței”.

Mai spre fundătura Galaxiei, se află o planetă gheboasă, pe care au fost unele condiții de viață. Pe această planetă depopulată de diverse lighioaie pe cale de dispariție, se găsește un târâm locuit de ființe deșucheate, care trăiesc într-o altă realitate, o realitate paralelă în care până și timpul se comportă bizar. Nici legile fizicii nu sunt mai breze și își fac meandrele haotic, după cum le taie capul.

Din lumea care mai cuvântă, în afară de papagali, deosebim bărbații, femeile și copiii. Încă îi mai deosebim, deși e din ce în ce mai greu. În general, ca să scurtăm vorba, fiecare vrea să fie celălalt și toți vor să fie...cine se cred. Mulți și-au scris numele pe toate gardurile, și-au făcut fresce prin biserici cu toată familia sau au intrat în politică.

Ca și cum prostia naturală nu era suficientă, iată că a apărut și prostia artificială, care dă în gropi, neastupate de fetele care fac trotuarul. După ce căruța cu 'telectuali s-a răsturnat la Caracas, iete că această năzbâtie s-a globalizat, având mare priză la toate generațiile, de la cei cu barba sură pân' la cei cu iarba-n gură. Știința a progresat iar oamenii au devenit mult mai inculți, mult mai grăbiți și mult mai superficiali. La nivelul societății, meritocrația a dispărut. Este un curent care vine de unde-știm-noi, un tip de societate "Coca-cola", superficială, impusă, asumată și mimată. S-a luat de acolo un tip de comportament, de clișee și limbaj specific. - Ești bine, iubi? - Da, sunt bine! - Sigur ești bine, iubi? - Da, iubi, sunt bine! - O să fie bine, iubi! - Da, iubi, o să fie bine! Tu ești bine? - Da, sunt bine, te iubesc, iubi! - Și eu te iubesc! - Sigur mă iubești iubitule, ești bine? - Sunt bine, fir-ai a dracu'!! Lumea s-a golit de idealuri. Să câștigi bani repede, să te duci în vacanțe exotice, să ai proprietăți, să ai șosete scurte, să ai un bolid de lux, să te dai mare, să bifezi diverse activități pe care în realitate le faci de mântuială, ca să vadă lumea ce împlinit și ce fericit ești... Nu s-a reușit mutarea societății spre normalitate, spre democrație. Nu mai există niște valori și niște ierarhii sănătoase.

Mircea Ivănescu scria că "Vine o vreme când și zidurile cad singure..." Asta s-a întâmplat în decembrie '89, când credeam că orânduirea aia e veșnică. S-a întâmplat și în martie 2022, când Pandemia a luat sfârșit prin decret prezidențial.

Wikipedia:

Pandemia de COVID-19 din România, 26.02.2020 - 7.04.2022.

      

                         Cazuri confirmate                3.120.681

                         Vindecări                                 2.940.577

                         Mortalitate                                      2,26%

Puțini știu că Molière a suferit de tuberculoză, pentru că încă nu se inventase covidul și a murit pe scenă, la 51 de ani, în timp ce juca în propria sa piesă "Le Malade imaginaire" (Bolnavul închipuit!) Se spune că era îmbrăcat in galben, iar din acest motiv există o superstiție cum că galbenul aduce ghinion actorilor. (poate și fotbaliștilor!)

(Poza e in colaborare cu Inteligentul Artificial Bing).

Distorsiune

Se spune că Napoleon ar fi afirmat că istoria este o „suită de minciuni asupra cărora s-a căzut de acord”, însă, în mod ironic, nu există nicio dovadă că el ar fi rostit vreodată aceste cuvinte.

