Meșterul ședea în chiloți tetra, călare pe o scândură, sus în vârful schelei, cu o sticlă de vermut la kil în mână, bălăbănindu-și picioarele ca două pendule care se mișcă în sensuri opuse, buimac după știrile de la ora 5, îmbărbătându-se inconștient. Avea privirea tulbure și mâinile murdare de mortar. De aceea, vrând să prindă cu mâna un țânțar, își lăsă pe obraz o pată vizibilă.
În jur era o liniște sinistră, ca după cutremur. Calfele dormeau adânc, aparent somnul de veci, la umbra unui salcâm, după ce mai înainte jucaseră un aprig barbut. Manole îi blestemă în gând și își aprinse un Carpați fără filtru, risipind fumul cu mișcări leneșe și curbe. Starea lui sufletească era nesatisfăcătoare și neagră. Noaptea, la ora zero și un minut, construcția se dărâmase pentru a treia oară. O capră care păștea imprudentă pe lângă ziduri se salvase în ultimă instanță, plonjând spectaculos, direct în niște bascheți, cu o spaimă groaznică în suflet.
Văzând a treia ediție a dezastrului, legendarul meșter se manifestase calm, păstrându-și neștirbit prestigiul.
Până la prânz umblase printre ruine și singura lui reacție notabilă fu un scuipat aruncat cu toată scârba peste marmura prefăcută în țăndări. Așadar, palatul nu putea fi gata la timp, iar împăratul îi promisese că-i va aplica, în acest caz, douăzeci și cinci de lovituri la cur cu sceptrul lui bătut în cuie de aur și diamante.
Adevărul e că primele două dezastre, oricât ar părea de necrezut, fuseseră pur și simplu o mântuire pentru Manole. Astfel, după primul accident, procedând la analiza cauzelor, constatase că, de fapt, uitase să facă ferestre la camerele de la parter, iar după al doilea și-a adus aminte, printr-un reflex înnăscut, că două dintre încăperi nu aveau altă ieșire decât hornul. Acum, după al treilea dezastru, obișnuit cu surprizele și cu autocritica pozitivă din mers, meșterul descoperise lipsa totală a conductelor de apă. Își notă deci ca, după terminarea construcției, să găurească temelia, pereții și platformele pentru introducerea țevilor, caloriferelor și instalațiilor sanitare, eventual și a căzilor de baie.
Totuși cauza prăbușirilor sistematice rămânea misterioasă. Pătrunzând curajos în autobiografia lui de constructor profesionist, meșterul descoperi, ce-i drept, câteva fapte similare: că numai cu un an în urmă un beneficiar îl sculase din somn în miez de noapte și-l dusese să-l vâre cu capul printr-o crăpătură apărută spontan într-un perete din dormitorul nevestei, care corespundea cu baia vecinului; că altădată refăcuse total o clădire cu 10 etaje, deoarece o concepuse atât de original încât hornurile corespundeau în subsol; că balconul unui alt palat s-a prăbușit cu o domniță, strivind sub el un îndrăgostit cu chitară cu tot, scutindu-l pe Shakespeare de griji inutile.
De data aceasta, situația era cu mult mai gravă, ca să nu fie îngrijorat peste măsură.
Și, ca întotdeauna când trebuia să rezolve o problemă de creație care îl solicita profund, meșterul începu să gândească, ceea ce îl făcu pur și simplu să adoarmă.
Ce s-a petrecut în mintea lui neefervescentă în timpul somnului e greu de stabilit. Fapt este că, după ce s-a trezit și a căscat, a scos mobilul și a scris următorul SMS nevestei: ,,Dragă, pregătește-te de sacrificiu, ia-ți împărtășania, pupă copilul și vino până la mine să te fac beton armat". Semnat: Manole.
După ce își roase impulsiv unghia de la degetul mic, Manole hotărî să fie mai prudent și șterse cuvintele „să te fac beton armat", pentru a nu-i trezi cine știe ce bănuială bizară.
Expedie mesajul și, mișcat de gândul că nevastă-sa ar putea să-l refuze, se duse și trezi calfele, spunându-le următoarea minciună gogonată:
- Băieți, adormind, am avut un vis. Se făcea că s-a pogorât dinaintea mea o persoană obscură și supranaturală, care mi-a zis:
„Meștere, meștere, râul e în creștere, duhurile rele îți fac doar belele.
Palatele tale, superbe binale - mereu se dărâmă, porcii ți le râmă".
Atunci, Manole se opri cu improvizația, deoarece nu găsea o rimă corespunzătoare pentru versul care trebuia să urmeze după „geaba faci eforturi" și continuă în proză cinstită:
„Bunul Dumnezeu, zicea acel cineva, văzându-ți durerea, îți transmite confidențial sfatul următor: palatul nu va putea fi ridicat în condiții optime dacă nu zidești o ființă scumpă în el". Acuma să ne gândim, dragii mei, împreună. Alte ființe mai scumpe pe lume decât nevestele nu avem. Cred că niciuna dintre ele nu va avea nimic împotrivă să fie zidită de vie, deoarece menirea lor în căsnicie este să se sacrifice în folosul bărbatului și să nu zică nici pâs. Acuma, chestiunea e: pe care o punem?
După minutul regulamentar de gândire, calfele au luat cuvântul pe rând.