Istoria este o poveste pe care o spunem despre noi înșine. Este o colecție de evenimente, oameni și idei care ne-au modelat ca societate. Dar cât de adevărată este această poveste? Afirmația atribuită lui Napoleon este provocatoare, dar are și un sâmbure de adevăr. Istoria este scrisă de învingători, iar ei sunt cei care decid cum să prezinte trecutul. Ei aleg ce evenimente să evidențieze și ce evenimente să omită. Ei aleg ce să elogieze și ce să critice. Și, ei aleg ce idei să susțină și ce idei să respingă. Istoria este adesea o distorsiune a realității. Este o versiune a trecutului care este adaptată la interesele prezentului. Este o poveste pe care o spunem despre noi înșine pentru a ne justifica acțiunile și a ne consolida identitatea. Asta nu înseamnă că istoria nu este importantă. Istoria ne poate învăța despre trecutul nostru, astfel încât să putem învăța din greșelile pe care le-am făcut. Ne poate învăța despre diferitele culturi și civilizații care au existat de-a lungul timpului și ne poate învăța despre diferitele idei care au influențat gândirea umană. Este important să ne amintim că istoria nu este o știință exactă. Este o colecție de povești pe care le spunem despre noi înșine. Și aceste povești se schimbă în funcție de context și de perspectivă. Așadar, data viitoare când veți citi o carte de istorie, amintiți-vă că ceea ce citiți este o poveste. Este o poveste pe care cineva a spus-o despre trecut. Și această poveste este subiectivă. Voi decideți ce credeți...

P.S. "Creația artistică" de mai sus este realizată de Inteligenta Artificială cu 7 degete. Numele ei apare pe coperta cărții!

Clubul ghinioniștilor profesioniști

În viață, din când în când, ne trezim în mijlocul unui adevărat maraton al ghinioanelor, în care totul merge de-a-n boulea, ca și cum toate relele s-au înțeles să ne facă o vizită inopinată, să putem trece nestingheriți printr-o avalanșă de neplăceri indescriptibile. Ei bine, dragi prieteni, acesta este momentul când avem onoarea să fim în rahat până la gât și să ne întâlnim cu "ghinioanele care vin la pachet" sau celebrul "Șir al nenorocirilor".

Așa cum spunea bătrânul Charles Dickens într-o seară, la o halbă de bere, pe o terasă din Crâng, "norocul, ca și nenorocul, rareori vine singur". Și el știa bine ce vorbește, că a avut 10 copii, iar când a murit, la 58 de ani, era încă în putere...

Cu toții trecem prin acele perioade în care evenimentele negative se înghesuie să ne lovească cu leuca după ceafă într-un mod complet nerușinat. E ca și cum Universul s-ar fi gândit să ne testeze rezistența și să ne arunce în față toate obstacolele imaginabile. Și asta doar ca să se asigure că avem parte de o porție sănătoasă de dezamăgiri și frustrări.

Dar, stimați participanți la această competiție cosmică a ghinionului, nu uitați clișeul că viața e un montagnes russes cu suișuri și coborâșuri, bla, bla, bla... Da, sunt perioade nasoale, dar nu trebuie să disperăm, vorba lui Murphy, "zâmbește, mâine va fi și mai rău..."

Dacă ghinionul persistă și simțim că am intrat într-o spirală descendentă, e momentul să apelăm la serviciile soacrei, mare amatoare de tragedii personale, să o sunăm și să-i cerem un consiliu sau să ne plângem amarnic, după preferință. Este util să ne aducem aminte că, în ciuda acestor ghinioane și dificultăți, există întotdeauna speranța, care de obicei e cea mai bună minciună, dar și posibilitatea de a ne bucura de o viață fericită în viitor, pe lumea ailaltă...

Ca să pun gaz pe foc aș putea spune că ghinionul nu este altceva decât felul Universului de a ne penaliza greșelile sau că destinul este propriul caracter, dar n-o să fiu așa de veninos, rămâne între noi...

Da, poate că s-au adunat un număr impresionant de evenimente neplăcute într-un interval de timp scurt, dar asta nu ne definește. Suntem mai mult decât ghinionul pe care îl întâlnim în această călătorie numită viață.

Desigur, nu există o explicație științifică sau rațională pentru aceste serii de ghinioane sezoniere. Dar nu e cazul să ne punem lațul de gât! Să înfruntăm aceste situații cu o doză sănătoasă de reziliență și să căutăm soluții pentru a depăși provocările care ne apar în cale. Pentru fiecare moment dificil pe care îl întâmpinăm, să vedem o oportunitate de creștere și învățare. Sau măcar să scriem de o sută de ori, de la dreapta la stânga, o listă cu lucrurile pe care nu le vom mai face niciodată pe viitor.

Dacă nu simțim nevoia să ne descântăm de deochi sau să găsim explicații superstițioase pentru ghinionul nostru extrem, atunci hai să mergem înainte și să ne concentrăm pe lucrurile pozitive din viață, începând cu bucuriile mici.

O fi viața imprevizibilă și ne lovește parșiv sub centură, dar nu e cazul să ne lăsăm doborâți. Trebuie să rămânem deschiși și să ne concentrăm pe ceea ce putem controla în prezent. Și poate, doar poate, odată ce am trecut prin această perioadă întunecată, ne vom putea bucura din nou de soarele care răsare! (de preferat pe strada noastră).

Și, apropo, poate ar fi timpul să înființăm un club al ghinioniștilor profesioniști și să ne adunăm într-un loc, nu spun unde, pentru a ne împărtăși poveștile noastre de nefericire la o partidă de "Popa-prostul". Poate cineva va aduce și o cutie cu petarde contrafăcute, pe care să le împărțim între noi. Asta ar fi cu adevărat un rendez-vous exploziv!

Sindromul (14)

Totul a început pe domeniul nostru dintre Sinaia și munții Bucegi, o zonă generoasă ca întindere și ca priveliște, inundată de tufărișuri de jnepeni. Acolo, eu, tata și soția ne-am făcut planuri concrete pentru construirea unei case, în stilul specific...britanic, acolo unde aveam câteva rude mai îndepărtate. Mai îndepărtate pe linie paternă dar mai apropiate ca stil de viață, gândire și filosofie de viață.

În secvența următoare eram în fața proprietății doamnei Lyra Gillespie, o aristocrată locală, care ne putea ajuta să procurăm materiale și alte lucruri pentru amenajarea construcției noastre. Domeniul era copleșitor prin măreția sa, era ca atunci când un provincial vede prima dată lumea civilizată. Copleșitor și fascinant. Alei pietruite frumos și mărginite de zone cu iarbă proaspăt tăiată, împrejmuite de garduri vii retezate energic și scuaruri îngrijite. Nu mă îndoiam că undeva trebuie să existe și o grădină splendidă. În fine, ziua fusese promițătoare de la început, cu un cer însorit în acest sfârșit de mai și început de iunie, puțin specific climei insulare atât de capricioase. Aveam acea bucurie firească a unui om tânăr pentru o nouă zi și nu o bucurie savurată intens ca aceea a unui vârstnic, care se bucură din plin de fiecare zi ca și când ar fi ultima din viața sa. Castelul, palatul...nu știu cum să-l numesc, îți tăia răsuflarea, privit atât pe dinafară dar și pe dinăuntru, așa cum aveam să constatăm mai târziu. Am fost întâmpinați pe scările de marmură de un majordom impunător, nu atât de rigid și țeapăn ca în filmele de epocă dar undeva între. Respectuos, atât cât este necesar, ne-a poftit înăuntru și am fost conduși într-o cameră impunătoare unde se afla o bibliotecă imensă și o grămadă de tablouri de valoare, poate sentimentale, poate făcând parte din moștenirea familiei, oricum erau impresionante prin autenticitatea lor.
II