Prima calfă:
-Aș da-o eu pe-a mea, dar nu cred că încape, e cam durdulie. Zice că suferă de glande...Si e și certata cu soacra..
A doua calfă:
-Aș da-o și eu pe-a mea, dar e prea nervoasă cu nervii, n-o să stea liniștită, cam dă din picior.
A treia calfă:
-Dac-aș fi sigur că palatul se dărâmă și a patra oară, eu aș da-o...
Restul calfelor au spus fie da, fie nu, așa că meșterul făcu propunerea:
-Dragi colegi, părerea mea e să procedăm în felul următor: scriem fiecare nevestelor să vină de urgență până aici. Care vine prima, p-aia o zidim. Eu am și anunțat-o pe-a mea.
Calfele au fost de acord. Au scris fiecare nevestelor și s-au pus pe așteptat.
După o oră și trei sferturi, pe' un deal din depărtare se văzu silueta nevestei lui Manole. Inima meșterului se făcu cât un purice. Amintiri dintre cele mai diverse și duioase îl copleșiră brusc și ar fi vrut să facă ceva ca s-o împiedice să vină ea cea dintâi. Rugă de aceea vântul să sufle cu putere și s-o oprească.
Vântul se prefăcu în uraganul Irma, se întunecară zările, copacii fură răsturnați, apele scoase din matca lor, dar nevasta meșterului continua să vină ca o vijelie.
Rugă apoi soarele s-o oprească.
Soarele își revărsă lava pe pământ, arse toate ierburile, înfierbântă apele și prăji toți peștii, provocă insolații, dar apriga nevastă tot nu se lăsa.
Meșterul rugă atunci un pițigoi aflat prin apropiere să dea o fugă în întâmpinarea ei și să-i pună în vedere să nu călătorească cu atâta sârg, deoarece consecințele îi vor dăuna.
Păsărica se întoarse peste cinci minute și-i comunică:
-A zis că vine, fie ce-o fi, ca să te întrebe personal de ce nu ai trimis salariul acasă, deși a trecut de trei zile sorocul și prin ce cârciumi l-ai băut și cu cine.
Auzind asta, Manole se resemnă. Știa acum că nici vântul, nici soarele și nici chiar un baraj de beton n-o mai puteau opri. Făcu, deci, semn calfelor să fie gata cu mistriile și cărămizile și, când sosi nevasta, o luă cu binișorul.
-Banii - îi zise Manole - i-am ascuns în zid, căci pe-aici s-au furat cam multe. Vino să ți-i dau.
Și, când ea se urcă pe zid, nouă meșteri mari, calfe și zidari, o făcură într-o clipă să dispară între cărămizi.
Meșterul, și odată cu el și calfele, răsuflară ușurați. Buna dispoziție le reveni ca prin minune, manelele lor răsunau pe toată valea.
La un moment dat, meșterul auzi dintre ziduri glasul iubitei:
-Manole, mă strânge !
Cu inima zdrobită de durere, el îi răspunse în versuri:
-Iubito, nu plânge!
Fă tu sacrificiul
Pentru beneficiul
Al meu și al soartei
Pe altarul artei.
Și, continuă să zidească, neobosit. Nevasta îl strigă din ce în ce mai slab, până când adormi în scorbura dintre ziduri. Meșterul nu se odihnea noaptea, nu se odihnea nici ziua, lucra cu o viteză nebună, disperat la marea improvizație, în var punea pietriș în loc de nisip, cărămizile le punea când pe cant, când pe lat - vorba ceea, treaba să meargă. Calfele căzuseră de pe schele, obosite, numai el lucra pe nerăsuflate.
Într-o zi, ajungând în vârful acoperișului, Manole constată cu duioșie că terminase. Construcția era gata. Acum aștepta, cu o emoție specifică omului de artă, recepția.
Veni, în sfârșit, împăratul beneficiar cu suita sa și cercetă palatul cu de-amănuntul. Construcția era mizerabilă. Totul pocnea și pârâia, la fiecare pas îl așteptau surprize dintre cele mai hazoase. Astfel, în timp ce pipăia un zid pentru a vedea cauza unor crăpături, împăratul auzi un râset înfundat și se înfioră. Pasă-mi-te, o gâdilase la talpă pe nevasta lui Manole. Furios, acesta ieși repede afară și ridică sceptrul ca pe o ghioagă.
-Unde-i Manole? întrebă el, furios peste măsură.
-E pe acoperiș - i se spuse.
-Luați-i schelele repede! ordonă pe loc suveranul clocotind de mânie.
-Păi cum o să mai coboare?
-De ce să coboare? Ca să facă și altele?
Manole privea consternat cum i se iau schelele de sub picioare. Se plimba de colo-colo pe acoperiș ca un leu în cușcă.
-Ah - își smulgea el părul de necaz - dacă n-aș fi uitat să pun burlanele, aș fi putut să cobor la noapte pe furiș...
La miezul nopții, când greierii cântau un vals prelung și trist, Manole, ajungând la disperare, se aruncă în văzduh, cu două scânduri în brațe.
Unde căzu el, se făcu o gaură în pământ.
() parodie după. . .parodia regretatului dramaturg Ion Băieșu, ''Schițe -1981 '' , iar caricatura este creația regretatului Adrian Andronic-Ando)