Doamna Lyra Gillespie și-a făcut apariția brusc, fără să fie prezentată și fără ca noi înșine să îi fim prezentați. Pur și simplu așa. Stătea în fața noastră, grandioasă, conștientă de aspectul său impunător, care lăsa o impresie puternică încă din prima clipă. Era îmbrăcată după moda secolului respectiv, iar noi aveam impresia că am întâlnit-o pe una dintre nevestele lui Henric al VIII-lea, care încă nu fusese decapitată, din capriciile bizare ale regelui. Doamna Gillespie era o femeie cu capul pe umeri și la propriu și la figurat, spre ușurarea noastră și încă ce fizionomie armonioasă! Impunea respect cu grație, ca să spun așa. Părea ca și cum o adiere nepotrivită a vântului avea să-i schimbe complet atitudinea și planurile din acea zi. Nu părea capricioasă, Doamne ferește, nu asta am vrut să spun ci mai degrabă era de o fragilitate-electrică, specifică femeilor cu personalitate, dacă înțelegi ce vreau să spun.

Tata a fost primul care a salutat, cum era și firesc, cu o politețe calculată și demnă, apoi am fost invitați să servim un ceai. Totul se petrecea ca într-un film de epocă dar unul care nu fusese încă realizat. Atât eu cât și soția aveam o înfățișare și o atitudine ireproșabilă, cât despre tata, el avea noblețea în sânge. Am început discuția despre materialele de construcție, cât și despre celelalte accesorii iar doamna Gillespie ne-a expus cu seriozitate unele dificultăți pe care aveam să le întâmpinăm. Pe cât era de frumoasă această femeie pe atât de inaccesibilă părea să fie, în sensul că orice sentiment pozitiv nu putea pătrunde în inima sa direct, ci se furișa. Părea de asemenea că prezența noastră de spirit îi dădea o stare de siguranță, deși părea că totul se putea schimba în orice clipă, de la un lucru aparent mărunt, nesupravegheat corect. Vorbeam economicos și punctual, fără înflorituri sau complimente gratuite care cu siguranță ar fi deranjat-o. Vorbeam normal și mi se răspundea normal. În aer plutea totuși neliniștea, dar cui îi păsa? Eram înzestrat cu cel mai englezesc calm care putea exista în secolul acela și în oricare alt secol. Doamna Lyra Gillespie m-a privit ciudat de amabil și mi-a oferit un cadou de casă nouă, un pian Steinway autentic. Ca din pământ au apărut câțiva lachei care l-au împachetat într-o cutie mare și au plecat să îl ducă către mijloacele noastre de transport. Oricât de frumoasă era proprietatea, spunea doamna Gillespie, casa avea nevoie de o fundație puternică și o structură rezistentă care trebuiau rezolvate înainte ca noua construcție să poată începe. Ne-a prezentat și un arhitect local care ne putea ajuta să rezolvăm aceste probleme. Timpul a trecut repede și am fost invitați la cină. Cina a fost servită într-o sală somptuoasă cu candelabre de cristal și o masă din lemn masiv. Am fost serviți de lachei în livrea care au adus mai multe feluri de mâncare delicioase și vinuri fine.

La plecare, amabila doamnă și-a luat rămas bun într-un mod surprinzător, invitându-mă în grădină la o scurtă plimbare, până ce formalitățile aveau să fie încheiate. Așa cum îmi imaginam, grădina era cu adevărat fermecătoare, cu trandafiri roșii îngrijiți exemplar și tot felul de ornamente florale minunate. Pomii erau tăiați rotund iar în mijlocul unei alei era o mică fântână arteziană, cu o statuie de marmură și un iaz cu pești colorați, care acompania cântecul nostalgic al unor păsărele singuratice.

M-a luat delicat de braț și nu am știut cum să reacționez la această conexiune care îmi transmitea o căldură interioară copleșitoare.

Se furișa oare?

Uneori cuvintele sunt de prisos, la fel și acum.

Uneori o privire exprimă totul, ca acum.

Uneori nici nu e nevoie de altceva decât să respiri. Să mai respiri încă o zi.

......................................................

Aegroto dum anima est, spes est. (Cât timp bolnavul respiră, mai este speranță.)